marți, 30 august 2011

piece of cake


Din cand in cand gospodina din mine, care de ceva vreme mai mult zace amortita, tresare, cu o mana pe cratita si cu alta pe facalet, napustindu-se asupra frigiderului. Un astfel de zvac ciudat mi s-a intamplat azi, cand remuscarile au inhatat miseleste inima mea de mama pentru ca am lasat sa treaca sfanta Natalia de pe 26 fara maneci suflecate deasupra vreunui aluat dulce sau a vreunei creme. Si pentru ca joi Mihai schimba si el niste cifre in coada anilor, iata-ma cotrobaind viteaza printre ingrediente alese, fructe si arome preparand o prajitura haisaizicemraw, buna de te lingi pe degete.
Iata cum:






Blat:
Am incercat sa evit celebrul si clasicul blat din nuci/migdale/alune/fistic/caju  optand pentru ingrediente care respecta echilibrul omega 6-omega 3. Sa nu zica careva ca statul pe net nu m-a invatat nimic!
-3 linguri seminte de canepa
-4 linguri seminte de susan rasnite
-3 linguri seminte de chia hidratate
-o jumatate de banana blenduita
-2 linguri magiun de topoloveni
-unt de cocos (cu sssss de la sssoare:)), sa evitam confuziile, da!?:)
-scortisoara, cuisoare
-faina de hrisca adaugata treptat, dupa ce toate ingredientele de mai sus au fost amestecate, asa incat sa rezulte un aluat nu foarte tare, care poate fi modelat usor cu deshtele intr-o forma de tort cu fundul detasabil. Care forma va merge la deshidratat, in aparat special sau in cuptor, la temperatura minima si cu usa intredeschisa.

Crema:
-un avocado
-doua banane
-zeama si coaja de la o portocala
-unt de cacao
-vanilie
Blenduite. Miere nu am pus, banana a fost suficient de dulce.
Crema am turnat-o peste blat, am ornat cu nectarine si am pitit-o in congelator pentru o ora. Am avut o portocala mare si zemoasa care mi-a lasat crema prea moale. Dar in afara de ochiul meu cu pretentii estetice nimeni nu pare sa protesteze, papilele gustative au zis bogdaproste iar burta ghioraie a plin si a satisfactie.



luni, 29 august 2011

cum sa ne plictisim sambata seara

De ceva vreme, din comoditate si lene, ne uitam doar la seriale. Breaking Bad si True Blood luni, Two and a half men zilnic (suntem la final de sezon 6). Charlie Sheen si familia lui bizara sunt proaspeti, nu s-au degradat in timp, au replici spumoase si destepte, personajele s-au construit solid, nefluctuant. So, a keeper.
Dar, ce sa vezi, sambata seara ne-am decis sa spargem rutina cu ultimul Spielberg, in calitate de producator, adica Super 8. Mint daca nu recunosc promitator inceputul. Un grup de prieteni plasati la final de ani '70, amintind izbitor de personajele lui Stephen King, care portretizeaza amicitiile preadolescentine ca nimeni altul, realizeaza un proiect scolar in forma unui lungmetraj cu zombies. Insa linistea oraselului de provincie e zguduita de un accident feroviar, care elibereaza pe ulitele urbei un extraterestru suficient de infuriat pe omenire incat nimeni sa nu mai fie in siguranta.
Actiunea demareaza cu scartait de roti, insa se ineaca intr-un fum gros de clisee, asa incat filmul devine o salata flescaita, o adunatura de fosile de succes ale lui Spielberg, care au facut candva istorie. Nu lipseste nimic, extraterestrul tinut captiv de catre armata americana cea rea, posesor de inima mare plina de dor de acasa, armata americana cea foarte rea care il impiedica pe E.T. phone, home-ul de scoala noua sa-si reconstruiasca nava, copiii maturi/intelepti/sensibili/inocenti/degraba scufundatori in mrejele amorului/in conflict cu generatia parintilor/salvatori (cum altfel!?) ai planetei, betivul si scandalagiul satului care intra intr-un final in contact cu partea sa feminina, buna, blanda si candida, again, cercetatorul american care a facut candva pact cu diavolul dar care, cu un ultim strop de constiinta si de viata tine mortis sa-si faca datoria de bun american. Apare si gadgetul emblema al anilor 70-80, walkmanul (bine ca Rubik cube-ul s-a inventat ceva mai tarziu, altfel reuseau producatorii sa-l inghesuie in vreo scena). Plus cateva acorduri disco de antologie.
Finalul e obositor de slab, un mixaj de sentimentalisme uzate, chinuite, intoarse pe toate partile, neinspirate, vestejite. Dejamagitor....Back to Charlie Sheen!

