nobody loves no one

Nimeni nu ne invata sa dam. Suntem gauri negre care stim sa inghitim, sa mestecam, sa digeram. Cu cat luam mai mult cu atat cota sociala ne e mai ridicata, un job bun, bani, case, lucruri, cat mai multe lucruri. Apoi impresii, sentimente, acumulam iubiri, ne pansam cu ele rani interioare care nu se vor inchide vreodata, devenind oglinda rece a propriilor noastre capcane.

Pana intr-o zi cand simtim intamplator cum o lumina ni se zbate in pantece. Si tot creste si ne scutura aerul cu diamante in care ne invelim inima molesita, pe zi ce trece se inalta din noi ca o sentinta, ca un raspuns. De care ne e frica, groaza. Pentru ca trebuie sa ne rascolim buzunarele afurisite pline cu lucruri amare, sa ne cautam in dosul pieptului dupa ceva de dat. Si ne mintim, naivi, ca e suficient sa invesmantam boţul de carne si suflet in haine colorate, sa il purtam in vehicule cu coviltir impopotonat, sa il culcam in camere vopsite proaspat, cat mai departe. Nu stim sa ne dam, total, sa ne abandonam in copilul nostru cu toate defectele si umbrele zdrentuite, nu stim ca el ne va iubi oricum mai mult decat orice si decat oricine, doar daca avem curajul sa fim ai lui, cu totul, fara limite si fara pretentii. Prabusirea in miracol e renasterea oricarui parinte trist, cu carca impovarata de acumulari, cu bratele afundate pana la coate in lucruri. 

Ne baricadam luand din toate partile, cu lacomie si fara noima. Nu putem da inapoi nimic, extragem farame de iubire din suflet si le inramam frumos deasupra patului in care copilul nostru plange si caruia nu stim sa-i fim alaturi. Pentru ca sub carcasa unei fericiri inchipuite e un ecou surd care se loveste de pereti ca o minge ratacita. 

everything you always wanted to know about breastfeeding but were afraid to ask

Pentru postarea lunii septembrie Rox arunca o manusa generoasa, un fel de back to the future al alaptarii. Iata si gandurile mele, redactate inginereste, dupa un noian de zile nebune in care am refacut de trei ori structura metalica a unei copertine careia mereu i se schimba arhitectura (aaaaa!), am reinceput orele de sofat (hiphipura!) cu inima in gat (cum altfel?), plus ceva (inca) de nedivulgat (de teama neindeplinirii).

Ce as fi vrut sa stiu before:

-ca inceputul poate fi greu, mult mai greu decat citim in carti sau in reviste virtuale scrise de jurnaliste subtiri, pentru care mamicia e o poveste prea indepartata
-si ragadele nu sunt doar un vis urat, usor de alungat cu primele raze de soare
-ca o pozitie corecta, relaxata este esentiala pentru reusita si liniste. si ca se dobandeste dificil de una singura, dar cel mai bun aliat in razboiul impotriva ranilor nu e nimeni altul decat bebelusul.
-si ca exista pe lumea asta oameni faini, care lumineaza si care merita "cititi" din scoarta in scoarta
-ca, in cazul nostru cel putin, alaptarea de durata equals alaptare de noapte equals cosleeping equals pat de bebe de o tona absolut inutil
-ca reusita inseamna indarjire, nopti nedormite, renuntare, poate oboseala, de cele mai multe ori durere. Dar ca e un drum frumos, initiatic, din povesti.

Ce as transmite din experienta mea:

-o poza cu Natalia, la un an si aproape 9 luni, voinica si viteaza, 90% lapte de mama, 10% miscellaneous. un copil in care s-au mutat toate primaverile.
-ca nevoia de informatie de calitate, din surse credibile si updatate secolului 21 trebuie sa fie prioritara pentru o alaptare indelungata si de succes
-la fel si linistea, relaxarea, naturaletea
-ca uneori naivitatea cea mai pura poate fi salvatoare (gandeam inainte de a naste ca daca bunicile si strabunicile au reusit sa alapteze fara niciun fel de suport, informational sau moral, eu de ce nu as putea)
-ca fericirea e cel mai miraculos galactogen. Probabil si diverse ceaiuri, migdale, marar, dar laptele care picura dintr-un colt de fericire e dulce, gras si mult. O proaspata mamica devine fericita daca e iubita, apreciata, sustinuta. Daca iubeste. Cu patima si infiorare, sufletelul dainuitor in forma de om.
-ca alaptarea e o intamplare care poate trage o viata comuna dintr-o umbra prafuita in lumina vie, ca tese punti peste limite si prabusiri.
-ca ţâţa e univers, institutie, arma, argument si contraargument

