despre case si gandacii care le cutreiera

In mod absolut bizar, amintirile pe care le am despre casele in care am locuit sunt strans legate de cantitatea fizica a insectelor respingatoare surprinse strabatandu-le in miez de noapte, prin colturi si firide. Reactia mea fata obraznicele creaturi e de groaza, amestecata cu greata si lesin. Am o frica decenta fata de fluturii de noapte, nu sunt extrem de atasata nici de paianjeni, insa cand apar gandacii in peisaj imi intru in rolul de femeie ridicola care tipa si se cocoata pe masa.
18 ani in casa parintilor mei am intalnit de prea putine ori gandaci, ii cunosteam insa din diverse vizite dar cum contactul a fost sporadic imi erau suficient de indiferenti incat sa nu dezvolt psihoze. Inca. In '98, primul meu an in Bucuresti, in care eram studenta la psihologie, am stat 3 luni la o matusa in gazda, in Berceni, pe langa Budimex. Fara gandaci, o casa din care nu am amintiri si pe care am lasat-o in urma cu inima usoara.
La finalul primului semestru am schimbat sudul cu Stefan cel Mare, cand am impartit un apartament mic, tisit de carti si viata prafuita, cu alte doua colege. Din bucatarie vedeam Intercontinentalul si un cartier de case peste care ningea ca in povestile nemtesti. Am stat acolo 4 luni, zburlindu-ma la cate un gandac rosu si probabil flamand, ratacit printre vase nespalate si cursuri scrise in graba. Relatia cu cele doua colege s-a deteriorat brusc si nu fara scantei, asa ca intr-o zi de aprilie (sa fi fost oare mai?) mi-am luat catrafusele si m-am mutat in coada cea mai de sud a Bucurestiului, in zona Turnu Magurele, in imediata vecinatate a facultatii de fizica. Cativa gandaci marunti si speriati tot am vazut si acolo, aerisindu-si piciorusele in soarele de primavara, nimic cutermurator.
Calatoaream cu autobuzul pana la Unirii (311 sau 313 ???), iar de acolo luam metroul pana in Politehnica, unde psihologia de la Spiru Haret avea sediu pe-atunci. Undeva, langa Piata Sudului, intr-o vitrina de magazin parasit, trona un poster urias cu Eddie Vedder, cu plete si camasa in carouri, imi faceam loc cu coatele printre calatori de fiecare data sa il vad. Eddie Vedder inseamna primavara pentru mine. Am locuit acolo pana inainte de sesiunea din vara, cand proprietarul si-a schimbat planurile cu apartamentul si eu, impreuna cu prietena cu care imparteam teritoriul si care in liceu mi-a fost printre cele mai dragi (Consuela, daca ma citesti, plecaciune:) ) am fost nevoite sa ne luam talpasita. Eu la Ploiesti, ea intr-un apartament in care gandaci de 5cm patrulau cat e ziua de lunga si noaptea de neagra in sus si in jos, pe mobila, pardosele si locatari adormiti. Gandaci negri, de canalizare, hotarati sa nu cedeze din imparatia lor nicio bucatica. Imi imaginam, pe atunci, cosmarurile mai blande.
In toamna urmatoare, boboc la facultatea de constructii si proaspata mireasa, m-am cazat impreuna cu Mihai in C7, caminul UTCB-ului pentru familisti, pilosi, profesori si alte categorii privilegiate :)). Un bloc promitator cu garsoniere spatioase. In prima noapte acolo nu am inchis nici ochii si nici lumina, am consumat un tub de spray de gandaci si mi-am blestemat zilele cumplit. Era botezul in ale gandacitului. Dimineata linoleumul scorojit avea un covor nemiscator de vietati a caror viata fusese retezata crud si prea devreme. Prima luna asa a fost. Maturam gandaci, dadeam cu spray, maturam gandaci, urlam si ma scuturam, dadeam cu spray. E mirabil ca nu mi-au crescut solzi si coada, am inhalat chimicale fara menajamente. Telul meu in acele zile era ori eu, ori ei. In cele din urma a decedat si ultimul vlastar din nobila familie a gandacilor rosii din Tei, ocazional insa mai primeam musafiri de la vecini. Ii intampinam politicos, parfumandu-i. In 5 ani petrecuti acolo am vazut creaturi care ar ridiculiza imaginatia celor mai talentati creatori de horror, gandaci mutanti care aproape zboara, gandaci uriasi care depun oua gigantice, gandaci transparenti ca o manusa de domnita, colonie de cateva sute ascunsa dupa musamale nescuturate, gandaci indrazneti care beau cafea si mananca biscuiti. Nu am memoria exacta a anilor care m-au transformat in inginer, insa amprenta sinistra a mizerabilelor fapturi o pastrez tremuratoare in inima mea inca infricosata.
Din Bucuresti am plecat greu, sunt inca legata sufleteste de orasul asta aglomerat si murdar, inca il consider acasa. Readaptarea la Ploiesti nu s-a produs nici pana acum pe deplin, si, daca va fi sa ne crosetam viata dupa cum visam, nu voi avea nevoie sa o finalizez vreodata. Aici, pana si gandacii dezamagesc.