vineri, 26 august 2011

a winter tale


Tic-tac, tic-tac, ne mai nastem si noi? intrebam aplecandu-mi gatul catre burta ca o luna plina intr-o noapte de vara. Dar vara era departe, tocmai ne pregateam de gerul Bobotezei si zau daca vazusem atata zapada vreodata, in decembrie DN-ul se inzapezise de cateva ori, iar noi si burtica noastra trebuia sa ne croim cumva tunel prin omat pana la Polizu.
Pe 4 DPN-ul expirase, eu capatasem dimensiuni apocaliptice si o umbra deasa, atotcuprinzatoare. Funny, ha, ha. Asa ca pe 4 ianuarie, luni, am iesit in zapada, cu un cojoc care cu greu imi mai acoperea spinarea, sa eliberam masina de sub tirania iernii. Si sa fac miscare, poate asa vine gandul bun asupra Nataliei si prinde chef de aventura. Seara a inceput foiala, micuta balerina a debutat delicat, in poante, ca mai apoi, inspre noapte, sa bocane cu extremitatile in peretii prea micului ei acvariu, ca si cum ar fi fost intr-un ou a carui coaja trebuia sa cedeze odata. Eram eu neexperimentata, dar am priceput ca toata agitatia ei trebuie sa insemne ceva. Asteptam cu interes sa aflu ce.
De divertisement nu ne-am privat, vazusem toate ecranizarile BBC dupa romanele romantice si victoriene, anul nou il petrecusem cu Little Dorrit, apoi ne-am pierdut noptile cu Bleak House. Era randul lui Pride and Prejudice, care imi era drag, atat de drag incat am vrut sa o numesc pe Natalia Elisabeta doar pentru a o alinta Lizzy. In noaptea aia l-am vazut pana la final, cu inima stransa suspinand dupa Anglia cea verde si aspra. La 2 a.m., cand in sfarsit Mr. Darcy isi exprimase clar intentiile, am reusit sa adorm, cu Natalia executand programul la barna si paralele, fara pauza, inepuizabila. La 6 a.m., orbecaind in noaptea densa de iarna, am constatat ca devin mai usoara si ca in urma mea ramane o dara umeda, ca de limax. Hait! Pana aici mi-a fost, mi-am zis, si am dat buzna spre barbat, sa-l scutur dintre vise.
Paranteza. Cred ca am mai zis, imi era o frica innebunitoare de nastere. Mama imi povestise despre dureri atroce, care te aduc in pragul lesinului, citisem intamplari care mai de care mai teribile despre travalii prelungi, in spitale mizerabile, cu personal medical indiferent, care nu se deranjeaza daca nu introduci, cu ultimele puteri, bancnota colorata in buzunarul halatului alb. In nestiinta mea, le credeam norocoase pe cele care alegeau cezariana, ca solutie rapida si usoara de a incheia socotelile cu sarcina. Inchid paranteza.
Sun doctorita, o trezesc din somn, doamna doctor, sunt Simona, mi s-a rupt apa! Buimaca, femeia ma invita la spital. Bagajul era deja in portbagaj de vreo 2 saptamani, o valiza imensa, burdusita cu tot felul de lucrusoare si nimicuri pe care le socoteam indispensabile. Fac dus (o ultima “cochetarie”), ma impachetez in singurele haine in care mai intram, pup pisicile si ne luam talpasita, emotionati, nepregatiti inca pentru miracol. In masina, ma inghesui pe bancheta din spate si cu inima mica de spaima numar minutele pana la spital. Intr-o zi normala, drumul Ploiesti-Bucuresti inseamna o ora si jumatate. Noi il parcurgem in 60 de minute, ziua era inca tanara, abia mijindu-se din inima noptii, soferi putini, iarna amenintatoare in transparenta ei perfecta mirosea uluitor a rece si a viu.