Ca alaptarea te face uneori sa-l parafrazezi pe Woody Allen :)

despre case si gandacii care le cutreiera

In mod absolut bizar, amintirile pe care le am despre casele in care am locuit sunt strans legate de cantitatea fizica a insectelor respingatoare surprinse strabatandu-le in miez de noapte, prin colturi si firide. Reactia mea fata obraznicele creaturi e de groaza, amestecata cu greata si lesin. Am o frica decenta fata de fluturii de noapte, nu sunt extrem de atasata nici de paianjeni, insa cand apar gandacii in peisaj imi intru in rolul de femeie ridicola care tipa si se cocoata pe masa.
18 ani in casa parintilor mei am intalnit de prea putine ori gandaci, ii cunosteam insa din diverse vizite dar cum contactul a fost sporadic imi erau suficient de indiferenti incat sa nu dezvolt psihoze. Inca. In '98, primul meu an in Bucuresti, in care eram studenta la psihologie, am stat 3 luni la o matusa in gazda, in Berceni, pe langa Budimex. Fara gandaci, o casa din care nu am amintiri si pe care am lasat-o in urma cu inima usoara.
La finalul primului semestru am schimbat sudul cu Stefan cel Mare, cand am impartit un apartament mic, tisit de carti si viata prafuita, cu alte doua colege. Din bucatarie vedeam Intercontinentalul si un cartier de case peste care ningea ca in povestile nemtesti. Am stat acolo 4 luni, zburlindu-ma la cate un gandac rosu si probabil flamand, ratacit printre vase nespalate si cursuri scrise in graba. Relatia cu cele doua colege s-a deteriorat brusc si nu fara scantei, asa ca intr-o zi de aprilie (sa fi fost oare mai?) mi-am luat catrafusele si m-am mutat in coada cea mai de sud a Bucurestiului, in zona Turnu Magurele, in imediata vecinatate a facultatii de fizica. Cativa gandaci marunti si speriati tot am vazut si acolo, aerisindu-si piciorusele in soarele de primavara, nimic cutermurator.
Calatoaream cu autobuzul pana la Unirii (311 sau 313 ???), iar de acolo luam metroul pana in Politehnica, unde psihologia de la Spiru Haret avea sediu pe-atunci. Undeva, langa Piata Sudului, intr-o vitrina de magazin parasit, trona un poster urias cu Eddie Vedder, cu plete si camasa in carouri, imi faceam loc cu coatele printre calatori de fiecare data sa il vad. Eddie Vedder inseamna primavara pentru mine. Am locuit acolo pana inainte de sesiunea din vara, cand proprietarul si-a schimbat planurile cu apartamentul si eu, impreuna cu prietena cu care imparteam teritoriul si care in liceu mi-a fost printre cele mai dragi (Consuela, daca ma citesti, plecaciune:) ) am fost nevoite sa ne luam talpasita. Eu la Ploiesti, ea intr-un apartament in care gandaci de 5cm patrulau cat e ziua de lunga si noaptea de neagra in sus si in jos, pe mobila, pardosele si locatari adormiti. Gandaci negri, de canalizare, hotarati sa nu cedeze din imparatia lor nicio bucatica. Imi imaginam, pe atunci, cosmarurile mai blande.
In toamna urmatoare, boboc la facultatea de constructii si proaspata mireasa, m-am cazat impreuna cu Mihai in C7, caminul UTCB-ului pentru familisti, pilosi, profesori si alte categorii privilegiate :)). Un bloc promitator cu garsoniere spatioase. In prima noapte acolo nu am inchis nici ochii si nici lumina, am consumat un tub de spray de gandaci si mi-am blestemat zilele cumplit. Era botezul in ale gandacitului. Dimineata linoleumul scorojit avea un covor nemiscator de vietati a caror viata fusese retezata crud si prea devreme. Prima luna asa a fost. Maturam gandaci, dadeam cu spray, maturam gandaci, urlam si ma scuturam, dadeam cu spray. E mirabil ca nu mi-au crescut solzi si coada, am inhalat chimicale fara menajamente. Telul meu in acele zile era ori eu, ori ei. In cele din urma a decedat si ultimul vlastar din nobila familie a gandacilor rosii din Tei, ocazional insa mai primeam musafiri de la vecini. Ii intampinam politicos, parfumandu-i. In 5 ani petrecuti acolo am vazut creaturi care ar ridiculiza imaginatia celor mai talentati creatori de horror, gandaci mutanti care aproape zboara, gandaci uriasi care depun oua gigantice, gandaci transparenti ca o manusa de domnita, colonie de cateva sute ascunsa dupa musamale nescuturate, gandaci indrazneti care beau cafea si mananca biscuiti. Nu am memoria exacta a anilor care m-au transformat in inginer, insa amprenta sinistra a mizerabilelor fapturi o pastrez tremuratoare in inima mea inca infricosata.
Din Bucuresti am plecat greu, sunt inca legata sufleteste de orasul asta aglomerat si murdar, inca il consider acasa. Readaptarea la Ploiesti nu s-a produs nici pana acum pe deplin, si, daca va fi sa ne crosetam viata dupa cum visam, nu voi avea nevoie sa o finalizez vreodata. Aici, pana si gandacii dezamagesc.  

