duminică, 27 iulie 2014

Natalia aromata

E liniste. E atat de liniste in casa, doar uneori se mai aude cate un bazait iute, de ceva insecta ratacita la racoare. Miroase a verdele din miezul ierbii, mirosul dulce-acrisor care pentru mine e sens, e ghidaj, uneori ma intreb daca nu as putea iubi exclusiv olfactiv, impletirea ascunsa a verii in pielea calda si vie, solara pana in strafunduri, miroase peste tot a lumina, desi o parte din mine e inca atat de intunecata si rece.
E liniste pentru ca Natalia alearga prin alta iarba, povesteste in alte urechi. Intr-una, cum stie ea mai bine. E ziua ei de cutreierat, ziua mea de proiectat structuri concrete, ziua mea neinocent de tehnica.

Nu am mai scris despre ea, mi-e pofta sa o istorisesc in cuvinte, mi-e dor sa ramana scrisa. Fiecare gand ("dar, mama, stii, la gradinita eu am trei prietene, doua Eve si Medeea. Evele sunt cu parul lung si cu parul scurt. Medeea e mai mica decat mine si incepe sa fie si ea prietena mea. E mica si plange des, dar eu am grija de ea, stii, mama?)
fiecare rasuflare ("mama, te iubesc, hai sa ne imbratisam, iubirea inseamna pupi si imbratisari")
fiecare mangaiere ("vreau sa miroasa a mama, imi place mirosul tau, mama")
fiecare alergare ("coloreaza tu poneii astia, mama, dar sa-i colorezi frumos, da? cu multe culori. si sa nu te grabesti, da, mama?")
fiecare inima dreapta ("vreau sa stau cu tine o mie de zile! iuhuuu!")
fiecare inima stanga (" vino sa-ti arat un paianjen urias, un zombie-paianjen!")
fiecare amurg umed ("unde sta Totoro, mama, in padure? eu o sa-l vad vreodata? ")

Sunt o mama iubita. O mama asteptata, o mama in care un copil inca mic, ca o silaba clara intr-o lume plina de cicatrici, isi face cuib in fiecare seara. Sunt o mama-pasare cu maduva toata rasucita in jurul unui glas ca o adiere.

De cand e ea cu mine am invatat sa iubesc de tot. In mine nu e mai liniste, am aceeasi soapta sfaramata care nu se mai vestejeste, am departari prea dese si nedirectii constiente, nu e mai cald, doar lumina e mai definitiva. Si mirosul, mai plin, mai hotarat, mai explicabil. Imi miroase tot mai des a viu, a intreg. A verde.

De cand e ea cu mine sunt un pic mai om.

luni, 21 iulie 2014

o zi ca oricare alta

" unde e R-ul la telefonul asta de cacat?"
Nu-mi pot scoate din minte bucata asta de replica. Din "Marti, dupa Craciun", da. Importanta data lucrurilor mici, cand totul in jur se dizolva in acid.

Ultima data te-am vazut in oglinda retrovizoare. Stiu ca de atunci inima mea a inceput sa se faca mica si zbarcita,  asemenea obrazului trecut prin prea multe vifore, mica si rece si degeaba ca o pruna cu samburele uitat inauntru.

Unde gasesc "R"-ul, unde sa rascolesc, in care sange, in cel care alearga impiedicat prin toate gropile din el?

Candva, foarte aproape de final, iti povestisem despre mamaia mea. Mamaia mea de la Doja, pentru ca cealalata, Bunica, are deja povestea ei despre mladioasele aventuri ale unei preadolescente printre sobolani nocturni. Mamaia de la Doja, care isi facuse la batranete un paienjenis de noade insirate prin toata curtea pentru ca, sustinea cu incapatanare, o traverseaza dintr-un loc intr-altul. Si mergea asa, mamaia mea, ca un serpas nepalez pe margine de abis, mergea agatata de nimic schitand pericolul la fiecare pas, ca intr-o poveste inventata in care nu ti se poate intampla ceva grozav dar inima simte ca trebuie sa ticaie. Mai tare. Si mai tare.

Oamenii trecuti prin razboaie si greutati te privesc altfel. Cred ca stiu, foarte adanc in linistea rece dintre amintiri, ca R-ul, tasta aia negasita, amanuntul, declicul, nu poate fi aflat niciodata. Punctul in care totul a luat-o in jos, la vale. Poate ca nici nu trebuie sa stii de ce, sa afli. Poate doar asa se incepe totul de la capat. Construindu-ti taste noi, pe care le poti numi cum vrei.


 Mamaia mea de la Doja, stii, Doja e un sat cu strazi foarte drepte taiate direct in praful alb si fin ca o aripa la marginea anotimpurilor lichide, un sat ridicat in dreptul unui soare atat de fierbinte incat nu mai stie sa faca umbre, un sat pe care il stiu fara pic de zgomot in  pantecul lui cret si singur, Mamaia mea de la Doja in satul ei cu rasuflarea oprita la mijoc era uriasa. Tinea in mainile ei pamantii tot sensul pamantului, fara sa se intrebe, fara sa aiba indoieli, fara sa caute. Prinsese radacini atat de adanci in firebinteala dintre pietre incat soarele putea sa o desurubeze cu tot cu piele si nu s-ar fi clintit din viata ei simpla, nici macar un centimetru.

Si eu stau si caut tasta prin care viata mea nesimpla s-ar insuruba strans si definitiv in jurul inimii nerabdatoare, stau si o caut desi stiu ca nu ar trebui sa o gasesc, pentru ca niciodata astfel de taste care iti arata oglinzi care intra in noi
iesind din altii
nu se privesc vreodata
direct in fata.

vineri, 11 iulie 2014

sensul iubirii

Nu am stiut vreodata sa iubesc altfel decat paranoic si obsesiv.
Nu am stiut altfel pielea in iubire decat lichida, pana cand prin ea se vad inotand pesti vii cu solzii rezemati de inima.
Am sechestrat in iubire ca intr-un autobuz incins cu ferestrele blocate, ca intr-un soi de carusel strident si organic am impresurat, am aromat iresponsabil fiecare gand cu umbrele mele dezbracate. Am iubit mereu cumplit si aprig, cu deznadejde si cu neputinta, fara mandrie, anulandu-mi neinduplecarile pana cand nu m-am mai gasit si nu m-am mai putut recunoaste.
Nimeni nu poate fi iubit asa. Pardosit cu disperare. Intr-o sufocare rasucita, care nu e nici miracol dar nici intuneric. Nimeni nu vrea pe altul de tot, ca si cum si-ar cumpara o carte care miroase a vazduh, o carte care te obliga sa o citesti, sa o deslusesti la nesfarsit.
Dintr-o astfel de iubire, care freamata inclestat in trena ei o infinita tristete, poti ramane numai cu sensul ei, ca odata iubit asa, infernal, inghetat si lugubru, pana in maruntaie, cu tot cu noroi si spaime si amar, esti pe lumea asta niciodata de acum incolo degeaba.