a lazy bastard living in a suit

Cea mai draga caseta a mea a fost un best of Leonard Cohen. Prin '96-'97, eram intr-a doispea si pretioasa achizitie nu a fost vreodata a mea cu adevarat, doar un obiect de imprumut de la cineva care o imprumutase la randul lui. Si am returnat-o, dupa ce o ascultasem de o mie si una de ori, in o mie si una de nopti. Vocea lui grava avea sa danseze vals de-atunci pentru totdeauna imprejurul inimii mele.

In prima postare pe blog l-am lasat tot pe Lenard sa vorbeasca, infasurat in celebrul parpalac albastru, mi-a fost dorinta arzatoare, candva in vara trecuta, un live cu omul care scrie poezie cu toata durerea lumii asteia amestecata cu stropi mirabili si tremuratori de parfum din soare.

L-am vazut. Aseara. A fost de o generozitate emotionanta, de o simplitate pe care doar cei cu adevarat mari o au. Muzica lui pe care o stiu pe de rost, muzica lui vie, muzica lui ca o lacrima prea limpede a curs prin toamna rece ca o izbavire. 

A fost si draga de Suzanne si Future fara "anal sex" si Waiting for the miracle. Si Hallelujah (o iubesc la fel de mult si pe cea a lui Jeff Buckley, e pur si simplu stralucitoare). Am asteptat pana la final Famous blue raincoat dar nu, de data asta nu. Si nu stiu daca va mai fi o data viitoare. Pe Old Ideas isi prevesteste atat de intens retragerea dupa cortina. 

Am fost acolo si asta e tot ce conteaza.

Acum, cand in viata mea there is a crack in everything trebuia cumva sa-mi amintesc ca 

That's how the light gets in.

.....

That's how the light gets in.

Hope I'll remember that tomorrow.

Flea and loathing in Bucharest

    Ma asteptam la magik. La hot sugar. Speram in picanteriile nouazeciste reinventate, in dedesubturi de poduri sumbre si adanci. Am primit in schimb foarte multa culoare si un spectacol conventional care s-a auzit deranjant. As fi vrut un Kiedis care sa flirteze cu publicul, care sa-si infasoare 45 de mii de inimi in jurul glasului si sa le tina acolo strans, pana in miez de noapte. Vocea lui s-a auzit la Bucuresti spart si nedistinctiv, iar el a fost doar un alt profesionist cu o lectie executata corect si fara artificii. Si da, fara Frusciante ritmul peppersilor a pierdut din profunzime, din darknes, s-a limpezit, e mai solar, poate mai viu dar nu mai intra pana in maduva, nu se mai rasuceste in sange ascutit, tanguitor, fierbinte. In 2012 RHCP suna modern, prea modern, ajustat, vesel, pink blooded.

     Publicul a fost neasteptat de nepotrivit pentru un astfel de concert, s-a filmat si s-a fotografiat incontinuu, iar in pauzele de inregistrare se posta intr-o frenezie pe feisbuc, am avut un acut sentiment de superficialitate, mai ales ca 90% din audienta era atat de verde, de 20 +/_, varsta la care atunci cand esti la 10-20 de metri de Kiedis, Flea sau Chad ti-i faci zei, nu fixezi un ecran de aifon la nesfarsit.

     Am vazut un show atent pregatit, dar neelectrizant, atragator, dar nu seducator, cu destul piper dar prea putina sare, in care a lipsit interactiunea atat de esentiala cu publicul, Doar la final Flea a transmis un mesaj de peace&love, in care a strecurat si un “love thy gypsies” care incepe sa devina deranjant in contextul asta balcanic, iar apoi ne-a imbratisat pe toti cu bratele lui largi, in care a adormit pe vecie River Phoenix.

      Si atat.

alb

Eu...am găsit o stea.
Aşa, ca Miroiu în Steaua fără nume. O stea care nu se vede, dar pe care o ştiu acolo, în mine. A răsărit într-un ianuarie oarecare, din frig şi îndoială. Ştiu că e albă şi miroase a iubire tremurată. Razele ei lăptoase mi-au ieşit de multe ori de sub cămaşă, zgâriind aerul încruntat ca o furculiţă mânuită excentric printre farfurii lucioase. Steaua asta din mine, care ridică sprâncene şi roteşte ochii peste cap, lichidă şi continuă şi plină, cu nume simplu de lapte, m-a adunat într-una singură din câte cioburi risipisem cu sânge rânced în genunchi, m-a umplut la loc în pielea ca un cornet din hârtie de ziar. În care o sămânţă a răsărit. Într-un oarecare ianuarie.

