intoarcerea la pamant_episodul intai

Intoarcerea la pamant e un drum despre replantarea radacinilor din sange. Despre iarba, padure, vrabii, fantani si sufletele lor. Despre bye-bye beton, lift si gaz metan. Un drum pe care voi merge incet, intai inapoi, pentru a cauta, iar mai apoi inainte, pentru a gasi. 

Cand eram mica fiecare vizita la tara ma ingrozea. Imi era scarba sa mananc, mi se parea ca totul miroase branzos, vesela era veche si ingalbenita, oalele cu smaltul sarit, prea multe muste, buruieni, noaptea pernele cam tari, paturile prea bombate. Apa in fantana, mult prea jos, veceul in curte, tot soiul de vietati zburatoare de dimensiuni colosale, tantari. Bunicii mei din Baragan, cu pielea ondulata de batranete, ma priveau cu sfiala, ca pe un fel de papusa rasfatata de la oras, o aschie alba si dantelata sarita din trupul lor cam prea departe. Mergeam o data pe an la ei, pe drumul de intoarcere de la mare, in focul verilor toride cand praful se intindea ca o zapada fierbinte de-a lungul timpului incremenit de atata uscaciune, stateam maxim o zi si de fiecare data, imi amintesc, paraseam satul oftand usurata si fara regrete. Luam de la ei carne in untura, la borcan, oua, branza grasa, patrunjel, rosii. La Ploiesti, pe farfurii colorate, faceau deliciul cinelor tarzii.
In casa aia din miezul Baraganului, construita in anii '30, bunica mea a nascut trei copii. Pe un pat cu saltea tare de paie, pazit de pereti imbracati in covoare de lana. Probabil ca nu s-a temut pentru ca firescul avea pe vremea de atunci un alt gust. Desi cu siguranta trupul i-a fost muscat de durere sunt convinsa ca nu a avut depresie postnatala pentru ca animalele din curte cereau de mancare si graul cerea sa fie secerat si copilul cerea sa fie hranit asa ca unde sa mai inghesuie indoieli si tristeti intre atatea strigate. Si cred ca a fost fericita. Bolnava de o fericire care noua ne e inaccesibila si de neinteles. O fericire care vine din mirosul frunzelor si din umbrele pe care le face soarele cand apune peste intinderea arida, din gustul ciorbei de fasole mancata cu o lingura indoita de aluminiu. Un soi desuet si simplu de fericire care iti conecteaza miezul oaselor cu mijlocul pamantului neinduplecat din care viata se desprinde inalta si inmiresmata si absoluta.
Bunicile mele amandoua au nascut acasa. Pe mama bunica a scapat-o la expulzie cu capul de ligheanul asezat dedesubt. Era singura, fara moasa si avea 21 de ani. Am mai scris despre ea candva. Ma gandesc uneori la diferenta dintre mine si ele, cat de subtiate sunt instinctele mele acum si cata neincredere in mine am. Cum anii de scoala, poate prea multi, cum anii dintre betoane si esapament, cum farfuriile pline cu mancare provenita din ambalaje colorate mi-au erodat inima pe toate partile. Mi-ar fi atat de frica sa nasc acasa, mi-ar navali in minte hoardele de povesti nefericite pe care le-am inghitit pe nerasuflate, despre cordoane infasurate in jurul gatului ca niste lanturi medievale, despre copii vineti care tac si tac si tac, despre femei in chinurile facerii care urla si urla si urla. Sunt atat de plina de nefericirea altora incat nu mai stiu unde in mine sa ma regasesc, de unde sa ma incep si cum sa ma rescriu pentru a mai intelege. Am avut o nastere de spital romanesc bucurestean-de-stat-baby-frendly-cu-numele, nu mi-a fost bine fara sa-mi fie insa rau dar pe care tot praful gros al urbanitatii mele sofisticate a considerat-o normala si repetabila si din pacate...
Cred ca benzenul din aer roade pe dinauntru oasele ca un caine flamand si ca noi, orasenii, suntem bolnavi de un rahitism sufletesc incurabil.

povesti de iubire si disperare

Am primit in ajun de V-Day o leapsa romantico-cinematografica de la sakura, careia ii multumesc frumos pentru oportunitatea de a reviziona cu ochii mintii cele mai de iubire filme in care m-am cufundat cu inima plansa (pentru ca ochii refuza sa intre in joc si sa verse lacrimi pentru personaje iluzorii). Filme pentru doi, de inghesuit unul intr-altul pana la contopirea geometriilor.
Cinci.

