biscuiti gluten free oarecum raw

Oarecum-ul este din pricina utilizarii cuptorului in locul deshidratorului, utilizare facuta insa la treapta lui cea mai de jos, cu verificare tactila deasa. Si mai vine de la intrebuintarea ca ingredient principal a magiunului de Topoloveni, care dupa umila mea parere nu e tocmai raw (bine, e o tehnicalitate pana la urma, proprietatile lui sunt incontestabile).
M-am grabit, Natalia se foia, dorea afara, asa ca nu mi-am notat cantitatile exacte. Le insir mai jos dand masuri aproximative pentru ingrediente. Astea fiind zise, sa biscuitim:

Am rasnit:
-seminte de dovleac, 2-3 linguri (o rasnita plina)
-nuci, la fel, rasnita umpluta la maxim

Pulberea rezultata am amestecat-o cu:
-3 lingurite se seminte de canepa
-2-3 linguri de seminte de chia hidratate
-2 linguri generoase de magiun de Topoloveni
-stafide
-3 lingurite de polen
-scortisoara, ghimbir
-faina de mei, se adauga la final, cate putin, pana ce compozitia ajunge la o consistenta usor de modelat.
Eu am sarit peste etapa modelatului, copilul deja nu mai avea rabdare, si i-am trantit in tava fara grija esteticii, dupa cum se vede si in poza (in care biscuitii s-au cocotat pe jucaria preferata a lui N). Arata foarte neapetisant, chiar dubios. Dar sunt buuuuni! Aromati, usor acrisori, cu parfum de miere dulce (datorita polenului) si foarte satiosi. Nu le-am adaugat ulei suplimentar din pricina nucilor care sunt suficient de grase.

Si inca ceva, un fado de colectie, compania perfecta pentru asa mancare delicata si curata.

j'aime

Axl Rose


Nostalgicii. Desuetii. Cei incapabili sa-si strecoare tineretea afara dintr-un timp prafuit, in care au fost cutezatori si fericiti. Vesnic nemultumiti de prezent. Inadaptatii. Zambeam cand vedeam pe strada indivizi cu pantaloni de stofa evazati, pantofi cu toc gros si perciuni, fantome ciudate ale anilor 70-80. Ha!
Marturisesc, sunt una dintre ei. Muzical, cel putin, traiesc puternic in trecut. Guns N' Roses sunt perciunii mei eterni. Si ma mandresc cu asta.
Cool hand Axl. Adoratul, idolul, artistul total, protestatarul, nesupusul. Mi-am tapetat peretii cu el, i-am scrijelit numele pe bancile de lemn din scoala. Eram rockerita oficial (in denial, of course, pentru ca ascultam si depeche pe ascuns, dar pe vremea aia chestiile astea doua nu prea mergeau impreuna) si cumva toata treaba era despre a fi against. Ca si definitie vie a firii adolescentine. Cred ca de asta imi e cel mai dor din anii aia, de opozitie, de altfel, de fronda. Tinerii nu trebuie sa fie obedienti pentru ca sunt singurii capabili de schimbare. Mai tarziu e prea tarziu.
Intre timp, Axl si-a fost mult prea mult siesi, coplesit de faima s-a inecat cu ea. De fapt, caracteristic pentru toti cei bigger than life. Nu ma uit la pozele cu el din prezent. Nu ma intereseaza ca a fost arestat la Stockholm si ca face scandal oriunde se duce. Ca e umbra batrana si buhaita a baiatului in chiloti mulati cu intreaga lume la picioare. Probabil e normal sa fie asa. 
Intr-o lume guvernata de Rihanne si bling bling nu-mi ramane decat speranta ca Natalia mea va avea la randul ei idoli care sa o faca sa suspine si sa viseze. Ca va avea legende si Paradise city si ca muzica va reinvata sa spuna ceva.  

dusmanii alaptarii

Sunt numerosi, deloc marunti, incrancenati si vicleni. Ascunsi sau in plina lumina. Zambitori, ambalati frumos, colorati. Amabili. Multi. Mai multi decat prietenii. Pentru ca ne pierdem instinctele, curajul, increderea in om ca lucrarea perfecta, care nu are nevoie de retusuri si de carje.