M-am reconstruit ca femeie alăptând. De doi ani şi 7 luni o guriţă rozalie mă urmăreşte peste tot, vampireşte. Sunt suma litrilor de sânge straveziu şi-adevarat care mi-au străbătut sânii în galop şi mi-am îmbrăcat umbra în durere până când s-a transformat în aripă limpede.

Am inceput prost, timid, am şovăit, m-am îndoit. Nu mi-am dat voie sa renunţ. Două luni am plâns de durere la fiecare alăptat dar am ieşit dintre răni curată şi in formă de cuib. Nu am gândit vreodată alăptarea în termeni de uşor sau greu ci mi-am imaginat-o ca pe un drum.
Pentru că zicem despre ea că e grea atunci când disturbă un confort artificial construit in jurul unei patologice lipse de interacţiune. De fapt, in lumea asta in care pentru orice există un buton de on/off devine din ce in ce mai nefiresc sa introduci o nouă viată care explodeaza baloanele de sapun în care ne-am izolat până şi de noi înşine.

Oglinzile îmi spun ca am pe piept doua fântâni prin care aleargă dimineţile. Copilul îmi spune cum laptele meu îi împleteşte linistea în gând, ca o poveste cu fluturi.
Despre găsitorii de stele care nu se văd se zice că sunt nebuni. În lumea asta oarecare.

Parfumurile "Lia, delicii pentru piele" - halucinantele arome ale primăverii delicate

Mi-e viaţa plină de întâmplări frumoase. De oameni dragi care deşi nu mă ştiu la chip mă recunosc după inimă. Am avut bucuria să mi se încredinţeze mirosuri, texturi fine şi cremoase pentru a le trece prin piele şi pe dincolo de ea şi a le transforma în cuvinte. Munca unui om foarte drag mie, o fată minunată, o mamă desavârşită a cărei forţă mă face să o admir tot mai mult, Alexandra, mama Liei cu steluţe mii în ochişorii mari şi duioşi, dar totodată şi creatoarea unei linii cosmetice hand-made delicioase, care, asemenea unui magician iscusit, împleteşte din unturi şi esenţe voal fin de înmuiat deopotrivă şi piele şi suflet. Voi povesti despre Narcotica şi O primăvară caldă, parfumurile cele tinere.


 Narcotica e copilăria mea de-adevăratelea, neîntreruptă, cu părul lung, înfaşurat în jurul gleznelor ca o iarbă neagră. E un parfum cu muchii de dantelă vie şi albă, ghemuită prin piele ca o amintire secretă, înjunghiind clipele. E o după-amiază frivolă de vară fierbinte care culege lumini nemişcate din tuberoze transparente şi iasomii sfioase, pe când timpul încremenit îşi uită umbra sfâşiată în cuvinte. Are ritm şi culoare, e aroma zilelor uşoare în care tinereţea îşi împrăştie inimile nepăzite, întru îndrăgostire. Rămâne suav agăţat la marginea pielii ca un zâmbet în colţul buzelor, amăgitor şi hionar, o promisiune a distanţelor şi a adâncului.


 The ultimate vintage flavour, O primăvară caldă înfăşoară magnolii în plete de lună plină şi şopteşte despre tumultul ierbii al cărei trup creşte neostenit şi plin şi verde în mângâierea ploilor de mai. E obrazul rumen şi copt, de domnişoară oacheşă, surprins într-o poză sepia, e glezna subţire din gând, ivită sub o poală atât de lungă încât pare lichidă. Parfum de amintiri adăpostite în măduva inimii, împrăştie din gene mimoze şi lavadă, ca într-un dans neaşteptat, de aripi deschise. Purtat la încheietură într-un fir subţire rostogoleste nopţile senzuale, asemenea unor bomboane crude, printr-o aromă plină şi sofisticată, de pian de jazz trezit cu o sărutare din îmbrăţişarea de vinil a discurilor lucioase.