my house in the middle of the street

Ma simt ca intr-un labirint din care inca nu e timpul sa gasesc calea spre iesire. De la o zi la alta totul se ingusteaza, se ajusteaza, sunt la finalul Shining-ului lui Kubrick dar nu indraznesc sa-mi regresez pasii, unul cate unul, pana intr-un loc sigur, de unde sa pot gandi clar.
Cautam case. Ne cautam casa careia sa-i spunem acasa. Stau toata ziua cu ochii in imobiliare si seara mergem la vizionari. Am crezut pentru un timp ca am gasit-o, era micuta (prea micuta), delicata (prea delicata), cu un par incarcat si subred, din care puteai culege fructe pe alese din balconul dormitorului. Nu ne-a vrut, sau poate noi nu ne-am dorit-o destul. Avea deja catel caruia ii pusesem gand bun sa-l eliberez din lant. Avea si trandafiri si soare si petice de iarba si un bazin pe care ne gandeam sa il populam cu pesti. Avea insa si un cos plin de incertitudini, variabile, nori, in plus in dormitorul cu balconul de poveste nu reuseam sa inghesuim patul 200/180 si mai apoi sa ne inghesuim si pe noi. Asa ca am desfasurat-o din jurul inimii mele (era legata deja cu doua noduri) si am repornit motoarele.
Cautarea de case e o aventura cu o multitudine de gusturi, e un ospat aproape furat de musafir ascuns, care pleaca ghiftuit cu ecouri ale unor timpuri straine din fiecare curte pe care o deschide, din orisicare casa pe care o umbla pasind tandru si geometric. Ma intreb mereu cate imagini stau pitite in peretii albi pe care ii imaginez ai mei, cati inaintea mea si-au evaporat viata in imbratisarea lor, ce urme invizibile sunt imprimate in podelele care bombane ruginit sub picioarele noastre. Pot oare sa locuiesc vreodata printre amintirile altora, sa le sacai si sa mi le inghesui pe ale mele intre ele, fara sa le supar?
Am gasit curti largi, marginite de padure, in mijlocul carora cate o casa roasa de timp isi macina singuratatea in liniste, cu oameni care ne vorbesc despre ei ca si cum ne-am cunoaste din alte timpuri. Unii i-au dat Nataliei fructe adevarate, smochine si piersici cu parfum si zeama, altadata a capatat alune de copac. In seara asta, intr-o astfel de curte am auzit cantand o pasare ciudata si m-am imaginat locuind acolo fericita. Dar da, era doar imaginatia mea miscand clipele anapoda.
Adorm in fiecare noapte in labirintul meu inalt, care miroase a mine, sperand sa ma rostogolesc in somn intr-un pamant de taina cu fructe coapte la incheieturi si toate iesirile intacte. Fie ele si spre capatul lumii.

roz. cu Z de la zmeura

In casa mea, toamna indiana miroase a zmeura. A zmeura delicata, prizoniera in unturi si prafuri magice, care mangaie. A lavanda fina, ascunsa brat la brat cu parfumata vanilie, in uleiuri tacute, care imi imbraca pielea in catifea, cand noaptea isi poarta luna in frunte, ca o stema.