1. civilizatia, progresul, evolutia si revolutia 

(anti)Eroul meu preferat e Tyler Durden, nu (doar) pentru ca e Brad Pitt ci pentru ca a indraznit sa viseze la o lume repornita de la zero. In care sa nu mai existe consum, in care sa nu mai fim sclavii lucrurilor pe care le detinem, asortate si perfecte. 

Televizorul ne minte cu formule minune care imita laptele matern, targurile pentru bebelusi sunt pline de biberoane sofisticate, desenate atragator, de sterilizatoare silentioase, de incalzitoare rapide. E o lume colorata in care nu mai trebuie sa participam activ, o fac lucrurile pentru noi, obiectele rezultate din studii stiintifice indelungate, care nu au cum sa greseasca, nu-i asa? O viata ordonata, fara surprize, fara greutati, in care copiii cresc, trebuie sa creasca ca la carte, ca in tabele, ca doar dam atatia bani! O viata de plastic in care fiecare traieste singur, sub globul lui de sticla, aseptic, in tacere. 

2. pediatrii

Majoritatea mamelor inca se mai duc la pediatru ca la popa, cu caciula in maini, cu nasul in jos, cu incredere oarba. Si uite asa laptele e apa chioara de la 6-8 luni incolo, copilul trebuie sa manance de la 4 luni nu stiu ce suc si supa si ceai si mama sa faca bine sa intarce, unde ne trezim, in africa, la negrii? Sau ce, suntem tigani? Ca doar tiganii stau cu tatele in gura pruncilor toata ziua-bunaziua. Eeeee.

3. anturajul (familie, vecini, lume, bagatori de seama, neaveniti, societate)

In Romania e rusine sa alaptezi copil mare (chiar si copil mic, daca o faci in locuri publice, depinde cine se trezeste sa vorbeasca). Ti se pun in spinare tot felul de invective, se rade, se fac grimase. 

In tineretea mamei mele (anii 50-60) copiii erau alaptati la cerere pretutindeni, mamele mergeau cu ei infasati sarmalute chiar si la cinematograf, nu mai spun ca nu ratau plimbarile pe bulevard. Si tuturor li se parea normal, dar, deh, am evoluat.

4. neincrederea

Frica de durere (ragadele pot tine si doua luni uneori), frica de cantar, frica de colici  -  de unde si restrictiile alimentare, frica de oboseala (mai ales atunci cand nu se practica cosleepingul). Frica de dependenta. Fuga de dependenta. Pentru ca asa ne-am invatat, sa fim impreuna, singuri. Nu putem depinde de un copil care in nici un caz nu are voie sa depinda de noi. Sa stea acolo, in patucul lui, ce atata in brate. Ce atata tzatza tot timpul. Ce atata plans. Unde-o fi suzeta aia?

Nu alaptam pentru ca nu mai stim cine suntem, pentru ca noi insine am devenit produse, pentru ca nu mai stim cum trebuie sa miroasa o rosie sau un trandafir de gradina. Sau ce gust are capsuna crescuta in pamant viu. Si asta ne face sa fim tristi. Si ingrozitor de singuri.

Later edit: Sa creasca puiul din tine tot mereu, ca o extensie a ta, asta e alaptarea, fericire coplesitoare.

ceva de speriat

Adica Insidious.
Ok, eu am istorie cu filmele de groaza, adica le-am vazut cam pe toate, de la vampiri coltosi pana drujbe prin aer nu am ratat nimic. Am inceput devreme, asa cum nu ar trebui sa debuteze in placerea cinematografica un copil, pe la 8-9 ani cu Shining-ul lui Kubrick, in urma caruia m-am ales cu spaima cazii de baie (doar partial vindecata pana in prezent-I'm a shower person). Prefer povestile cu fantome, mi-erau dragi si vampirii pana sa-i devalorizeze hollywoodul producandu-i industrial, simpatizez cadavrele umblatoare, strigoii si sunt profund atasata de casele bantuite. Inca mai cred ca o spaima de calitate ti-o da oricand Exorcistul si m-as uita saptamanal la Blair Wich Project.
Buuun.
Cu Insidious ma chinui de vreo saptamana. Am vazut o bucatica sambata - big chill! Cosmar noaptea, m-am trezit transpirata langa copil. Nu se poate, mi-am zis, eu, asa ceva!? Ieri, sa continui (conditiile de vizionare sunt ideale, intuneric, liniste, casti pe urechi, singuratate), dupa cateva minute l-am oprit, nu aveam stomac. Asta seara fata in fata cu ambitzul l-am dovedit.
Poate ca maternitatea m-a inmuiat, tresar mai usor si mi se pare ca fiecare scartait de usa promite o inima in pioneze, nu zic, dar e un film care-ti inclesteaza mainile si-ti face dinti sa scrasneasca. Debuteaza ca o simpla poveste cu stafii, trece prin Poltergeist si prin Paranormal Activity, se joaca de-a Hansel si Gretel ba chiar priveste hat, departe, pana la Shutter (pozele in care apar diverse fapturi din alta lume sunt mereu delicioase).
As fi preferat poate o poveste mai inchegata, o explicatie pentru fiecare personaj bizar, o tesatura mai fina. Mai multa originalitate (seamana foarte mult cu A Haunting). Actori ceva mai credibili (de Patrick Wilson imi place mult since Little Children, aici e sters, teatral, neconvingator). Dar ce daca, am tras o sperietura grozava! iar acum trebuie sa ma duc la culcare si sa sting lumina brrrr