Îi mulţumesc Alexandrei pentru şansa de a ma parfuma princiar, până înspre măduvă. 

intoarcerea la pamant_episodul intai

Intoarcerea la pamant e un drum despre replantarea radacinilor din sange. Despre iarba, padure, vrabii, fantani si sufletele lor. Despre bye-bye beton, lift si gaz metan. Un drum pe care voi merge incet, intai inapoi, pentru a cauta, iar mai apoi inainte, pentru a gasi. 

Cand eram mica fiecare vizita la tara ma ingrozea. Imi era scarba sa mananc, mi se parea ca totul miroase branzos, vesela era veche si ingalbenita, oalele cu smaltul sarit, prea multe muste, buruieni, noaptea pernele cam tari, paturile prea bombate. Apa in fantana, mult prea jos, veceul in curte, tot soiul de vietati zburatoare de dimensiuni colosale, tantari. Bunicii mei din Baragan, cu pielea ondulata de batranete, ma priveau cu sfiala, ca pe un fel de papusa rasfatata de la oras, o aschie alba si dantelata sarita din trupul lor cam prea departe. Mergeam o data pe an la ei, pe drumul de intoarcere de la mare, in focul verilor toride cand praful se intindea ca o zapada fierbinte de-a lungul timpului incremenit de atata uscaciune, stateam maxim o zi si de fiecare data, imi amintesc, paraseam satul oftand usurata si fara regrete. Luam de la ei carne in untura, la borcan, oua, branza grasa, patrunjel, rosii. La Ploiesti, pe farfurii colorate, faceau deliciul cinelor tarzii.
In casa aia din miezul Baraganului, construita in anii '30, bunica mea a nascut trei copii. Pe un pat cu saltea tare de paie, pazit de pereti imbracati in covoare de lana. Probabil ca nu s-a temut pentru ca firescul avea pe vremea de atunci un alt gust. Desi cu siguranta trupul i-a fost muscat de durere sunt convinsa ca nu a avut depresie postnatala pentru ca animalele din curte cereau de mancare si graul cerea sa fie secerat si copilul cerea sa fie hranit asa ca unde sa mai inghesuie indoieli si tristeti intre atatea strigate. Si cred ca a fost fericita. Bolnava de o fericire care noua ne e inaccesibila si de neinteles. O fericire care vine din mirosul frunzelor si din umbrele pe care le face soarele cand apune peste intinderea arida, din gustul ciorbei de fasole mancata cu o lingura indoita de aluminiu. Un soi desuet si simplu de fericire care iti conecteaza miezul oaselor cu mijlocul pamantului neinduplecat din care viata se desprinde inalta si inmiresmata si absoluta.
Bunicile mele amandoua au nascut acasa. Pe mama bunica a scapat-o la expulzie cu capul de ligheanul asezat dedesubt. Era singura, fara moasa si avea 21 de ani. Am mai scris despre ea candva. Ma gandesc uneori la diferenta dintre mine si ele, cat de subtiate sunt instinctele mele acum si cata neincredere in mine am. Cum anii de scoala, poate prea multi, cum anii dintre betoane si esapament, cum farfuriile pline cu mancare provenita din ambalaje colorate mi-au erodat inima pe toate partile. Mi-ar fi atat de frica sa nasc acasa, mi-ar navali in minte hoardele de povesti nefericite pe care le-am inghitit pe nerasuflate, despre cordoane infasurate in jurul gatului ca niste lanturi medievale, despre copii vineti care tac si tac si tac, despre femei in chinurile facerii care urla si urla si urla. Sunt atat de plina de nefericirea altora incat nu mai stiu unde in mine sa ma regasesc, de unde sa ma incep si cum sa ma rescriu pentru a mai intelege. Am avut o nastere de spital romanesc bucurestean-de-stat-baby-frendly-cu-numele, nu mi-a fost bine fara sa-mi fie insa rau dar pe care tot praful gros al urbanitatii mele sofisticate a considerat-o normala si repetabila si din pacate...
Cred ca benzenul din aer roade pe dinauntru oasele ca un caine flamand si ca noi, orasenii, suntem bolnavi de un rahitism sufletesc incurabil.

povesti de iubire si disperare

Am primit in ajun de V-Day o leapsa romantico-cinematografica de la sakura, careia ii multumesc frumos pentru oportunitatea de a reviziona cu ochii mintii cele mai de iubire filme in care m-am cufundat cu inima plansa (pentru ca ochii refuza sa intre in joc si sa verse lacrimi pentru personaje iluzorii). Filme pentru doi, de inghesuit unul intr-altul pana la contopirea geometriilor.
Cinci.