La Polizu, gasim loc de parcare printre troienele din fata spitalului. Cobor si apa incepe galgaind sa curga in zapada murdara a strazii. Inspaimantata, ajung la camera de garda, unde sunt luata in primire de doua asistente amabile, impresionate probabil de echilibrul meu fragil. Sunt cosmetizata, imbracata, consultata si trimisa la sala de nasteri. Mihai nu e lasat cu mine in camera, dar ne desparte un hol si reuseste sa intre des. La ora 8, dilatatia e zero, contractii nu exista, apa s-a scurs. Apare si doctorita, ma consulta si ma conecteaza la perfuzii pentru inducerea nasterii. Repede, apar contractiile, destul de dureroase, dar suportabile. Mi se spune e vina oxitocinei. Din cand in cand, o asistenta verifica dilatatia, doare cumplit, ma simt umilita si neputincioasa, resimt scormoneala asta in mine ca un viol. Asa e procedura, se pare. O prefuzie e gata, se incarca a doua. Nu sunt lasata sa ma plimb, probabil de acum nici nu as mai fi in stare,  am frisoane si experimentez ameteli. Doare, dar nu simt ca vreau sa escaladez peretii.
E deja amiaza, sunt intr-o camera cu ferestrele spre soare, o camera plina de lumina in care anotimpurile se ratacesc.
Si dintr-o data o simt. Vine. Strig ca vine, ca nasc. Lumea se precipita, sunt ajutata sa ma urc pe masa, vine si doctorita cu o echipa de vreo 7-8 studenti (?!!), care asista la nasterea mea in scop didactic! Nu sunt intrebata daca dau acordul, oricum ei apar prea tarziu pentru a mai protesta (ulterior mi se va recolta si placenta, tot in scop didactic, completez pana si un formular pe care il semnez cu mana mea cea noua, de mama).
Dar nu mai conteaza nimic, timpul se strange si se destrama, nu mai am nici spaima si nici durere. Totul se intampla foarte repede, intr-o clipa eterna, in care linistea se asterne peste scoarta trupului meu chinuit si imi lumineaza calea. Am simtit-o. De tot, pe toata. Ca si cum vaginul meu s-ar fi dotat cu amprente si ochi. Am constientizat-o. Omul mic, cuibarit in carnea mea calduroasa ca intr-o casa fara ferestre care coace. Capsorul, apoi manutele mici, trupul ei plapand, piciorusele. Am pipait-o cu trupul, imbratisand-o solemn, cand ma parasea, cand a devenit Ea si eu am ramas doar una, mai singura si mai uscata,  cuprinzand-o ascuns si cu dor mare.
Ea e continuarea mea. Nu stiu unde ma termin eu, dar stiu ca in spre orice capat al meu ma uit, pe ea o vad si la umbra ei imi gasesc adapost si umbra ei o imbrac peste piele si ii spun iubire. Incontrolabila iubire.

