sâmbătă, 23 iulie 2011

the misfits

Saptamana asta, intr-un fel sau altul, am tinut-o tot intr-un vaitat. Nu-mi place vocea mea plangacioasa, e deseori plicticoasa si stridenta, dar daca tot e blog, hai sa fie si sincer. Ca altfel vorbim despre vreme si nu suparam pe nimeni. Asa ca azi voi culmina. Si dupa ce ma descarc, revin la parfumul de banane, promit :)

Romania nu e o tara comoda. Daca esti destul de curajos sa privesti stirile incepi sa spui rugaciuni pe soptite si sa astepti apocalipsa. Orasele de provincie, mai ales cele din sud, sunt paduchioase, murdare, potrivnice. No offence, traiesc intr-unul dintre ele. Vara e prea cald, iarna tine 6 -7 luni, cand ploua totul se inunda. Desigur, nu e vina nimanui ca anotimpurile s-au ratacit si ca sufar la temperaturi extreme, ziceam si eu asa. Asa sunt nemultumitii, se iau pana si de vreme.

Mai toti au plecat de aici. Nasii Nataliei sunt la Stockholm, sora lui Mihai in Miami, varul meu in Heidelberg, avem prieteni buni in Bournemouth, cativa raspanditi prin Germania. Ne scriem si ne vedem in fotografii. Ale noastre sunt mereu cele mai pline de praf. Uneori ii vizitam, iar la intoarcere suntem si mai tristi, ne apasa parca mai tare pamantul. Noi nu am plecat. Eu am fost foarte decisa sa reusesc aici. Ca si cum ar fi posibil sa reusesti cu-adevarat intr-un loc in care oamenii sunt ostili prin insasi natura lor. In locul asta in care nu voi avea vreodata siguranta sa-mi las copilul nesupravegheat pana dupa post-adolescenta. Unde daca am inconstienta sa dorm vara cu geamul deschis sunt trezita des, prea des, infricosator de des(!) de anumiti indivizi, carora daca le spun pe nume ma voi clasifica drept intoleranta, angajati in reprize stradale de free-styling, mixand la platanele din palme ultimele hituri de la Guta. Si cate altele.

Nu, noi nu am plecat. Ne-am izolat. Nu stiu cand am inceput prima data sa construim ziduri de jur imprejurul nostru, stiu doar ca am devenit insula. Ne-am retras pentru a supravietui, pentru ca ne simteam straini si inadaptabili, uneori haituiti, deseori inconjurati. Ne-am inchis in familia noastra ca intre patru pereti de carne calda care ne tine mintile laolalta. Si suntem fericiti asa, as putea spune extatici de cand botzul de carne cu suflet a aparut intre noi. Nu-mi aduc foarte bine aminte cand am inceput sa ne bucuram de zile ploioase in care mai toate parcurile sunt pustii, sau de cand iubim atat de tare frigul care ii tine pe ceilalti zgribuliti langa calorifere. Iata cum prea multa iarna poate fi uneori utila.
Poate ca suntem noi defecti, from the wrong side of town, vorba lui depeche mode, poate ca ne-am scurtcircuitat candva, iremediabil. Poate. 
Am gasit mereu scuze sa nu plecam, ba parintii batrani, ba te-miri-ce incertitudini, adevarul e ca nu am avut destul curaj. Nu e niciodata prea tarziu sa o facem, poate ca intensitatea dezamagirii nu a fost pana acum asa de puternica, poate ca instinctul de fiare salbatice pe care ni-l da puiul de om ne va face sa fugim cu el in dinti pe vreun asfalt proaspat spalat, fara urme de scuipati si neinsemnat din metru in metru cu rahat de caine. Nu-mi plac oamenii care se tanguie fara sa actioneze, nu vreau sa fiu dintre ei.

E posibil sa mi se reproseze ca exagerez, ca e uneori frumos, ca e indurabil.
Indurabila Romanie ne-ar putea fi doar undeva, in varf de deal, intre livezi si animale libere. Enjoying the silence, tot vorba lui depeche. Cumva inadaptabilitatea noastra exterioara tine foarte mult si de o exacerbata dorinta de libertate. De spatiu deschis, de distante. De nesfarsit.