Pe scurt: spiritul unui baietel este luat prizonier intr-o lume paralela de catre personaje malefice, decedate si razbunatoare care vor sa-i posede trupul fizic, iar parintii lui incearca sa-l readuca in simtiri. Pare banal, dar devine complicat. Si scary. Foarte.
Bau!

there's something rotten in denmark

Pana la Forbrydelsen vazusem un singur serial danez, Riget al lui LVT, si pentru ca isi bagase si Stephen King coada pe acolo am degustat si varianta lui, mai putin sofisticata decat a lui Trier. Stiam si iubeam Dogma 95 (pentru amatorii de cinema netrucat, crud si dezbarat de fineturi si ipocrizii recomand Festen, primul film creat sub numele Dogmei).
Aflasem initial de The Killing, remake-ul pe care americanii au inceput sa-l difuzeze, dar stiind ca orice produs preluat si remanufactoriat in fabricile consumeriste de peste ocean isi pierde din vraja initiala insuflata in tara de bastina, am optat pentru varianta europeana.
Lumea tot face paralele cu twin peaks, atmosfera e gloomy indeed, se pleaca de la uciderea unei adolescente, dar cam atat, Lynch e necopiabil, intr-atat de cosmaresc isi defineste aparitiile incat e imposibil sa-l preiei, sa-i furi nedeznodabilele-i fire narative. Dar Forbrydelsen trece pragul unui simplu serial politist, e o odisee despre obsesii si pierderi involuntare sau controlabile, ancheta condusa pana la alienare de detectiva Sarah Lund ia proportiile unui bulgare de zapada care inghite tot in cale, de la politicieni in campanii electorale pana la familia distrusa a victimei.
E lent, fiecare episod corespunde unei zile de investigatii, dar nu plictiseste, are stil si tensiune, se tese firesc si are savoare. Savoare scandinava.
Am incercat sa vad primul episod din varianta americana si mi s-a parut copiat intocmai. Pana si actorii sunt alesi sa le semene celor danezi.

prajitura cu fructe, nuci si stafide. rapida!

Foarte rapida. Si fara zahar. Gustoasa. Hranitoare. Apetisanta. Iat-o:

In robot maruntim pana in stadiul de pasta urmatoarele:
- un mar
- un morcov
- o portocala
- nuci hidratate
- 4-5 curmale hidratate 


Amestecam piureul cu:
-3-4 linguri faina de ovaz
-2 linguri faina de grau integrala
- un ou de gaina libera, alegata de cocos, bronzata la soare si ciugulitoare de rame
-stafide
-fulgi de cocos (sau de cocoş, ce aveti la indemana :))
-o lingura sau doua de ulei din samburi de strugure
-scortisoara, ghimbir, vanilie


Si gata! La cuptor, pe foaie de copt.
Se poate manca ca atare, in tovarasia unei creme raw (banana, avocado, miere, pudra de roscove, unt de cocos) sau a unui piure de fructe.

chiftelute cu legume, ovaz si seminte de in si salata calda de legume cu orez brun

Destul cu filme, pisici si muzici, hai la masa.
Astazi doua retete la care N nu ramane indiferenta.