1. Gegen die Wand. Despre o iubire anapoda, chinuita, abandonata. Un film puternic si sufocant pe care nu am mai avut curajul sa-l revad, cu personaje seducatoare care deseneaza o poveste turceasca dureros de senzuala pe fundalul Germaniei de adoptie.
2. Dogfight. Pentru ca sangele mi se transforma in fluturi ori de cate ori o revad pe Lili Taylor cantandu-i Joan Baez lui River Phoenix.  Pentru bondarii de pe mana lui, toti. Si pentru duiosia dintre ei. Un film cvasi-necunoscut despre iubirea de dincolo de chipuri.
3. The Bridges of Madison County. Secretul din ochii ei, patru zile cat pentru o viata intreaga. Mana care sovaie la final pe clanta usii de la masina, alegerea. Il vad de cel putin doua ori pe an si niciodata nu ma plictiseste.
4. In the mood for love. The one and only. Cautati soundtrack-ul, e breathtaking.
5. Lust, Caution. Pastreaza aerul de perfectiune incremenita al lui ITMFL, dar vine cu un plus de lumina, are umbre lungi care netezesc pielea personajelor pana la lacrimi. Un film care miroase a scortisoara dar a carui imagine tremura ca o rana in nodul din gat.

Jumatatea mea, mai putin inclinata spre tragisme, are unul singur, Punch-Drunk Love, care pe mine nu m-a atins niciodata prea tare (nu-mi place Paul Thomas Anderson cine stie ce) dar pe care il revad empatica cu el, mai mereu.
Leapsa se se imprastie pana departe, nu voi nominaliza, cine crede ca se incumeta la topuri cu inimioare roz e invitat cu bucurie sa o preia.

declaraţie de (in)dependenţă

Ma defineşte dependenţa. De la cea mai veche, de ciocolată adulmecată cu partea aia din suflet in care viciul işi agaţă camaşa in cui si se culcă liniştit pe-o parte in fiecare seară, pană la cea mai crâncenă, dar si cea mai dragă, cea cu aromă de nicotină înghesuită îndărătul oaselor vreo şaisprezece ani (do the math), cea dulce si decadentă si burgheză, cea istovitoare si totodată desuetă in sclifoşenia ei ca o manusă ingalbenită din dantelă. Mi-e dor de o ţigară cum imi e dor de mirosul sărat al marii cand geamul se impodobeste in flori de gheata si, recunosc, mângâi prelung cu nările speriate aerul catifelat din jurul curajosilor care aprind tutun in plină stradă.
Da, am dependente dragi si nu neaparat necesare, unele manieriste, altele care tin de o tipicareala enervanta, unele poate mai nobile, altele melancolice si frivole.
Atunci de ce i-as refuza copilului meu de doi ani o unica, mare si rotunda dependenta care il face fericit si liber? De ce sa-mi fie frica de bratele mele locuite, de sanii mei muşcati, de somnul meu pisicesc, de limitele mele pe care nu le mai zaresc? Ce pierd daca nu lupt si nu impun, ce castiga daca las sa curga viata cu aripile desfacute printre noi?
Copilul meu dependent de mine m-a despicat in doua la nasterea lui, iar de atunci ma tot lipeste la loc, si ma recompun intreaga, dintr-un mozaic inexplicabil pe care il recunosc si care ma uimeste.
De copilul meu dependent de mine am incercat si eu sa ma ascund, sa ma prefac ca aş mai fi doar eu, dar aerul mi-a fost sălciu in afara lui si cerul prea intr-o rână.
Sunt mama unui copil dependent. De ţâţă, de braţe, de iubire. Pielea dintre inimile noastre se incăpăţânează se ne tina in doua, dar in ochi ne vin fântâni la culcare si se rostogolesc stoluri de şoapte in palmele noastre cand manuţa ei mică mă prinde.
Sunt dependenta. De amintiri, de salbaticie, de distante pe care sa le cuprinzi cu mintea intreaga. De copilul meu cu trupul clar, desluşit, ghemuit intre doua braţe care nu au ştiut sa ţina intre ele nimic, niciodata.