12 comentarii:

  1. Moni, eu am plecat din Romania din alte motive.
    Dar simt acelasi lucru cand ii vizitez pe ai mei: deznadejde, tristete, saracie peste tot unde intorci capul. Din pacate. :(
    Eu sper din tot sufletul ca asta sa se schimbe, numai asa poate ma intorc si eu acasa, sa ma bucur de copii langa familie.

    RăspundețiȘtergere
  2. M-ai facut sa plang. Nu pot sa mai scriu altceva. Imbratisari.
    ps Si noi tot pe o insula traim, pana la urma. La propriu, dar din toate punctele de vedere. Doar ca ... e ceva mai mare. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Heidelberg mi-a ramsas in suflet. Ce frumusete, ce atmosfera...
    Am ramas in minte cu gandul pe care urma sa-l dezvolti in acest post, de cand ai spus ca nu va simtiti ai acestei lumi.Si noi avem deseori sentimentul.Dar cum va resimti izolarea, neapartenenta un copil? Caci cumva el va trebui sa se simt integrat insa fara a-i transmite urmarea turmei.
    Da, imi duc baiatul in parc unde invata ce e violenta, agresivitatea, unde e mustruluit ca nu isi tine mainile langa el cand o mama era pe punctul de a calca pe manuta lui iar eu am ramas muta. Cand i se spune ca n-a fost cuminte d-aia are buba sau ca trebuie sa fie barbat si sa-si ia jucaria inapoi.Sau cand alta urla la nepot ca e disperat,etc. Eu la astea raman muta. Si apoi ii spun sa aiba incredere in mine asa cum am si eu in el. Insa acum viata noastra de mama si copil e privilegiata chiar prin incapacitatea statului de a de a integra copilasii mici intr-un sistem. Daca reuseau sa faca niste crese amarate si noi sa ne intoarcem la munca de la 3 luni? Minunat. Insa apoi copiii coboara din bula idilica printre admiratori de Guta, intre educatoare agresive printre excese de nu-i voie, invitatie la cumintenie,etc.Nu il ducem la gradinita? Eu am suferit enorm ca maica-mea n-a insista ca eu sa merg la gradinita pentru ca m-am rugat de ea cu lacrimi in ochi. Nu m-a dus dar m-am simtit ca o alienata. Iar perioada mea ingrozitor de timida din adolescenta o pun si pe seama asta.Poate n-o fi dar am deseori sentimentul ca mi-am ratata adolescenta si o perioada din facultate, poate as fi ales altfel pentru mine. Cum il ajut sa se integreze? Pentru mine cel mai important este ca Matei sa aiba curajul sa spuna nu si da, sa fie increzator in ceea ce e, sa se accepte, sa fie curios sa descopere si sa aiba puterea discernerii, a asumarii, a alegerii. Sa si ezite, sa se indoiasca, sa regrete, sa planga, sa se simta vulnerabil insa nu intr-o stare perpetua ci din acceptarea senina si impacata a ceea ce e si ca stare de purgatoriu. Am convingerea ca din trasaturile astea ies oamenii frumosi. SI noi am vrut sa plecam si am spus ca nu suntem pregatiti, ca avem parintii aproape, ca nu ne putem desparti de ei, ca Matei are nevoie de bunici nu de o mama care nu face fata intr-o tara straina. Si-am ramas. Dar il voi incuraja sa plece si stiu ca o sa regret ca n-am plecat cu el, sa fie langa mine, sa fiu langa el. Pana la urma asta inseamna sa fii parinte deschis la minte, sa poti sa let go. Parca n-as vrea ca Matei sa nu plece pentru ca se simte incarcat si vinovat ca ma lasa in Romania dar imi doresc si cea mai deschisa dar neintruziva relatie cu el pana cand o avea parul alb and beyond. Pana la urma conteaza si cum imbatranesc eu, nu coplesita de amintiri si regrete, din pacate nu ma vad altfel imbatranind in Romania desi imi doresc enorm sa ma insel.
    Imi plac titlurile tale, inteleg stilul asta presarat cu englezisme. Ai vazut The misfits, filmul?

