poveste pentru parinti, de citit copiilor

Am primit candva o provocare atat de frumoasa si de intimidanta incat desi i-am dat tarcoale dese nu am indraznit sa o fac posibila. Pana intr-o zi rece de ianuarie, cand am inceput sa-mi leg amintirile unele de altele, ca pe sireturi. Si-am scris o poveste. Pentru parinti, dar de citit copiilor.
Va intreb si as vrea sa-mi raspundeti sincer si deschis, ati citi un asa text copiilor? Ar sta ei cu urechea la vorbe sau s-ar foi plictisiti, cascand amarnic? E insipida povestea, acru laptele in ţâţe, prea dulce sirul vorbelor, prea mult? Sau poate prea putin?

Caisul

Clătinându-se de pe un picior pe altul, desena. Cercuri. Pe betonul amprentat din curtea casei în care mama ei crescuse mare şi care acum era brăzdat de riduri ondulate şi adânci, semn că rădăcinile caisului coborâseră ca nişte degete subţiri spre talpa zidurilor vechi. Prea departe şi poate prea adânc. Desena cercuri de cretă galbenă, zimţate ca nişte inele de aur buimăcite în tristeţea topirii.  Deasupra zumzăiau dezordonate albinele moi, învârtindu-şi aripile dantelate în jurul ramurilor înflorite ale caisului, ca într-o horă ritmată şi vie. Cercurile galbene căpătau zâmbete roz, tot din cretă, şi ochi alungiţi şi verzi, ca de pisică trupeşă, stăpână peste noaptea acoperişurilor de tablă. Carlionţi albastru închis încadrau portretele inexacte, iar urechile ascuţite şi mov veneau să confirme frumuseţea imaginaţiei de copil fraged.

-         Cine e? întrebă curioasă femeia cu breton si papuci de casă cu vârful şi călcâiele roase.

-         Mama! Şi tata!

-         Oh, da, cum de nu m-am recunoscut, zâmbi ca pentru sine femeia în ochii căreia lumini blânde îşi întindeau picioarele, dezmorţinu-se. E gata?

-         Nu!

Umbra caisului se întindea umedă  printre buzele stângace ale parinţilor de cretă, ferindu-i de căldura blondă şi timidă a amiezei de primavară. Fetiţa îşi potrivi în mână un baton de cretă roşie şi contură rochia mamei, lungă, de bal. Cu buline grase, portocalii. Mâinile mamei, ca niste crăci de cais în plină iarnă, întinse spre ale tatălui, înveşmântate în camasă albastră, colorată apăsat. 

Albinele în jurul lor desenau iubirea concentric şi străveziu.

Fetiţa se ridică satisfacută şi făcu doi paşi înapoi, contemplându-şi opera. Parinţii din asfalt aveau mâinile prinse într-un ghemotoc de cretă sfărâmată. Tocmai atunci, un motan gras şi tigrat alunecă cu mişcări graţioase peste silueta mamei prelungi, transformându-i bulinele în zâmbet şi poalele rochiei în sprâncene aprige. Copilul privi scena uluit, apoi dintr-o dată din ochi începură lacrimile rostogol ca o ploaie de petale de cais, în vânt turbat. 

-         Ma-ma-ma-ma! Miau! Ma-ma!

-         Of, iubita mamei, ameţita de pisică, nu ştie că vrăbiuţele sunt subţiri şi uşoare şi nu o aşteaptă pe măria-sa să-şi adune faldurile burţii în labuţe înainte de a pleca la război. Vino la mama!

Fetiţa zguduită de plâns se cuibari în braţele mamei căutând cu manuţele mici o spărtură în rochia de bumbac cu imprimeu galben, floral. Găsi în cele din urmă drum spre sânul cald şi trase cu putere de sfârc, ostoindu-şi tristeţea cu o gură zdravănă de lapte. 

Mama mângâia tacut cârlionţii şateni ai fetiţei, iar ochii ei căutau în trupul înflorit al caisului o amintire veche şi umbrită, când cu genunchii veşnic juliţi se aventura prin crengile lui, departe, să-i smulgă fructe parfumate şi pline, într-o altă viaţă, ceva mai simplă.

Motanul se întoarse spăşit de la vânătoare, visând la un castron fără aripi şi cioc, plin de mâncare. Răpus de lene, se lungi arcuindu-şi spinarea peste desenele din cretă, coada măturând barba gălbuie a tatălui.

Deasupra lor caisul sprijinea norii rotunzi şi albi, ca de cretă.