din alta viata

la trei ani mi-am astupat urechile cu nisip
am inventat o poveste (o femeie omorata in padure s-a ratacit de-un pom)
am hranit un pui de vrabie picat din cuib
l-am plans cand a murit
in ziua aia mama m-a adormit spunandu-mi sase pui si-o biata mama
am plans si mai tare
era august
marea se intindea printre noi ca o poveste cu ferestrele sparte

lumea noastra se spunea pe litere
fara graba
parintii mei erau inalti
pe cate varfuri nu m-as fi ridicat pana la ei
dar lasa, o sa fiu eu mare
si pietrele vor fi din ce in ce mai mici

pe degete
unghii violet
de scoici intoarse

pe-atunci pinguinii incepeau cu Apolodor
mama era tanara
limitele ei de sticla intreaga
inimile noastre se intindeau una dupa cealalta
si tremurau gasindu-se

printre noi tipau pescarusi uriasi
zilele se rostogoleau ametite ca un sirag rupt de margele

scriam acasa vederi albastre
salutaridelaneptun
sa fii sanatoasa bunico sa dai de mancare la pesti
cate putin (faramiteaz-o intre degete)
o sa-ti aducem agrafe de par si o palarie cu boruri mari
pana la pamant

viata salbatica si viguroasa colora pinguini in fata noastra

poveste pentru parinti, de citit copiilor

Am primit candva o provocare atat de frumoasa si de intimidanta incat desi i-am dat tarcoale dese nu am indraznit sa o fac posibila. Pana intr-o zi rece de ianuarie, cand am inceput sa-mi leg amintirile unele de altele, ca pe sireturi. Si-am scris o poveste. Pentru parinti, dar de citit copiilor.
Va intreb si as vrea sa-mi raspundeti sincer si deschis, ati citi un asa text copiilor? Ar sta ei cu urechea la vorbe sau s-ar foi plictisiti, cascand amarnic? E insipida povestea, acru laptele in ţâţe, prea dulce sirul vorbelor, prea mult? Sau poate prea putin?

Caisul

Clătinându-se de pe un picior pe altul, desena. Cercuri. Pe betonul amprentat din curtea casei în care mama ei crescuse mare şi care acum era brăzdat de riduri ondulate şi adânci, semn că rădăcinile caisului coborâseră ca nişte degete subţiri spre talpa zidurilor vechi. Prea departe şi poate prea adânc. Desena cercuri de cretă galbenă, zimţate ca nişte inele de aur buimăcite în tristeţea topirii.  Deasupra zumzăiau dezordonate albinele moi, învârtindu-şi aripile dantelate în jurul ramurilor înflorite ale caisului, ca într-o horă ritmată şi vie. Cercurile galbene căpătau zâmbete roz, tot din cretă, şi ochi alungiţi şi verzi, ca de pisică trupeşă, stăpână peste noaptea acoperişurilor de tablă. Carlionţi albastru închis încadrau portretele inexacte, iar urechile ascuţite şi mov veneau să confirme frumuseţea imaginaţiei de copil fraged.

-         Cine e? întrebă curioasă femeia cu breton si papuci de casă cu vârful şi călcâiele roase.

-         Mama! Şi tata!

-         Oh, da, cum de nu m-am recunoscut, zâmbi ca pentru sine femeia în ochii căreia lumini blânde îşi întindeau picioarele, dezmorţinu-se. E gata?

-         Nu!

Umbra caisului se întindea umedă  printre buzele stângace ale parinţilor de cretă, ferindu-i de căldura blondă şi timidă a amiezei de primavară. Fetiţa îşi potrivi în mână un baton de cretă roşie şi contură rochia mamei, lungă, de bal. Cu buline grase, portocalii. Mâinile mamei, ca niste crăci de cais în plină iarnă, întinse spre ale tatălui, înveşmântate în camasă albastră, colorată apăsat. 

Albinele în jurul lor desenau iubirea concentric şi străveziu.

Fetiţa se ridică satisfacută şi făcu doi paşi înapoi, contemplându-şi opera. Parinţii din asfalt aveau mâinile prinse într-un ghemotoc de cretă sfărâmată. Tocmai atunci, un motan gras şi tigrat alunecă cu mişcări graţioase peste silueta mamei prelungi, transformându-i bulinele în zâmbet şi poalele rochiei în sprâncene aprige. Copilul privi scena uluit, apoi dintr-o dată din ochi începură lacrimile rostogol ca o ploaie de petale de cais, în vânt turbat. 