Chftelute cu legume, ovaz si seminte de in

Reteta de baza o stiu de la Andreina, de pe forumul AP. Eu am mai adugat cate ceva. Si iata ce a iesit:

Ingrediente de maruntit in robot:

-un cartof dulce
-cateva buchetele de brocoli
-un catel sau doi de usturoi

Ingrediente de amestecat cu ce s-a maruntit in robot:

-2-3 linguri de seminte de in rasnite
-2-3 linguri faina de ovaz
-rosii uscate la soare
-2 linguri ulei de masline
-un ou sau doua (in functie de consistenta)
-sare, busuioc, nucsoara.

Se modeleaza cu mana chiftelute mici si se introduc la cuptor pe hartie de copt.

Salata calda de legume cu orez brun (cu fier si betacaroten)


Se fierb in aburi:
-un cartof dulce
-cateva felii de dovleac
-cateva buchetele de brocoli
-conopida

Se prepara un sos din:
-linte rosie fiarta
-suc de rosii home made
-rosii uscate la soare
-ardei rosu
-usturoi, busuioc, sare putin
-2-3 lingurite faina de in

Pe langa legumele fierte se adauga:
-un ardei capia rosu
-o ceapa verde
Sosul se toarna peste legume. O idee de garnitura este orezul brun.

I wanna be sedated

The Ramones a fost prima trupa pe care a rezonat Natalia. Mi-a dat o deosebita stare de bine in timpul sarcinii, topaiam eu, topaia si ea, onduland burtica. In schimb la concertul Faith no more, cand aveam 4 luni si jumatate de cand locuiam impreuna sub acelasi acoperis de carne, nu i-a placut. Taica-su si cu mine eram in extaz, la cativa metri de Mike Patton iar ea insista sa plecam acasa. M-am consolat cu gandul ca lasa, cand va creste mare va stii singura ce e bun si frumos. Si melodios. Si king for a day. :)
Pornisem de la Ramones, i-am redescoperit uitandu-ne la My so called life. Americanii au prostul obicei sa anuleze serialele interesante (Carnivale e un alt exemplu), asa ca sus numitul are doar un sezon, dar e un must see pentru nostalgicii anilor 90, cand teritoriile muzicale erau marcate cu grunge, adolescenta era prelunga si visatoare si totul era posibil. E de vazut pentru un Jared Leto inspirational si emblematic (so cool, so damn cool), o Claire Danes fragila si fermecatoare in nesiguranta ei, pentru gustul bun de intoarcere in timp.

breakin' the rulz

episodul in care se face referire la cosleeping si pisici - o perspectiva

Inainte de Natalia noi am facut practica parinteasca pe doua matze, Miuzet (sic!) si Robespierre, personaje sensibile si capricioase, cu tabieturi, mici manii si comoditati ciudate. Stiam cum e cu cosleepingul pentru ca Robespierre dormea pe perna mea (dimineata de obicei trona singur pe intreaga ei suprafata), Miuzet se facea covrig in mijlocul pilotei, restul de coabitanti aflandu-se in imposibilitatea de a se mai inveli, musiu R avea obiceiul sa manance in inima noptii vreo delicatesa umeda din plic, sa miorlaie cat il tinea gura indiferent de ora.
Chestii d-astea.
Noi, centimetru cu centimetru am cedat spatiu locativ (atat in inimi cat si in incapari).
Cand N s-a anuntat in viata noastra ingrijorarea nu a fost legata de eventualele boli pe care pisicile le-ar fi transmis copilului (ma informasem cu mult timp inainte despre asta), ci de experienta negativa pe care cele doua creaturi ar fi putut sa o aiba pentru ca in noua schema de prioritati ei doi erau bifati mai spre coada. Mi-a trecut chiar prin cap ca ar putea sa devina gelosi si sa atace copilul (sunt total neagresivi, foarte blanzi si buni).
Nefondata frica asta a mea, intre sufleteii astia trei e o prietenie strasnica, un atasament grozav, o intelegere fara vorbe. E adevarat ca in primele luni blanosii au pastrat distanta, cumva din respect fata de micul prunc. Insa la cel mai mic scancet al Nataliei au fost mereu langa ea, sa o aline (Miuzet a dormit lipita de burta mea toata sarcina, torcand). Ba chiar au lasat-o sa-i traga de blana si de coada la inceput (cand ochiul vigilent al parintilor era intors spre alte distractii) si sigur au intervenit in dezvoltarea vocabularului (pis pis si mau au fost printre primele cuvinte ale puiului).

