a lazy bastard living in a suit

Cea mai draga caseta a mea a fost un best of Leonard Cohen. Prin '96-'97, eram intr-a doispea si pretioasa achizitie nu a fost vreodata a mea cu adevarat, doar un obiect de imprumut de la cineva care o imprumutase la randul lui. Si am returnat-o, dupa ce o ascultasem de o mie si una de ori, in o mie si una de nopti. Vocea lui grava avea sa danseze vals de-atunci pentru totdeauna imprejurul inimii mele.

In prima postare pe blog l-am lasat tot pe Lenard sa vorbeasca, infasurat in celebrul parpalac albastru, mi-a fost dorinta arzatoare, candva in vara trecuta, un live cu omul care scrie poezie cu toata durerea lumii asteia amestecata cu stropi mirabili si tremuratori de parfum din soare.

L-am vazut. Aseara. A fost de o generozitate emotionanta, de o simplitate pe care doar cei cu adevarat mari o au. Muzica lui pe care o stiu pe de rost, muzica lui vie, muzica lui ca o lacrima prea limpede a curs prin toamna rece ca o izbavire. 

A fost si draga de Suzanne si Future fara "anal sex" si Waiting for the miracle. Si Hallelujah (o iubesc la fel de mult si pe cea a lui Jeff Buckley, e pur si simplu stralucitoare). Am asteptat pana la final Famous blue raincoat dar nu, de data asta nu. Si nu stiu daca va mai fi o data viitoare. Pe Old Ideas isi prevesteste atat de intens retragerea dupa cortina. 

Am fost acolo si asta e tot ce conteaza.

Acum, cand in viata mea there is a crack in everything trebuia cumva sa-mi amintesc ca 

That's how the light gets in.

.....

That's how the light gets in.

Hope I'll remember that tomorrow.