marți, 23 august 2011

rosii uscate la soare

First day at the beach 
 Soare de Baragan, invaluitor in fierbinteala lui oarba care coace si preface lumina in arome si miresme.
Third day at the beach
Rosii carnoase, adevarate, cu gust puternic de viu, de vara, taiate feliute subtirele, si aranjate tacticos, in ladite tapetate cu hartie de copt, ca pentru poza colorata de familie. Presarate cu sare si busuioc proaspat, invelite apoi cu tifon, asa incat sa poata respira in voie si aruncate in valtoarea amiezii incremenite. Retrase seara, la culcare, in incaperi uscate si conduse apoi intr-o zi noua, in razele timide ale diminetii, spre o alta aventura. Si tot asa, 5-6 rasarituri, cu intoarceri si rasuciri de pe-o parte pe cealalta, pana ce gustul intens e prins pe veci in fructul rosu, bronzat pe toate partile pana la o ridare perfecta.
  Dansele din imagini au prins si cateva zile ploioase, in care au stat cuminti, cu nasul lipit de geam. Nu au supravietuit toate, o parte au cedat colorandu-se cu flori de mucegai, ca o sentinta prea cruda.
  Finalul istoriei ne-a prins fara chef de jucat cu obiectivele, asa ca lasam imaginatia sa se desfasoare.
   Acum asteapta resemnate in pungi, le-am promis o toamna comoda, scaldate in ulei de masline printre crengute de busuioc, in borcane cu peretii grosi, care sa le pastreaza taina.
Ladita cu pereti inalti, a treia zi

vineri, 19 august 2011

als das Kind Kind war

Nu, nu mi s-a indeplinit inca ultima dorinta din sirul celor cinci, reeditez doar amintiri. Ma gandesc sa le postez pe toate, una cate una, aici, sa nu se piarda, deja am ratacit zeci dintre ele. Copiii mei cei dintai. 


într-o altă parte a timpului din copilăria mea creşte un sânge strâmb
aici
mâinile mele jupuite miros a sulf
a dragoste
zile încremenite
picură în carnea grea a inimii mele
ape scămoase şi lungi
desprinse din mirosul nostru de om
îmi mută pleoapele în salturi
ca la şotron

coseam nasturi pe bucăţi de stofă
aşa de bine
jos în camera din spate
aţa îmi prindea de mine pielea
năucă şi caldă

ca o respiraţie eram
uşoară

îmi spuneam:
într-o zi mă voi desena cu cretă
în straturi
într-o zi
lumina va trece prin mine cu gura plină de pământ
bunica mi-a lăsat moştenire o femeie sfâşiată
sub ea creşte o umbră
cu genunchii la gură
din pielea ei
vor picura oasele mele înşurubate unele într-altele





din interiorul meu un miros gros
tulbure ca o
gaură în aer

înseamnă sângele meu rătăcit
carnea mea nesfârşită
la capătul lumii copilul îşi juleşte genunchii
în sudoarea uscată
din cămaşa tatălui
în răni îi creşte un câine
cu inima tăcută

din palmele lui
ţâşneşte lumina
împroaşcă pereţii ca o spermă de sticlă
sfâşietoare

sângele lui dureros carnea lui indiferentă
nu înseamnă nimic

miercuri, 10 august 2011

wishful thinking sau leapsa cu dorinte


Imi place sa-mi doresc, sunt o tanjitoare. O pofticioasa. Candva meteahna asta mi-a adus dezechilibre ale acelor de cantar dar si al adolescentei pe care mi-o visam subtire, prea subtire. Mi-s vie cand ma stiu ca vreau, traiesc pentru proiecte, pentru vise aplicabile. Si inspirata de Printesa urbana, mi-am zis ca e oportun sa pornesc o leapsa care sa ne maseze priceput neuronii osteniti de atata vara.
Asa ca va provoc, dragele mele, la o competitie a dorintelor cele mai arzatoare, a lucrurilor dupa care jinduiti cu foc si pentru care v-ati face punte sa le aveti. Doar 5 sa fie, implinibile, concrete, picante, salbatice, intense, ale voastre. Desigur imi doresc, ca o miss imbujorata de faima, pace in lume, leacul pentru boli crunte si mancare pentru toti copiii lumii asteia. Insa, ma voi margini la egoisme.
 
