duminică, 29 ianuarie 2012

din alta viata

la trei ani mi-am astupat urechile cu nisip
am inventat o poveste (o femeie omorata in padure s-a ratacit de-un pom)
am hranit un pui de vrabie picat din cuib
l-am plans cand a murit
in ziua aia mama m-a adormit spunandu-mi sase pui si-o biata mama
am plans si mai tare
era august
marea se intindea printre noi ca o poveste cu ferestrele sparte

lumea noastra se spunea pe litere
fara graba
parintii mei erau inalti
pe cate varfuri nu m-as fi ridicat pana la ei
dar lasa, o sa fiu eu mare
si pietrele vor fi din ce in ce mai mici

pe degete
unghii violet
de scoici intoarse

pe-atunci pinguinii incepeau cu Apolodor
mama era tanara
limitele ei de sticla intreaga
inimile noastre se intindeau una dupa cealalta
si tremurau gasindu-se

printre noi tipau pescarusi uriasi
zilele se rostogoleau ametite ca un sirag rupt de margele

scriam acasa vederi albastre
salutaridelaneptun
sa fii sanatoasa bunico sa dai de mancare la pesti
cate putin (faramiteaz-o intre degete)
o sa-ti aducem agrafe de par si o palarie cu boruri mari
pana la pamant

viata salbatica si viguroasa colora pinguini in fata noastra



vineri, 20 ianuarie 2012

poveste pentru parinti, de citit copiilor

Am primit candva o provocare atat de frumoasa si de intimidanta incat desi i-am dat tarcoale dese nu am indraznit sa o fac posibila. Pana intr-o zi rece de ianuarie, cand am inceput sa-mi leg amintirile unele de altele, ca pe sireturi. Si-am scris o poveste. Pentru parinti, dar de citit copiilor.
Va intreb si as vrea sa-mi raspundeti sincer si deschis, ati citi un asa text copiilor? Ar sta ei cu urechea la vorbe sau s-ar foi plictisiti, cascand amarnic? E insipida povestea, acru laptele in ţâţe, prea dulce sirul vorbelor, prea mult? Sau poate prea putin?



Caisul

Clătinându-se de pe un picior pe altul, desena. Cercuri. Pe betonul amprentat din curtea casei în care mama ei crescuse mare şi care acum era brăzdat de riduri ondulate şi adânci, semn că rădăcinile caisului coborâseră ca nişte degete subţiri spre talpa zidurilor vechi. Prea departe şi poate prea adânc. Desena cercuri de cretă galbenă, zimţate ca nişte inele de aur buimăcite în tristeţea topirii.  Deasupra zumzăiau dezordonate albinele moi, învârtindu-şi aripile dantelate în jurul ramurilor înflorite ale caisului, ca într-o horă ritmată şi vie. Cercurile galbene căpătau zâmbete roz, tot din cretă, şi ochi alungiţi şi verzi, ca de pisică trupeşă, stăpână peste noaptea acoperişurilor de tablă. Carlionţi albastru închis încadrau portretele inexacte, iar urechile ascuţite şi mov veneau să confirme frumuseţea imaginaţiei de copil fraged.
-         Cine e? întrebă curioasă femeia cu breton si papuci de casă cu vârful şi călcâiele roase.
-         Mama! Şi tata!
-         Oh, da, cum de nu m-am recunoscut, zâmbi ca pentru sine femeia în ochii căreia lumini blânde îşi întindeau picioarele, dezmorţinu-se. E gata?
-         Nu!
Umbra caisului se întindea umedă  printre buzele stângace ale parinţilor de cretă, ferindu-i de căldura blondă şi timidă a amiezei de primavară. Fetiţa îşi potrivi în mână un baton de cretă roşie şi contură rochia mamei, lungă, de bal. Cu buline grase, portocalii. Mâinile mamei, ca niste crăci de cais în plină iarnă, întinse spre ale tatălui, înveşmântate în camasă albastră, colorată apăsat. 
Albinele în jurul lor desenau iubirea concentric şi străveziu.
Fetiţa se ridică satisfacută şi făcu doi paşi înapoi, contemplându-şi opera. Parinţii din asfalt aveau mâinile prinse într-un ghemotoc de cretă sfărâmată. Tocmai atunci, un motan gras şi tigrat alunecă cu mişcări graţioase peste silueta mamei prelungi, transformându-i bulinele în zâmbet şi poalele rochiei în sprâncene aprige. Copilul privi scena uluit, apoi dintr-o dată din ochi începură lacrimile rostogol ca o ploaie de petale de cais, în vânt turbat. 
-         Ma-ma-ma-ma! Miau! Ma-ma!
-         Of, iubita mamei, ameţita de pisică, nu ştie că vrăbiuţele sunt subţiri şi uşoare şi nu o aşteaptă pe măria-sa să-şi adune faldurile burţii în labuţe înainte de a pleca la război. Vino la mama!
Fetiţa zguduită de plâns se cuibari în braţele mamei căutând cu manuţele mici o spărtură în rochia de bumbac cu imprimeu galben, floral. Găsi în cele din urmă drum spre sânul cald şi trase cu putere de sfârc, ostoindu-şi tristeţea cu o gură zdravănă de lapte. 
Mama mângâia tacut cârlionţii şateni ai fetiţei, iar ochii ei căutau în trupul înflorit al caisului o amintire veche şi umbrită, când cu genunchii veşnic juliţi se aventura prin crengile lui, departe, să-i smulgă fructe parfumate şi pline, într-o altă viaţă, ceva mai simplă.
Motanul se întoarse spăşit de la vânătoare, visând la un castron fără aripi şi cioc, plin de mâncare. Răpus de lene, se lungi arcuindu-şi spinarea peste desenele din cretă, coada măturând barba gălbuie a tatălui.
Deasupra lor caisul sprijinea norii rotunzi şi albi, ca de cretă.