In casa mea, care nu-mi apartine, imi despletesc timpul cu buzele rezemate de umbra copilului meu, cu buzele prin care Timidul se piteste mirat de propria-i sfiala. Din cand in cand il gust si tremura, povestindu-mi despre tufele incarcate cu zmeura dulce, dintr-un iunie zemos, rasufland a vara. E cald si ochiul meu deseneaza in jurul copilului adormit ferestre colorate, care isi flutura nelinistite batistele mirosind a lavanda si a zambete. Uneori las vantul sa le ravaseasca si atunci mirosul de vara calda ne inunda pielea care isi deschide palmele sa il prinda. 

In viata mea, care nu-mi apartine, zmeura miroase a bucurie. 

Le multumesc Inei si Alexandrei pentru rasfatul aromat fara de care cuvintele de mai sus nu ar fi fost posibile :) 

un profil. mamerele take three

Un fel de aftermath, după cutremuratorul post al Ralucai.

Abuzatorii sunt, în marea lor majoritate, oameni care afişează o înaltă conştiinţă morală. Şi care, aşa cum spune Tennessee Williams în The night of the iguana, ar fi distruşi să recunoască adevarul despre ei. Se tem cel mai tare sa fie judecaţi, deşi îşi expun teoriile cu vehemenţă, eventual cu Biblia alături, pentru a da greutate de sentinţă vorbelor. De altfel, religia a fost de-a lungul timpului paravanul perfect pentru cele mai monstruoase atorcitaţi, scuza pentru injustiţie, laşitate şi cruzime.

În lumea asta, copiii s-au crescut cu jordia de când lumea, în teroare, în ameninţări şi în frică. E un modul de educaţe care nu poate fi stârpit, pentru că inimi mici si noduroase, suflete viermănoase există şi vor exista până când pământul sătul de atâta tropot îşi va întoarce coaja pe partea cealaltă înghiţindu-ne. 

Problema apare când explicaţiile vin în scris, editate frumos si comercializate pentru publicul larg. Care atât asteaptă, o portiţă, izbavirea, cu atât mai preţuită cu cât îmbracă haina credinţei. Mame care s-au trezit legate ca într-o cămaşa de forţa de urletele nounascutului năzuros, pornit sa facă legea în casă dupa bunul său plac, tânjesc după validarea unei educaţii care presupune control total, adică antrenarea puiului de om în a-şi înghiţi lacrimile şi nevoile, în a-şi deveni autosuficient. Mai pe româneşte, datul pe brazdă. Mândria fiecărei familii, un copil care nu crâcneşte, care nu deranjează, care tace. Liniştea, la copii si la câini, e foarte preţuită. 

Între mamelerele şi copiii lor este întotdeauna o uşă închisă. O uşă albă, fără clanţă, într-un perete alb, de zahăr. O uşă prin care, daca îţi lipeşti urechea, nu auzi decât un ţiuit al vieţii ce ar fi trebuit să fie. Din inima mamelorrele se exfoliază mereu câte o coajă de vină nerecunoscută, până când ea, inima, rămâne uscată ca o prună uitată singură o iarnă întreagă. 

Mamelerele se tem de lume şi se vor perfecte pentru ea. Sunt gospodine, spală, calcă, se sacrifică, fac tone de mâncare. Compensează prin mâncare toată dragostea de care sunt secătuite. Prin mâncare, prin ordine, prin control al lucrurilor. Dacă nu sunt apreciate, cele 7 capete de balaur scuipă otravă. Mamelerele învelesc în poleială sclipitoare lacrimile şi vopsesc peretele peste care îşi vomeaza deznadejdea, cu mare grijă. În alb, alb imaculat, ca de zahăr. Şi în el, uşa se înţepeneşte şi mai tare, fără clanţă şi fără balamale. Nici nu ai zice ca e o uşa, aşa de tare se confunda cu peretele. Şi rareori, în dosul ei se mai aude ceva ce ar semăna cu un râs zglobiu de copil. Dintr-un film, probabil, acolo unde bebeluşii stau cuminţi in patuţurile lor, dorm toata noaptea şi nu fac gălăgie. Aşa cum ea, mamarea, a vazut înainte de a-şi dori sa devină mamă. Pentru ca mai apoi, când proaspătul venit în familie s-a dovedit a fi departe de imaginea idilică din siropuri televizate şi romane roz, pe mamarea să o apuce disperarea după viaţa cea tihnită de dinainte. Şi uite cum, în ajutorul ei vin pe rând, domnul predicator Ezzo, domnul doctor Ferber, sfaturile rubedeniilor şi ale vecinilor care au crescut copii înalţi ca brazii fără să-i răsfeţe, fără să le caute în coarne. Nu mai conteaza ca e elementary, my dear Watson, ca un copil nu e firesc, normal, uman sa fie lăsat să plângă neconsolat, nu trebuie sa citesti asta în cărţi. Un minut, două, treizeci, timpul se dilată şi mamarea, deziluzionată, suspină singură după ceva ce a pierdut cândva, iremediabil, când poate o altă mamarea, mama ei, i-a ronţăit inima, fibră cu fibră, cu fiecare palmă, vorbă grea, umilinţă, ameninţare.