1. Driving Miss Daisy/sa fiu in stare sa conduc o masina. Sa ma explic. Carnetul imi zace in portofel de ani buni, s-au organizat pe rand consilii, sedinte, s-au desemnat soferi cu experienta sa-mi fie alaturi la volan, m-am psihanalizat, am facut dusuri reci, apoi calde, apoi iar reci, m-am scuturat, m-am imbarbatat, mi-am zis "nu se poate, cum, mai Moni, tu?!". Nada! Cand ma sui la volan ma inmoi, am fior, inghit in sec inima ridicata ca un nod in gat. Mi-e frica sa conduc. Desi am coborat adanc in subconstient, motivul panicii mi-a ramas ascuns. Dar am nevoie ca de aer de mine in spatele volanului urnind masina prin oras, asa ca dupa ce ne intoarcem in civilizatie voi exaspera (iar!) un profesionist. Si de data asta trebuie sa-mi iasa (sa-l exasperez, desigur, imi va fi facil).
2. The last house on the left/sa am o casa, a mea. Cu picioarele pe pamant, cu iarba, umbra, alei trandafirii. Departe de esapament, de galagie, de mizerie, de muzica si gratarele altora. O casa mica cu o curte mare. Vara cu rosii, patrunjel, busuioc, oua proaspete cu galbenusul rosu, iarna cu om inalt si alb de zapada, cu nasul de morcov. Cu un catel mare si latos, cu pisicile prea de mult prizoniere in apartament, redobandind abilitati feline. Cu sezlonguri pe care sa ne tolanim la umbra unei carti si mai ales cu rasul si tropotul picioruselor mici ale Nataliei, cu umbra ei peste umbrele noastre intr-o asurzitoare fericire.
3. First we take Manhattan/sa vizitez New York-ul. Mi-am propus sa ajung in viata asta, sa ma impiedic de atata uitat in sus. Uneori mi-e un ciudat dor de NY de parca i-as stii mirosul din vreo alta viata. Vreau sa ajung in marul urias la care am poftit macinandu-ma in nevrozele lui Woody Allen si in umorul lui Jerry Seinfeld si nu-mi doresc sa nu dorm impreuna cu vreun alt oras la fel patimas, de arzator.
4. Waiting for the Miracle/sa il vad pe Leonard Cohen in concert (si pe Robbie Williams si pe JBJ once more). A fost de doua ori in Romania si l-am ratat, odata eram cu var in par de la zugravit, iar alta data cutreiram pe verzile pasuni din Cornwall, cu o Natalie de 5 luni in burtica. Vreau sa-mi cante Suzanne cu voce lui ragusita si sa ii multumesc pentru ca muzica lui mi-e si de dor si de iubire leagan.
5. Dead poets society/sa (mai) scriu poezii. Sa ma mai aflu odata atat de aproape de miezul fiintei mele incat sa ma vad in ea, desirata si degeaba, vie si rece, cu umbrele decolorate. Cum sunt, cum am fost. Si sa-mi pot mie povesti despre mine, in cuvinte scrise.
Desigur ar mai fi, sa ma scutur de lene si reiau bunul obicei al sportului zilnic, sa studiez temeinic fotografia, asa cum imi doresc inca din copilarie, sa citesc toate cartile pe care le-am achizitionat cu febra de litere in ultima vreme si care zac nedeschise din lipsa de timp, oh, si da, imi doresc sa am timp. Sa ma pricep sa-mi fac timp, sa ma organizez eficient.
Trimit lista de dorinte mai departe, pana jos de tot in Australia cea aproape de primavara, la draga de Alina, cotind apoi spre dulcea America pana in Canada Simonei muzicale, reintoarsa in Romania pe sus, pe unde se agata harta, la Raluca cea minunata, ca mai apoi sa-mi vina mai aproape, pana la Valcea Alexandrei fin mirositoare a printesa de lavanda. (imi cer scuze, nu pot pune linkuri, am un internet ingrozitor de lent, sunt undeva, la capatul lumii).

