Imi povestea cineva deunazi ca la scoala gimnaziala, acolo unde invata fetita ei, imediat dupa vacanta cea mare, copiii sunt intrebati de catre o anume profesoara prin ce locuri grozave le-a purtat vara pasii. Si cum mai toti se lauda cu locatii exotice, insule separate de continent de vreo maneca celebra sau plaje cu nisip colorat si apa transparenta, iar fetita ei, plimbata prin tarisoara tricolora, se face mica de rusine si prefera sa taca.
Trist, nu?
Trist pentru ca grosimea portofelului clasifica, eticheteaza si standardizeaza. Cum de altfel face si grosimea obrazului. Desigur, asta nu e de ieri de azi, dar devine criteriu de departajare definitoriu. Aceeasi mamica povestea ca eticheta tricourilor are mai multe vizualizari decat compunerea despre toamna si sa te fereasca sfantul sa vii fara vreo firma cu patalama ca iti pierzi colegul de banca, prietenele de chicotit, dreptul de a avea pareri, statutul. O adevarata sinucidere sociala!
In scoala primara, cand inca eram sub regimul dictatorial, ai mei nu ma lasau sa iau la scoala portocale sau banane, pentru ca ceilalti copii ar fi poftit. Asta se intampla de obicei prin decembrie si poate printr-o farama de ianuarie, cand se gaseau banane verzi de care imi amintesc ca se coceau invelite in ziar, in locuri intunecoase, plamadite parca din nou, in taina si miracol.
Si iata cum peste 20 si ceva de ani, bananele se coc in clasa, invelite in invidia si in complexele celor care au adunat intre degete numai praf de romania, multicolor nu de la vreun mineral rar ci de la ambalajele devenite una cu natura.
In lumea asta in care eu nu incap defel, oricat m-as ajusta, ca intr-un tipar de carton la miss univers, imi doresc un singur lucru. Sa cresc un copil fericit. Care fie ca s-ar balaci cu varful degetelor de la picioare in Sena sau Tamisa, fie ca ar face om de zapada prin Scandinavia in ger cumplit sau ar lenevi sub dud la Gheorghe Doja, Ialomita, ar fi la fel de fericit. Si liber. Si multumit ca exista, in lumea asta atat de pestrita, unic si irepetabil si curat la suflet. Pentru mine e prea tarziu, eu am in sange ciuperca esecului, latenta sau virulenta, depinde de felul in care privesc soarele prin ciobul meu de sticla. Eu sunt banana ramasa verde, probabil de la cat plumb mi-a intrat prin piele de la atata copt in ziare. Dar pe ea, pe Natalia mea, o vreau coapta cu inima respirand soare, inhamandu-se la fericire cu toata fiinta ei, oriunde (n-)o vor duce pasii. Iar asta insumeaza cam tot ce vreau sa fac pentru ea ca parinte, sa o invat fericirea asa cum imi inchipui eu ca ar fi, alba, usoara, racoroasa si cu miros de banane. :)
P.S. E o meteahna veche, de cand scriam cu alte glasuri prin alte incaperi, sa pun titluri in engleza, de obicei coveruri, si cum obsesia concertului Bon Jovi trece greu, iata-ma nedezmintindu-ma. Asa ca iertati, nu e fitza, e dor.
Of, m-am intristat. Pacat de greul de pe umerii oamenilor frumosi, asa ca tine (si ca atatea fete pe care am privilegiul sa le intalnesc prin blogosfera). Sper ca intr-o zi sa fie toate rasturnate inspre bine, peste tot.
RăspundețiȘtergereNu, nu trebuia sa te intristezi, e destul de mult optimism acolo, desi in parte ascuns printre banane puse la copt :) Adevarul e ca am scris chestia asta de mai sus pe la 2 dimineata, intr-o noapte mult prea fierbinte pentru cat poate sufletul meu sa indure, noapte care urma dupa o zi absolut mizerabila, in care am alunecat prea iute pe pante mult prea abrupte.
RăspundețiȘtergereIti multumesc de trecere si te imbratisez!
Foarte frumos ai scris, m-ai inlacrimat din nou :), si eu imi doresc sa il cresc pe Andrei liber si pur, imi e teama ca valorile adevarate la noi nu mai exista si nu vreau ca el sa se piarda in negura asta materiala.
RăspundețiȘtergereOana, avem misiune grea. :) Din pacate si copiii au ajuns sa fie judecati dupa darea de mana a parintilor, si asta le inverseaza teribil valorile. Imbratisari tie si Andreiutului mic. :)
RăspundețiȘtergere