Cu putin inainte de a naste cumparat cel mai mare pat de copil din lume. Cel mai voluminos. Un dinozaur de 100 de kile. L-am asamblat intr-o zi, de dimineata pana seara, cu nervi, sudoare si ochii incalciti in scheme. Dar deh, are 4 sertare, dulap, sistem de leganare (haha!), carusel, basca se face pat si birou pentru copilul mare. Bani aruncati pe fereastra! Dupa o luna eram zombie, copilul ma dorea aproape, il adormeam in brate si apoi, usurel incercam sa il pun in patut, se trezea, o luam de la capat, alaptat, adormit, ridicat usor, asezat in patut, trezit...eterna poveste. Prima noapte toti trei in pat a fost minunata, am dormit dusi. Copilul avea laptele aproape, mama aproape, caldura, respira iubire. Si de atunci tot asa.
Incet, incet tabieturile, comoditatile, fixismele lui Robespierre cu mancatul noaptea s-au reluat. La fel si dormitul lui pe perna mea. Copilul doarme agitat si ne trezim pe rand cu cate un calcai roz in nas. Dezveliti. In pat la noi se toarce ca la sezatoare (Miuzet e diesel). Cand unul adoarme ceilalti patru incep sa se fataie, sa pufaie, sa se scarpine. E un pat viu, frematator, in care se traieste si se iubeste cu patima. Si da, daca m-ar intreba cineva ce e fericirea i-as spune povestea asta, cu mâtze cu tot.
 

monocrom

mă ghemuiesc la umbra copilului meu care-şi inventează din pietre o limbă caldă, de miere. şi-aş vrea sa fie totul posibil, să-mi trag pielea peste cap, să mă îmbrac în mine năpădită de fericire. aş vrea să cred că în adâncul lumii viaţa e doar lumină clara, rotundă. viaţa asta, un anotimp fragil cu aripile rupte.
deasupra noastră trec păsări în picioarele goale,
lipa, lipa. mereu altcineva îşi trage urma peste pleoape
şi tace
alaturi, copilul meu doarme cu toate visele pe-o parte

first we take Manhattan

Filmele sunt un must. Inghesuite peste orele de somn, impinse in noapte cat mai tarziu, de la seriale indoielnice pana la blockbustere, de la indie la cult, nu pot fara ele.  Stiu ce inseamna sa tanjesti dupa un horror sinistru care sa-ti tremure inima la fiecare colt de noapte, sa  te furisezi intr-un cotlon de Atlantic City printre gangsterii lui Buscemi pentru a simti miros de ani 20, sa-ti incalcesti mintile in jocurile lui Lynch sau sa dai volumul mai tare la Happy Harry Hard-On.

Pana si nasterea Nataliei a fost legata de cinema, ea hotarand sa rupa membranele intr-o dimineata la ora sase abia dupa ce reusisem pe la doua noaptea sa o las pe Lizzy Bennet safe in bratele lui Mr. Darcy (am avut pofte de englezisme clasice la final de sarcina).

De cand sunt mama am devenit prietena buna cu serialele, o explicatie ar fi placerea suspense-ul cu care astept mereu urmatorul episod dar si atasamentul voit pe care il dezvolt fata de o poveste despre care stiu ca o pot purta cu mine o vreme.

Am o lista lunga de seriale in desfasurare, unele sunt dependente vechi, de care nu ma pot desparti desi le recunosc lipsurile si strategiile lamentabile, pe altele insa le regasesc mereu proaspete si surprinzatoare, construite meticulous, cu ritm, parfum si inteligenta.

Unul dintre cele din urma este Mad Men. O poveste plasata in anii 60 despre o agentie de publicitate din NY. Un NY in care inca nu se inventase corectitudinea politica sau grija pentru sanatatea plamanilor sau a ficatului (rar sunt personajele neinsotite de whisky& tigari). Un serial sincer care nu incearca sa-si indoape publicul cu exemple valabile de comportament , fara aroganta de a fi moralizator la orice pas, cu un personaj central seducator si mitologic - Don Draper, creierul creativ al agentiei, antieroul, self made man-ul fabricat din nimic, aflat in permanenta cautare si redefinire, indecis intre a fi cine este sau a redeveni cine a fost.