Într-o zi, peretele alb ca zahărul, ca neaua, neted şi rece nu mai ascunde vreo uşa în carnea lui, e zid si atât. Dar dacă îţi pui urechea aproape şi o ascuţi bine bine vei auzi probabil un scâncet slab, nu de copil, ci de mama rămasă singură, sa-şi numere minutele îmbătrânirii, unul, doi, cinci, treizeci, până adoarme.

Introducing Mr. Patton's Mondo Cane

Vanitoasa, capricioasa dar dainuitoare relatie am cu muzica, de cand ma stiu. Si pentru ca sunt multe momentele in care zumzai ca o albina in cautarea unei muzici neascultate inca, care sa-mi rascoleasca patimile si sa-mi reaseze nelinistile, sau macar a uneia pe ritmul careia am mers candva desculta prin propria-mi singuratate, dar din neglijenta am ratacit-o, cred ca e un gest de curtoazie sa le fac loc aici, celor care ma poarta printre zile.

Mike Patton e un tip foarte aparte si plin de culoare, are in ritm umor si sarcasm, in plus vocea vibranta mi-a rascolit candva, in augustul lui 2009, copilul nerumenit si fosnitor din burtica mea ca un semn de intrebare. I-am privit cu ingaduinta si interes improvizatiile extracurriculare cu John Zorn si Kaada si recunosc ca-mi reintorc des urechile spre acordurile lor experimentale. De curand i-am descoperit proiectul recent, Mondo Cane, o serie de cantece italiene din anii 50-60 reorchestrate grandios si interpretate in limba lor materna cu indrazneala si sensibilitate, chiar cu o doza de seriozitate intriganta. E dramatic, teatral intr-un rol care nu il sifoneaza ci il aseaza confortabil printre artistii mereu proaspeti in verastilitatea lor ludica. 

garbo talks! and eats!

Uitandu-ma cu jind in ograda mamei micutului Santiago, am decis ca e timpul sa mai notam si noi una alta.
La 1 an, 7 luni si 3 saptamani.

Legenda: italics-urile reprezinta transcrierea fonetica a primelor rostiri.


