a lazy bastard living in a suit

Cea mai draga caseta a mea a fost un best of Leonard Cohen. Prin '96-'97, eram intr-a doispea si pretioasa achizitie nu a fost vreodata a mea cu adevarat, doar un obiect de imprumut de la cineva care o imprumutase la randul lui. Si am returnat-o, dupa ce o ascultasem de o mie si una de ori, in o mie si una de nopti. Vocea lui grava avea sa danseze vals de-atunci pentru totdeauna imprejurul inimii mele.

In prima postare pe blog l-am lasat tot pe Lenard sa vorbeasca, infasurat in celebrul parpalac albastru, mi-a fost dorinta arzatoare, candva in vara trecuta, un live cu omul care scrie poezie cu toata durerea lumii asteia amestecata cu stropi mirabili si tremuratori de parfum din soare.

L-am vazut. Aseara. A fost de o generozitate emotionanta, de o simplitate pe care doar cei cu adevarat mari o au. Muzica lui pe care o stiu pe de rost, muzica lui vie, muzica lui ca o lacrima prea limpede a curs prin toamna rece ca o izbavire. 

A fost si draga de Suzanne si Future fara "anal sex" si Waiting for the miracle. Si Hallelujah (o iubesc la fel de mult si pe cea a lui Jeff Buckley, e pur si simplu stralucitoare). Am asteptat pana la final Famous blue raincoat dar nu, de data asta nu. Si nu stiu daca va mai fi o data viitoare. Pe Old Ideas isi prevesteste atat de intens retragerea dupa cortina. 

Am fost acolo si asta e tot ce conteaza.

Acum, cand in viata mea there is a crack in everything trebuia cumva sa-mi amintesc ca 

That's how the light gets in.

.....

That's how the light gets in.

Hope I'll remember that tomorrow.

Flea and loathing in Bucharest

    Ma asteptam la magik. La hot sugar. Speram in picanteriile nouazeciste reinventate, in dedesubturi de poduri sumbre si adanci. Am primit in schimb foarte multa culoare si un spectacol conventional care s-a auzit deranjant. As fi vrut un Kiedis care sa flirteze cu publicul, care sa-si infasoare 45 de mii de inimi in jurul glasului si sa le tina acolo strans, pana in miez de noapte. Vocea lui s-a auzit la Bucuresti spart si nedistinctiv, iar el a fost doar un alt profesionist cu o lectie executata corect si fara artificii. Si da, fara Frusciante ritmul peppersilor a pierdut din profunzime, din darknes, s-a limpezit, e mai solar, poate mai viu dar nu mai intra pana in maduva, nu se mai rasuceste in sange ascutit, tanguitor, fierbinte. In 2012 RHCP suna modern, prea modern, ajustat, vesel, pink blooded.

     Publicul a fost neasteptat de nepotrivit pentru un astfel de concert, s-a filmat si s-a fotografiat incontinuu, iar in pauzele de inregistrare se posta intr-o frenezie pe feisbuc, am avut un acut sentiment de superficialitate, mai ales ca 90% din audienta era atat de verde, de 20 +/_, varsta la care atunci cand esti la 10-20 de metri de Kiedis, Flea sau Chad ti-i faci zei, nu fixezi un ecran de aifon la nesfarsit.

     Am vazut un show atent pregatit, dar neelectrizant, atragator, dar nu seducator, cu destul piper dar prea putina sare, in care a lipsit interactiunea atat de esentiala cu publicul, Doar la final Flea a transmis un mesaj de peace&love, in care a strecurat si un “love thy gypsies” care incepe sa devina deranjant in contextul asta balcanic, iar apoi ne-a imbratisat pe toti cu bratele lui largi, in care a adormit pe vecie River Phoenix.

      Si atat.