luni, 8 august 2011

natural born lovers/mamebune take two


Unul dintre cele mai seducătoare personaje negative din istoria peliculei americane zicea cu seninătate profetică “only love can kill the demon”. Copiii neiubiţi târăsc prin viaţă, dosite în debaralele întunecoase ale inimii, prea multe umbre.
Scriam cândva despre mamebune/mamerele. Şi mă întrebam. Să spun ca între timp am aflat?
Mamabună e cea care iubeşte. De tot, definitiv. Fără să ceară, fără să aştepte, fără să caute răspuns. E cea a cărei iubire, ca o glazură moale învelindu-ne sângele comun, ne face la loc, întregi. Şi viaţa începe să ne strangă la cusături tot mai puţin.
Ne naştem goi, umezi, încinşi, intenşi. Ieşim din trupul care ne-a fost haină dulce şi fierbinte intrând într-un alt trup, de aer rece, violent. Doar înfăşaţi în iubire lumea devine suportabilă, ca într-un pântec etern ce poartă şi hrăneşte.
Mamabună nu compară copilul ei cu alţii, nu are sentimentul sacrificiului matern, nu se îndoieşte, nu cântareşte, nu porţionează, nu are masură în iubirea ei, nu condiţionează. Iubirea îi e mai puternică decat un blestem urzit din patimă. Iubirea ei dogoritoare, care tămăduieşte.
Mamabună este un balaur cu şapte capete. Şi toate cele şapte scuipa foc în cine îndrazneşte să ameninţe liniştea copilului ei. Mamabună iubeşte cu sabia scoasă din teacă şi e repede vărsătoare de sânge, neşovaitoare, pentru ca nimic nu-i e imposibil. Nimic prea greu, nimic degeaba.
Sigur există mamebune pe lumea asta. Îşi înghesuie solzii de balaur sub sacou si pornesc spre serviciu în fiecare dimineaţă. Sunt umilite în trafic pentru povara părului lor blond sau nu, sunt deseori privite ca fiinţe frivole, capabile de mai puţin decât adevaraţii balauri fremătând de testosteron. De mai puţin şi de mai prost. Sunt uneori fiicele unor parinţi care le-au iubit cu grijă, cu prea multa grijă, surorile unor fraţi care au uitat sa le mai fie alături. Doar uneori. Au demonii lor in cârcă, deznădejdile lor bandajate înspre eternă nevindecare. Insă cu ele s-a întamplat ceva, viaţa pe care au simţit-o golindu-le trupul de vlagă le-a râcâit întunericul din dosul minţii. Sau poate că laptele din ţâţe ţaşnind viguros le-a spălat caldarâmul vieţii de noroi. Cine ştie.
Ştiu doar atât, cu siguranţă, că mamelebune sunt fericite. Cine poate iubi aşa, abandonat, se nemărgineşte, se înalţă. Pierde din greutate trupul eliberat de schingiuiri mărunte, meschinării şi ape tulburi, începe să zboare. Mamelebune privesc lumea de sus şi umbra lor cuprinzătoare apără şi eliberează. Şi umbra lor e lumină şi iertare.
Aşa cred eu că sunt mamelebune. Restul sunt mame. Şi ce mai rămâne, mamerele, adânci în vraja lor sticloasă ca o fântână oarbă. Forever and ever.