miercuri, 11 ianuarie 2012

scrapbooking de ianuarie

Am primit o leapsa foarte faina de la Raluca, despre cum ma imaginez asamblata din imagini colorate, decupate din reviste. Si pentru ca aveam un teanc prafuit care zacea uitat in bibliorafturi inca de pe timpul cand in pantece nu-mi incoltise zburdalnica lumina, m-am apucat de treaba. A fost un moment minunat, pe care il voi repeta curand, Natalia s-a amuzat teribil secondandu-ma in decupaje, lipiri si cautari, a injghebat chiar un scrapbook personal, dar care pana la final a ajuns mototolit si imposibil de pozat.
Cu siguranta locuri goale mai erau, de umplut cu vise, dar mai facem, e un exercitiu bun nu doar pentru indemanare ci mai ales pentru sufletul de ianuarie, care inca mai miroase a brad si a bucurie.
E leapsa, deci luati si decupati! Sau, si mai elegant, cu pinterest si picasa cum a facut atat de frumos Raluca.

luni, 9 ianuarie 2012

vaaai, domnisoara asa mare!

Romanii sunt un popor iubitor de moderatie. Si de echilibru. Un popor suplu care nu intra in veci in spital indopat cu sarmale, care nu-si isi revarsa burtile prin SUV-uri, cate unul pentru fiecare membru al familiei, da, un popor cumpatat care lasa aerisite supermarketurile in ajun de sarbatori. Pentru fiecare dintre noi, sintagma "masura in toate" sta scrisa in sange.
In inima unui astfel de popor, sa alaptezi un copil trecut de doi ani e grav. E aproape o obraznicie. Un afront. Sa alaptezi in public un copil care dupa cateva gaturi de lapte o zbugheste la joaca e un gest de o imoralitate cumplita, ca deh, noua nu ne place excesul. Pe noi ne deranjeaza tot ce e diferit, nu avem nevoie de alternative, de contraste. Ce, cum ne-am crescut noi copiii nu a fost bine!? Uriasul-copil-adult de peste doi ani care cauta adapost sentimentalo-alimentar la umbra a doi sani de mama, cu lapte, desigur, apa-chioara, e privit cu mila si vaga ingaduinta, iar mama, ooooh, mama e o sectanta (deformatie de hobby, de fiecare data cand dau peste aceasta notiune aterizez direct in Big Love) care inainte de a fi mama nu mai e nici macar femeie. Da, e nasol sa fii doar mama, sau, in principal mama, sau mai ales mama. Iti semnezi cu propriile manusite declaratia de underachiever.
Daca pana la doi ani, mai treaca-mearga, mai o recomandare de la Organizatia Mondiala a Sanatatii, mai o discutie despre anticorpi, dupa varsta cu pricina tot ce primesti sunt un cor de exclamatii, amuzament, chicoteli si aspre judecati. Iar daca declari, desigur, cu un naiv si sincer avant, ca da, si acum copilul adoarme exclusiv la san, cu mancarea solida-de-oameni-mari-si-seriosi e in tatonari si vrea in brate mai mult decat pe jos eticheta de razgaiat dependent e gata. Vai de capul nostru!