    RăspundețiȘtergere
  4. Nela,
    Nu stiu cum s-ar putea schimba ceva. De unde sa inceapa schimbarea daca oamenii se reeduca intr-un sistem de valori rasturnat. Eu nu vad, nu intrezaresc nimic pozitiv in viitor, nu vorbesc econimic, ci in viata marunta. Iti multumesc pentru cuvinte :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Alina,
    Stii cum se zice, ce se intampla pe o insula, ramane pe insula. Incarcata cu iubire si energie pozitiva pana si cea mai neincapatoare insula poate deveni acasa :) Imi pare rau pentru tristete. Imbratisari.

    RăspundețiȘtergere
  6. Bee,
    Am avut intentia sa pornesc de la Marilyn si de la Gable, dar luase totul o intorsatura mult prea tragica si am renuntat. In plus, cred ca nici Miller nu ar fi stors foarte multe din praful si pulberea de aici, din micile noastre tragedii personale. Sau poate cine stie..
    Integrarea Nataliei ma macina si pe mine, nu vreau sa ne urmeze pe noi in sociopatia noastra, nu vreau sa-si insuseasca barierele noastre, fereala, izolarea. Desi colectivitatea in 2011 nu seamana cu cea din anii 80, eu imi aduc aminte cu mult drag de gradinita, acum copiii sunt hraniti cu violenta si agresivitate, cu interdictii, sunt crescuti fara rabdare, poate si fara grija, educati cu dosul palmei, cu vocea ridicata, cu ochii intorsi in alta parte.
    Eu am sansa sa-mi pot practica meseria de acasa, asa ca nu vom fi nevoiti sa o inscriem la o gradinita cat de curand, am sa-i dau insa posibilitatea sa aleaga colectivitatea daca asta va fi si dorinta ei. Domol si fara impunere. Stiu ca va fi o perioada dura, grupul inseamna violenta si nedreptate, de multe ori, insa sper, cred, am convingerea ca pe lume mai sunt si altii izolati ca si noi care au copiii asemenea Nataliei si ca ne vom intalni, undeva la mijloc. Colectivitatea timpurie aduce prieteniile cele mai trainice, pe viata, pe langa multe alte neajunsuri.
    Sunt multe indoieli, framantari cu miile, griji, vreau sa o crestem drept, cu vericalitate, cu intelegere, cu foarte multa iubire. Si mai vreau sa nu fie atinsa de virusii din noi, de neincrederea noastra, tarata ani de-a randul prin noroiul Romaniei moderne.
    Iti multumesc pentru trecere, e un subiect complex, inepuizabil. Il mai dezbatem :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Si eu vreau sa stiu cum facem cu integrarea puilor in societatea violenta si "altfel". Sunt cu ochii pe voi! Oricum, imi place la nebunie sa citesc cuvinte asa frumos puse pe "hartie" despre ceea ce si eu simt, dar nu am harul de a vorbi asa :D.

    RăspundețiȘtergere
  8. Eu fluctuez, Raluca. Am clipe in care mi se pare normal sa "ne integram", cu tot cu copil, in lumea asta pestrita. Dar tot mai des, sunt napadita de ganduri care pun la indoiala necesitatea integrarii, mi-e teama ca tot procesul vine cu multe concesii, tristeti, nedreptati, violente, desaj. Nu stiu cum va fi, dar visez la o insula pustie :)
    Iti multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  9. Eu visez la altceva, la o comunitate ca noi. Uite, cum a mers Laura cu balonul roz. Sau cum povestea Shazzie pe undeva, ca si-a luat casa in padure, intr-o comunitate de health junkies :D. Nu spunea neaparat ca ar fi toti raw, dar oricum toti mergeau pe chestii sanatoase si cresterea copilului cu dragoste.

    Asa ca ia zi, unde ne facem un sat? :D

    RăspundețiȘtergere
  10. Cred ca e cumva gand la gand :)
    Noi suntem in acest moment la o rascruce locativa, daca-i pot spune asa, in cateva luni ne vom hotara sub ce fel de acoperis ne vom adaposti sufletele si inclinam tot mai mult spre o casa la tara. Cu multa verdeata, gradina de zarzavat, animale, si stele de necuprins deasupra in fiecare noapte. Nu stim inca unde, dar prin Prahova va fi, cu cat mai spre munte cu atat mai bine. Veniti? :)

    RăspundețiȘtergere
  11. Super super veste! Venim in vizita :))

    RăspundețiȘtergere
  12. Cu mare drag va asteptam!:) Speram sa se implineasca.

    RăspundețiȘtergere