vineri, 5 august 2011

milk junkie in saptamana alaptarii


Prima data mi-am zis ca ma voi opri dupa 6 luni. Lumea din jurul meu zicea ca pe la 8-9 luni deja vorbim despre apa chioara. Apoi, nu stiu cum, am crescut pana la 1 an. Mi se parea deja mult, obositor. Imi imaginam noptile laptoase care ma abandonau zorilor cu ochii scosi, brazdate de lacrimi si nelinisti bebelusesti. De fapt, aveam un intreg scenariu pe care il derulam in minte, brodat in parte din filme americane de duzina si din experienta altora, plina de povesti in care copiii mici plang tot timpul, vor mereu cate ceva, sunt mai degraba nemultumiti decat veseli si isi aduc parintii la disperare. Asa ca stabilisem clar, un an si atat, ii si spuneam, mangaind usor burta care imi arcuise spatele spre limita de rupere, un an, da, da, si asa e prea mult.
        Ha!
        Ha, ha, ha! De trei ori Ha!
        Alaptarea e un drog. Nu pot sa ma opresc, nu vreau sa ma opresc. Cand suntem la distanta una de cealalta, chiar si pentru cateva ore, intram in sevraj. Alaptarea m-a invatat lectia despre daruirea totala care mi-a schimbat coordonatele geografice ale sufletului. Am reinvatat sa iubesc pana in maduva cea mai cruda si dulce a inimii, de tot, fara sa cer nimic, fara sa vreau nimic decat copilul aproape. 6 luni, un an, un an si sapte luni astazi. De cand viata curge din mine inviindu-ma.
        Cred ca ar trebui sa stie, sa citeasca undeva, fiecare mamica in devenire, ca laptele e lumina. E sansa. Si sa incerce sa-si dea sansa asta, oricat de greu e inceputul, oricat de frustrant. Sa-si doreasca sa afle cum ti se poate inunda carnea de miracol cand ai copilul la san, crescand din tine.
         In saptamana alaptarii, sarbatorim si noi, cum altfel, decat prin munca! J
  

miercuri, 3 august 2011

gingerbread house


Imi plac casele.Cele cu radacini adanci si curte umbrita, prin care soarele isi picura lumina calda si umeda, ca o promisiune. Imi place mirosul de casa veche, asezata, trecuta prin intamplari si ganduri grele care lasa caramizile cu riduri, mai intelepte. Stiu cum in tencuiala pleznita se ascund pasi apasati sau dimineti voioase, uneori gaturi sucite de cuvinte. Unele case trec printre noi adanci, cu pleoapele plecate, apasatoare si stinghere in maretia lor, strangand in brate amprente de inimi care le-au locuit candva. Altele sunt maladive, reci, atarnand in balamale deschiolate ca o infrangere. Imi place sa le ascult, pe fiecare in parte, sa ma infior sau sa ma bucur, sa le simt prin pereti, vii, tarandu-si povestile dantelate prin poduri prafoase, ascunzandu-si lacrimile sub dusumele, intr-o fantana tacuta si rece ca o oglinda.
De sapte ani tot fac case. Altora. Case inalte si suple, care abia invata sa vorbeasca. Care miros a lemn in care bate inima si a alb. Da, casele noi miros a alb, a spuma de lapte, a soare si-atat. In casele noi urechile tiuie de-atata liniste si vorbele se lovesc de pereti trezindu-i din somn. Casele noi asteapta, scuturandu-si trena transparenta, sa le inceapa povestea.
Fac case, incaperi, sertare pentru vise, visele altora. Fac case care aduna sangele laolalta. Case cu ochi mari si inca sinceri, cu par rosu si fata spalata proaspat.
Am copilul meu, barbatul meu. Casa mea, locul meu nu am. Stiu ca exista, dar inca nu am gasit-o. Stiu cum arata si stiu ca ma va recunoaste. Are iarba in palme si ziduri moi, sa pitim rasul Nataliei in faldurile lor. Are un acvariu mare cu pesti lenesi si pisici mierloitoare. Si un caine mare si bland, care se lasa imbratisat. Miroase a liniste si a cartofi copti, a brad de Craciun. Din obraji ei cresc trandafiri galbeni si noaptea ferestrele ii sunt pline de umbre.
Am stat de cand ma stiu in case straine pe care le-am crezut ale mele. In case pe care le-am vindecat de singuratate, am dormit in paturile lor in care altii au indraznit sa moara, le-am colorat peretii si m-am imbaiat in apa din gura lor stirba si acra. Am iubit mereu in case de inchiriat, am adus pe lume copilul in cuib de imprumut. Mi-am schimbat pielea in peretii altora si peste pasii mei au mers mereu alti pasi, stergandu-mi urma.
In case straine m-am luat mereu de la inceput.
Mi-amitesc ca am desenat case de cand ma stiu. Cu ferestre albastre, acoperisul tuguiat si intotdeauna cu cate un cos de fum rosu din care ieseau rotocoale albe. Mi-am desenat mereu casa in gand, calda. Din turta dulce.