-         Ma-ma-ma-ma! Miau! Ma-ma!

-         Of, iubita mamei, ameţita de pisică, nu ştie că vrăbiuţele sunt subţiri şi uşoare şi nu o aşteaptă pe măria-sa să-şi adune faldurile burţii în labuţe înainte de a pleca la război. Vino la mama!

Fetiţa zguduită de plâns se cuibari în braţele mamei căutând cu manuţele mici o spărtură în rochia de bumbac cu imprimeu galben, floral. Găsi în cele din urmă drum spre sânul cald şi trase cu putere de sfârc, ostoindu-şi tristeţea cu o gură zdravănă de lapte. 

Mama mângâia tacut cârlionţii şateni ai fetiţei, iar ochii ei căutau în trupul înflorit al caisului o amintire veche şi umbrită, când cu genunchii veşnic juliţi se aventura prin crengile lui, departe, să-i smulgă fructe parfumate şi pline, într-o altă viaţă, ceva mai simplă.

Motanul se întoarse spăşit de la vânătoare, visând la un castron fără aripi şi cioc, plin de mâncare. Răpus de lene, se lungi arcuindu-şi spinarea peste desenele din cretă, coada măturând barba gălbuie a tatălui.

Deasupra lor caisul sprijinea norii rotunzi şi albi, ca de cretă.

scrapbooking de ianuarie

Am primit o leapsa foarte faina de la Raluca, despre cum ma imaginez asamblata din imagini colorate, decupate din reviste. Si pentru ca aveam un teanc prafuit care zacea uitat in bibliorafturi inca de pe timpul cand in pantece nu-mi incoltise zburdalnica lumina, m-am apucat de treaba. A fost un moment minunat, pe care il voi repeta curand, Natalia s-a amuzat teribil secondandu-ma in decupaje, lipiri si cautari, a injghebat chiar un scrapbook personal, dar care pana la final a ajuns mototolit si imposibil de pozat.

Cu siguranta locuri goale mai erau, de umplut cu vise, dar mai facem, e un exercitiu bun nu doar pentru indemanare ci mai ales pentru sufletul de ianuarie, care inca mai miroase a brad si a bucurie.
E leapsa, deci luati si decupati! Sau, si mai elegant, cu pinterest si picasa cum a facut atat de frumos Raluca.

vaaai, domnisoara asa mare!

Romanii sunt un popor iubitor de moderatie. Si de echilibru. Un popor suplu care nu intra in veci in spital indopat cu sarmale, care nu-si isi revarsa burtile prin SUV-uri, cate unul pentru fiecare membru al familiei, da, un popor cumpatat care lasa aerisite supermarketurile in ajun de sarbatori. Pentru fiecare dintre noi, sintagma "masura in toate" sta scrisa in sange.
In inima unui astfel de popor, sa alaptezi un copil trecut de doi ani e grav. E aproape o obraznicie. Un afront. Sa alaptezi in public un copil care dupa cateva gaturi de lapte o zbugheste la joaca e un gest de o imoralitate cumplita, ca deh, noua nu ne place excesul. Pe noi ne deranjeaza tot ce e diferit, nu avem nevoie de alternative, de contraste. Ce, cum ne-am crescut noi copiii nu a fost bine!? Uriasul-copil-adult de peste doi ani care cauta adapost sentimentalo-alimentar la umbra a doi sani de mama, cu lapte, desigur, apa-chioara, e privit cu mila si vaga ingaduinta, iar mama, ooooh, mama e o sectanta (deformatie de hobby, de fiecare data cand dau peste aceasta notiune aterizez direct in Big Love) care inainte de a fi mama nu mai e nici macar femeie. Da, e nasol sa fii doar mama, sau, in principal mama, sau mai ales mama. Iti semnezi cu propriile manusite declaratia de underachiever.
Daca pana la doi ani, mai treaca-mearga, mai o recomandare de la Organizatia Mondiala a Sanatatii, mai o discutie despre anticorpi, dupa varsta cu pricina tot ce primesti sunt un cor de exclamatii, amuzament, chicoteli si aspre judecati. Iar daca declari, desigur, cu un naiv si sincer avant, ca da, si acum copilul adoarme exclusiv la san, cu mancarea solida-de-oameni-mari-si-seriosi e in tatonari si vrea in brate mai mult decat pe jos eticheta de razgaiat dependent e gata. Vai de capul nostru!