Primul cuvant a fost tata, acum mai bine de un an. Nu-mi amintesc de mama, l-a rostit la inceput tiptil, silabisit. Acum il aud de cateva zeci de ori pe zi, rostit duios, apasat, intrebator, agitat, alintat. Numele bunicilor il rosteste curajos, bunicul (tatal meu) e ursu' (ushu), mama mea e buni. 
Armata de pisici care ne inconjoara este diferentiata in functie de nume , insa li se spune tuturor, generic, mau si pispis. Ii place sa pronunte baie -baii, cu accent pe i. Apa rosteste clar, apasat. La fel si ou.
Raspunde la intrebari cu da sau nu si le cunoaste sensul foarte clar, niciodata un da nu va deveni nu sau invers. Vai si amar de cine incearca sa-i submineze autoritatea deciziilor! Intelege absolut tot ce ii spun, chiar si explicatii cu sens ceva mai abstract, ii place sa ma ajute, sa puna diverse chestii la gunoi, sa-mi dea cumparaturile din sacosa pentru a le aseza la locul lor, sa-mi dea rufele proaspat spalate la intins.
Cunoaste majoritatea animalelor, din natura, carticele cu poze sau desenate. Recunoaste porc, vacuta, cal, oaie, peste, broasca, magarus, cocosh, gaina, pui, pisica, crocodil, dinozaur, catel, leu, rata, curcan stie glasul fiecaruia si il reproduce. Prefera calul (cal), broasca (oacu', oachi), rata (macu').
Zice ata, ala (asta, ala), aia (aia) mai ales atunci cand suge si schimba sanii dupa bunul plac. Caca si pipi nu mai prezinta vreun mister, desi operatiunea olita inca nu am demarat-o. La baie recunoaste litiera pisicilor drept caca, pe strada daca intalnim gramezi de balega (si intalnim zilnic, doar traim intr-un oras european) se bucura aratand spre ea cu acelasi apelativ, caca.
Recunoaste culorile, desi granita fina dintre rosu si portocaliu ii da inca de furca. Coloreaza intens hartie, covoare si parchete folosind creioane cerate (sunt fara stres pentru ca am descoperit cat de usor se curata orice suprafata, fie ea textila sau din lemn, cu ajutorul servetelelor umede. peretii sunt inca neatacati, dar ii simt cum tremura:)), asfalt cu creta colorata. Ne pune sa ii desenam pisici, flori, broscute, pe Peppa si ai ei. Rasfoieste apoi incantata colectia de desene numind personajele.
O iubeste pe Peppa Pig. A avut o perioada in care ma ingrijorasem pentru ca imi cerea mereu pepa, pepa. Si acum cere, dar se plictiseste repede.Uneori mai prefera si Pinocchio sau Bambi (bimbi).  De la Peppa a invatat ca baloanele de sapun si numesc bubbles (babăl), iar de atunci numai asa le zice. Iubeste baloanele de sapun, alearga sa le prinda, sufla sa prinda viata. Am observat ca se incumeta sa pronunte mai degraba cuvinte complicate si se bucura de potriveala sunetelor. Vorbeste mult, intelegem noi (inca) prea putin. Foloseste intonatia si jocul ei pare o piesa de teatru pusa in scena cu grija si minutiozitate.
Este cu siguranta ambidextra, daca nu chiar stangace. Ceea ce e mirabil, la ambii ei parinti mainile stangi sunt mai  degraba pentru decor.
Gata e gaca, unde e une, uite e ute, parc e pac. 
Combinatii: fac bai, acasa mama.
Daca se plictiseste de cineva ii face pa pa.
E foarte politicoasa cu pisicile, de cate ori parasim casa le spune pa, la fiecare, iar la intoarcere le imbratiseaza. Primeste in schimb afectiune sfaraitoare si destul de mult par.










But enough with the talkin', let's go in the kitchen!
Precum se stie, Natalia s-a diversificat tarziu, dupa un an, si de atunci tot sontac, sontac am mers cu mesele  (am avut mereu grija sa ma vaicaresc in dreapta si in stanga despre asta). De ceva vreme insa a inceput sa guste din bucate cat mai variate si, desi suge ca si cum ar fi sfarsitul lumii, are trei mese pe zi formate din solide si lichide care nu sunt lapte de mama. Da, pentru mine si o bucatica microscopica de ceva echivaleaza cu o masa (mamele copiilor mofturosi tind sa transforme fiecare mestecat intr-o victorie).

Mananca fructe, fie ca atare, fie in smoothies. Prefera pepenele galben si nectarinele.
Mananca oua (de la gaini care masoara cu pasul curticica lor cat de ziua de lunga, scaldandu-se in soare si praf si ospatandu-se cu boabe si verdeturi).
Iubeste untul! Bucatele, neuns pe paine. Din lapte de vaca dar si de cocos.
A mancat peste, somon, crap, dorada.
Brocoli! Nu credeam sa prind ziua asta fericita in care sa afirm despre copilul meu ca e fan brocoli! Leguma preferata! Urmeaza cartoful, rosia, ardeiul rosu, castravetele, cartoful dulce. Un nu hotarat pentru morcov!
Uneori e incantata de iaurt si de branza de oaie, dar la lapte (de vaca si capra) a strambat din nas.
Refuza carnea, oricum ar fi ea preparata.
Ii plac semintele de dovleac, migdalele, caju. Imi cere uneori miere (mimi)
Cand fac paine(paine) in casa mananca uneori, la fel si paste cu sosuri de legume.

Nu ii plac combinatiile de alimente, prefera gusturile directe, nealterate de alaturari, nesarate, necondimentate.

Rontaie goji la desene animate. Which is quite ok :)