Astept cu incordare sezonul 5, mi-e dor de nevrozele lui Betty (dansul lui January Jones pe nervii intinsi la maxim e incantator, scenele in care apare sunt dense si apasatoare, irespirabile), de Sterling, always such a smart ass, de lupta lui Peggy pentru a se depasi pe sine pana aproape de masculinizare, de rochiile sofisticate, de culoare, de muzica.

Si pentru ca nu ma dezmint cu serialele indoielnice, ceva sweet din finalul de sezon de la Brothers and Sisters (dah!):
 

supa verde intens

Pentru ca ma impiedicam tot mai des in frigider de o tulpina de telina despre care stiu ca e foarte sanatoasa dar al carei gust imi displace absolut si pentru ca am intrat in febra gatitului (somebody stop me!) am pus in aplicare o idee de supa-smoothie extrem de verde. Foarte verde.
Calitatea ei de baza este simplitatea dar o declar castigatoare si pentru ca s-a luat la tranta cu telina cea rea (la gust) ascunzand-o subtil prin faldurile fustei sale aromate.

Intr-o oala plina cu apa care clocoteste am scufundat:
-jumatate de conopida
-tulpinile fibroase de la o capatana de brocoli
-doua cepe verzi
-jumatate de cartof dulce
Peste un timp, cand cele de mai sus erau aproape fierte, am adaugat si inflorescentele de la brocoli impreuna cu:
-putina sare de Atlantic
-cumin
-cimbru
-cateva rosii uscate la soare
Dupa terminarea procesului de fierbere am blenduit supa fara mila.
Separat am mixat in blender tulpina cea verde de telina impreuna cu o legatura de marar pana la stadiul de piure, amestecandu-l in supa abia dupa ce aceasta s-a racit considerabil.

I-am adaugat cateva cubulete de branza de oaie si am mancat doua portii. Natalia a strambat din nasuc, poate revine la sentimente mai bune spre seara.

biscuiti almost raw, inspirati de mamica lui Alex :)

Pentru ca am salivat astazi citind bunatatile Ralucai, dar inspectia in buzunarele camarii nu a scos la iveala toate ingredientele necesare ambelor retete, am improvizat pe marginea biscuitilor desert si iata ce a iesit:

Rasnita si-a adus aportul macinand:
-3 linguri fulgi de ovaz bio
-3 linguri seminte de susan
-cateva migdale
-2 linguri goji berries

Finele fainuri de mai sus au fost amestecate cu:
-2 lingurite de seminte de canepa
-2 linguri de seminte de chia hidratate
-8 curmale hidratate
-o lingurita de miere (la care puteam sa renunt pentru ca au iesit destul de dulci)
-un praf de scortisoara
-3 linguri faina de mei
-o lingura unt de cocos topit

Neavand deshidrator le-am pacalit sa intre in cuptorul adormit la 60 de grade din care le-am recuperat insa foarte repede (pentru ca auzeam enzimele strigand de mama focului - la propriu).
Foarte buni, si spre surprinderea mea, puiul a mancat doi fara sa clipeasca (care pui refuza in continuare alta forma de alimentare diferita de lapte matern, probabil ca stie el ce face)
Si promit, imi iau prafuri, pudre si fineturi si  inarmata cu ele ma incumet sa execut si biscuitii aperitiv.

interdictii si enervari

Pentru un copil interdictiile sunt tot atat de nocive ca si zaharul sau faina alba. Modelata in spiritul lui nu, cah, caca, rau, noroi, mizerie, gunoi, o personalitate in formare nu se poate dezvolta pozitiv raportandu-se la un mediu plin mai degraba de pericole decat de satisfactii. Cand locul de explorare si invatare devine un continuu teren de lupta, dispare placerea jocului si bucuria cunoasterii.

Natalia in parc gaseste placere mare in tavalitul prin iarba. Aduna pietre, flori, crengute, alearga dupa catei. Nu mi-a pasat ca se murdareste, racelile nu se ating de ea asa ca tresalt de bucurie vazand-o libera si multumita.

Of course, toate astea imi atrag oprobiul public.

Iata si intamplarea mea de astazi, care m-a scos din calmul meu englezesc si asemanatoare cu ce am citit ieri aici. Eram pe iarba in parc, amadoua, dupa doua zile de ploaie si frig, bucurandu-ne de soare. Cand, o doamna bine trece pe langa noi, se opreste cu mainile in sold si urla in directia noasta:

“Nu e iarba uda?”