1. Gegen die Wand. Despre o iubire anapoda, chinuita, abandonata. Un film puternic si sufocant pe care nu am mai avut curajul sa-l revad, cu personaje seducatoare care deseneaza o poveste turceasca dureros de senzuala pe fundalul Germaniei de adoptie.
2. Dogfight. Pentru ca sangele mi se transforma in fluturi ori de cate ori o revad pe Lili Taylor cantandu-i Joan Baez lui River Phoenix.  Pentru bondarii de pe mana lui, toti. Si pentru duiosia dintre ei. Un film cvasi-necunoscut despre iubirea de dincolo de chipuri.
3. The Bridges of Madison County. Secretul din ochii ei, patru zile cat pentru o viata intreaga. Mana care sovaie la final pe clanta usii de la masina, alegerea. Il vad de cel putin doua ori pe an si niciodata nu ma plictiseste.
4. In the mood for love. The one and only. Cautati soundtrack-ul, e breathtaking.
5. Lust, Caution. Pastreaza aerul de perfectiune incremenita al lui ITMFL, dar vine cu un plus de lumina, are umbre lungi care netezesc pielea personajelor pana la lacrimi. Un film care miroase a scortisoara dar a carui imagine tremura ca o rana in nodul din gat.

Jumatatea mea, mai putin inclinata spre tragisme, are unul singur, Punch-Drunk Love, care pe mine nu m-a atins niciodata prea tare (nu-mi place Paul Thomas Anderson cine stie ce) dar pe care il revad empatica cu el, mai mereu.
Leapsa se se imprastie pana departe, nu voi nominaliza, cine crede ca se incumeta la topuri cu inimioare roz e invitat cu bucurie sa o preia.

declaraţie de (in)dependenţă

Ma defineşte dependenţa. De la cea mai veche, de ciocolată adulmecată cu partea aia din suflet in care viciul işi agaţă camaşa in cui si se culcă liniştit pe-o parte in fiecare seară, pană la cea mai crâncenă, dar si cea mai dragă, cea cu aromă de nicotină înghesuită îndărătul oaselor vreo şaisprezece ani (do the math), cea dulce si decadentă si burgheză, cea istovitoare si totodată desuetă in sclifoşenia ei ca o manusă ingalbenită din dantelă. Mi-e dor de o ţigară cum imi e dor de mirosul sărat al marii cand geamul se impodobeste in flori de gheata si, recunosc, mângâi prelung cu nările speriate aerul catifelat din jurul curajosilor care aprind tutun in plină stradă.
Da, am dependente dragi si nu neaparat necesare, unele manieriste, altele care tin de o tipicareala enervanta, unele poate mai nobile, altele melancolice si frivole.
Atunci de ce i-as refuza copilului meu de doi ani o unica, mare si rotunda dependenta care il face fericit si liber? De ce sa-mi fie frica de bratele mele locuite, de sanii mei muşcati, de somnul meu pisicesc, de limitele mele pe care nu le mai zaresc? Ce pierd daca nu lupt si nu impun, ce castiga daca las sa curga viata cu aripile desfacute printre noi?
Copilul meu dependent de mine m-a despicat in doua la nasterea lui, iar de atunci ma tot lipeste la loc, si ma recompun intreaga, dintr-un mozaic inexplicabil pe care il recunosc si care ma uimeste.
De copilul meu dependent de mine am incercat si eu sa ma ascund, sa ma prefac ca aş mai fi doar eu, dar aerul mi-a fost sălciu in afara lui si cerul prea intr-o rână.
Sunt mama unui copil dependent. De ţâţă, de braţe, de iubire. Pielea dintre inimile noastre se incăpăţânează se ne tina in doua, dar in ochi ne vin fântâni la culcare si se rostogolesc stoluri de şoapte in palmele noastre cand manuţa ei mică mă prinde.
Sunt dependenta. De amintiri, de salbaticie, de distante pe care sa le cuprinzi cu mintea intreaga. De copilul meu cu trupul clar, desluşit, ghemuit intre doua braţe care nu au ştiut sa ţina intre ele nimic, niciodata.