Stiam ce urmeaza, asa ca ii raspund:

“Ba da, doamna.”

O apuca pe data agitatia si imi racneste:

“Pai atunci salta copilul de pe iarba!” ,  insotindu-si tirada de gesticulari disperate.

Povestea asta se repeta constant in spatial public, fie ca N nu are caciulita si cojoc, pune manutele pe nu stiu ce sau se umple de noroi. Nu eram la prima apostrofare si experienta mi-a spus si de data asta ca singura cale de a-i reduce la tacere si a le taia avantul neavenitilor e sa le raspunzi inapoi. With a vengance.

M-a scos din ritm. Ma disturba intreruperile, rautatile si amestecul. Nu-mi cresc copilul dupa normele majoritatii, nu ii dau sa manance pufuleti, nu o amenint cu bataia, nu o tin cocotata in carut ca sa nu-si murdareasca pantofii. Si culmea, nu deranjez pe nimeni cu toate astea si pretind la randul meu sa nu fiu deranjata. O sa-mi fac un tricou pe care sa scrie asa. Dar probabil ii voi enerva si mai tare.

bigger, better, faster, more

Asa promite zmuti-ul de astazi, revigorare, detoxifiere, suplete. Spune ca ne face mai senini, mai veseli si mai sanatosi. Si s-a inspirat tocmai din maruntaiele alternativului pentru a se face cat mai degraba inteles.

Si-au dat participarea, in ordine aleatoare:

·        doua tulpini de telina, cu frunze cu tot

·        o legatura de patrunjel

(pana aici poate fi si baza de supa)

·        o banana

·        1/4 papaya si cateva bucatele de ananas

·        4 kiwi

·        2 lingurite de polen

·        2 lingurite de seminte de canepa

·        apa

Un blender plin, apasam pe buton, vaj-vaj, masa e gata.

Copilul din dotare, care acum doarme, si-a inmuiat timid doar buzitele, poate dupa-amiaza sa am mai mult success cu licoarea .

Gustul de telina (care mie imi displace profund) e foarte bine ascuns de celelalte arome, asa ca se poate bea chiar din placere.

Natalia

În viaţa mea cea nouă am învaţat că tot ce există e clipa asta, eternă, ca o declaraţie inconştientă de iubire. Am învaţat să respir până în vârful degetelor, şi aerul să-mi fie mai dens, mai proaspăt.

Sunt doi ani de când a fost o liniuţă în plus, astăzi are 484 de zile.

Şaisprezece luni de când am început să ştiu, să fiu, să înţeleg.

Copilaria ei îmi ţine destrămările laolaltă. 

adio voi cofetarii, va las!

Va las si plec fiindca am gasit bomboanele perfecte! Savuroase si sanatoase dar mai ales pline de nutrienti. De lins pe degete!
Pentru ca astazi de dimineata mi-a venit coletul cu goodies de la BioBunatati si pentru ca incontrolabil gandul imi statea numai la creme si dulceturi, am profitat cu folos de somnul Nataliei de la pranz pentru a invarti si mestesugi trei retete de bomboane raw, astfel:

Pentru primele am rasnit:
3 linguri de migdale
3 linguri de seminte de in
In robot am mixat prafurile magice de mai sus impreuna cu:
8 curmale hidratate
2 lingurite de pudra de roscove
1/4 avocado
o lingurita de miere
un praf de cuisoare
Am format bilute din amestec pe care le-am tavalit prin pudra de goji (goji berries macinate) si prin fulgi de cocos. Sunt solutia perfecta pentru dark chocolate junkies (like myself) si, bineinteles, se poate folosi cacao adevarata in loc de roscove, la noi au fost rationamente legate de varsta frageda si de nesomn.

A doua reteta este un cover dupa celebri bulgarasi ai Oliviei , cu unele modificari, am folosit caise hidratate in loc de miere. Gustul este acrisor, sprinten, de primavara.
Susan, coriandru si scortisoara macinate, amestecate apoi in robot cu fructele hidratate. Tavaleala prin fulgi de cocos.

Pentru a treia reteta am rasnit:
un pumn de caju
3 linguri de seminte de chia
Procesul de final este similar cu cel descris mai sus, am amestecat in robot pudrele impreuna cu:
2 lingurite de miere
praf de cuisoare si scortisoara
Rotocoalele gri le-am invartit prin pudra de roscove. Dupa gustul meu sunt cele mai interesante din suita celor trei.

Succesul a fost neasteptat si in tabara picilor, Natalia gustand din toate cu vadita placere, moscolindu-se pana la urechi.

Din poza rezulta cum cu sfiala si incordare dar cu neinfranata determinare doua boticuri mustacioase ataca bunatatile. Sunt satioase, asa ca se vor satura degraba.

generatia cartofi prajiti sau cum mi-a scuturat copilul viata de praf

episodul 1 in care se va vorbi despre mancare

Ma intreb uneori unde as fi acum daca n-ar fi N, cum as bajbai, cum m-as recunoaste incompleta, alunecoasa. Cu gauri. In ce timpi mi-ar bate oare inima?

Sunt mame care isi proclama independenta fata de copil repede dupa nastere, ajutate si de gama larga de produse/carje de puericultura, care se bucura si cauta timp in afara maternitatii, care isi reiau viata de unde au interupt-o atunci cand a inceput sa creasca viata intr-insele. Care se separa constient (desi cumva iremediabil) de puiul de om smuls din carnea lor si gasesc normalitate, eficienta si firesc in asta. Eu nu. Imi banuiesc dependenta de pruncul meu mai crunta decat orice adictie de pana acum, mai vie decat o rana proaspata. Indestructibila. Crancena.

Un copil salveaza, ridica transperantele vietii. Sa intre soarele.

Generatia mea (cei de thirtysomething) s-a hranit cu tone de cartofi prajiti inecati in maioneze sau ketch-up-uri, cu paine turceasca alba ca neaua si pufoasa ca un nor, cu zeama colorata si dulce de dozator, cu margarina la cutie, cu supa de gaina de cub.

Am mancat tavi de prajituri (facem sursul negrului – cat de politically incorrecta e numita prajitura asta – si o mancam pe toata odata) si nu ma atingeam de fructe decat in perioadele de mizerabila depresie in care ma chinuiam sa slabesc kilograme zdravene in cateva zile. Cazul clasic de eating disorder, by the book. Si imi doaream sa fiu slaba, cea mai slaba, invizibil de slaba (da, recunosc, asta mi-o doresc si in continuare la fel de mult).

Venirea Nataliei pe lume a fost o explozie de bucurie dar si un dus rece. Pentru ca botul acela mic de viata proaspata avea nevoie de o mama sanatoasa, prezenta, calma, capabila. Si pentru ca stiam cum toate ups and downs-urile cu mancarea imi erau egale cu dezechilibrul si deriva, am inceput sa renunt. Si sa adaug.

Am renuntat la carne (sunt meat-free din septembrie 2010), lactate consum rar si cat de mult posibil din surse cunoscute, de incredere, oua la fel. Am renuntat la dulciuri procesate (eee, mai am unele miiici evadari in minunata lume a zaharului alb), la fainoase procesate, in general la tot ce se ia de-a gata sau semi de-a gata din marketuri. La cafea. La fumat renuntasem cu un an si ceva inainte de N (am fumat de la 15 ani pana pe la 29, cu pauze, e drept, dar am stiut sa recuperez cu seriozitate in perioadele de varf)

Am adaugat smoothie-uri zilnic. Cat mai diverse, cu fructe si felurite frunze verzi. Mai apoi si cu alge, polen, seminte de canepa. Am adaugat legume crude, seminte si nuci, cereale complete de toate felurile. Paste fine de leguminoase, prajituri crude cu gusturi divine, fructe uscate.

Viata mea asa de verde si de aromata ma tine intr-un loc, fara a ma incorseta, imi traseaza margini care nu sunt neaparat granite, sunt puncte de sprijin. Resurse.

Am avut cel mai frumos Paste din cate stiu, cu mancare de calitate (putina si verde), cu soare si multa iubire. De obicei dupa masa de Paste agonizam cateva zile, desfacand toti nasturii posibili sa se reverse abundenta.

Cred in putrerea exemplului, si sper ca N sa dobandeasca deprinderi alimentare care sa-i aseze viata frumos, fara a-i aduce permanente obsesii si lupte si frici.

Si, mai ales, care sa nu o imblonaveasca.