pescarusul de sticlă

a treia oară mi s-au desfăcut mâinile
încotro o iau acum? într-o parte noapte bună
în cealaltă ape cu păr alb se închină rătăcite
amiaza rămâne în picioare 
un copil mort mă salută ce mai faci ţi se scurge un câine din
buricele degetelor 

da?

a doua oară am vorbit cu cei care se trezeau cu secunde în lacrimi
unul m-a luat de talie mi-a spus că octombrie nu e ceea ce pare
vede păsări plângând 
uşi deschise în palmele opărite ale străzilor
tremurate magnetice dantele pe margine de femeie geometrică
cadrane de ceas zgâriate de vânt
zice
trebuie să îl iei cu tine
bărbatul tău are şi azi acelaşi început 
duce în braţe
o carapace de aluminiu nimeni nu îi ştie chipul ai grijă
îi spun răspicat aerul nu e ceea ce pare 
mai sus de mine
creşte un cuvânt 
ca un copil 
născut mort

prima oară mă împiedicasem în pielea arămie crescută indiferentă din unghii
în oraşul nostru câinii sunt destrămăţi din aceeaşi mamă
au dune de nisip în loc de ochi repetă la nesfârşit
o baladă în care eu

îl caut pe el într-o foarte albă viaţă
cumva timpul merge de la dreapta la stânga
mereu altul
cei care dorm au ferestre tăiate direct în sânge atunci alţii se trezesc
să le închidă
el e fierbinte dacă îl ating urlă de durere
mai jos cineva îmi strigă să îl iubesc
oricum
nu e ceea ce pare
pielea crăpată de pe inimă e o strofă din pescăruşul de nisip
pe mijloc femei universale trec mai departe
ne aruncă un pumn de var stins pe piept
ne prefacem în tavane de mormânt 
copilul mort oftează cu voce verde
el e rece 
eu sunt rece 
tu eşti fierbinte
ne jucăm de trei zile
printre borcane cu dulceaţă octombrie e un cavou mama îmi aduce
un balon roz 
o limonadă
ţie îţi scrâşneşte inima iar
şi iar 
eu destrămată din singura mamă posibilă
sunt poate copilul mort
poate fâşia aia de stradă 
ca un zaţ 
de cafea 
uscat 
pe limbă

aici e toamnă de dimineaţa până seara păsările zboară aşa de jos
încât uneori trebuie dezgropate cineva exersează chopin piano concerto no. 1 în E minor op.11
partiturile sunt întoarse cu mâinile la spate
tu eşti cald eu nu sunt ceea ce par
îţi spun ceva în zigzag un fel de
toate frunzele sunt memoria zăpezii 
tu râzi
aici e încă foarte departe
oasele îşi schimbă culoarea tu râzi şi mai tare
cei care ştiu să respire urlă ceva despre setea terestră nesfârşită
toamna aici nu are noapte ci doar o rochie de mireasă pătată
îmi desface sângele în două
iau un ciocan şi mi-l bat în cuie de aripile tale
tu eşti crucea mea
strânsă în pumn ca o
rugăciune




aprilie, acum 8 ani

dulceata

Am revenit pe blog abrupt, ca si cum as fi postat cu o zi in urma, si nu ar fi trecut opt luni, si nu m-as fi mutat intr-o casa, cu un copac batran pe care il credeam adormit dar din care intr-o dimineata transparenta s-a revarsat viata ca o lumina alba. Cam asa

.

Ca si cum intre noi toti n-ar mai fi timp, ci doar vise lungi in care se vorbeste fara zgomot, dezacordat.

Copacul meu, care a fost al tuturor sau poate al nimanui, si-a insirat pe crengi toate ciresele pe care mi le-am dorit vreodata, sute, mii de cirese galbene, carne lor tare si amaruie ca o fericire inchipuita. Cred ca am stiut mereu despre mine ca mi-e de ajuns pe lume un cires si un copil cu bucle galbioare la care sa ma uit cum imi dezlipeste din inima toata negura. Toata infrangerea.

Si le-am facut dulceata. E prima mea dulceata in 34 de ani, pentru ca am fugit mereu de zahar, dar ciresele astea mi-au fost atat de dragi incat mi-am dorit sa-mi zambeasca si lunile urmatoare din spatele unui borcan, rumene si tacute, cu toata lumina ce se intinde lenesa deasupra padurii inchisa in ele. Asa ca le-am facut prizoniere in zeama dulce, dupa ce am scos samburi in cel mai clasic mod cu putinta, asa cum doar bunica mai facea, cu baza unei penite de desen. Vreo trei ore, pana mi s-au imprimat in pielea degetelor toate aromele si toata culoarea desirate din faptura lor mica.

Ale mele, insiropatele, nimic mai mult decat niste amintiri ale unei vieti care se tot ia de la inceput.

pescarusul de fum

spaima opreşte răsuflarea la mijloc


mă iubeşte într-o insomnie tocită îşi face
perne din părul meu
în oraşul lui ferestrele se transformă cinci minute în oglinzi atunci
fluturi caramel se prind în coama metalică a unui cal câştigat la zaruri

eu şi el dormim intermitent în D minor
avem în picioare romburi de umbre sparte
şi toate supravieţuirile inexplicabile

într-una dintre aceste toamne
cea în care orele tac
unii umblă pe cer cu păsări vorbitoare în tălpi

el şi cu mine
oricum
coduri de acces pe o scară în care gândul se satură cu vidul drept
bătut în cuie de fruntea mea

aerul cocoşat mi-l sprijin într-o rână

inconştientă
tinereţea pescuieşte frunze dintr-o pădure circulară
când el îmi umblă pe cer cu fâşiile chipului meu în loc de tălpi

aprilie 2005

pescarusul de nisip

oraşul ăsta mic 
ca un degetar de sticlă
i se văd toate rănile 
toate străzile roase în coate
femeile aici au aromă de ceai rece
toamna e scămoasă
miercurile sunt stupide cineva râde tot timpul
telefoanele publice sună în acelaşi timp cu ceasul din gară
eu îmi îmbrac sângele în camăşile tale
ce mult te-am iubit nu cred că mai ştii
soarele răsare strâmb
oricum nu 
mai
contează
liniştea mea e de acum rădăcină vibrantă şi dulce
memorie deşirată în V
migratoare
toate rochiile îmi sunt decupate dintr-o jumătate
de somn şi o domnişoară care citeşte poe
îngropată de vie
îţi aduci aminte 
uşile prin care intrai în mine sunt încuiate
pleci spunând că drumul spre casă îl vei găsi şi singur
du-te
aici e al dracului de frig
ce dacă e aproape primăvară
ce dacă merg de acum doar în genunchi
ai grijă de tine
te împiedici prea uşor împrăştiind toate cuvintele pe jos
lasă-mi doar fotografiile în care picioarele ne erau ruginite
de prea multă zăpadă artificială
şi pisica verde de pe calorifer 
să-mi prindă şobolanii dintre oase

când vine seara oricine poate vedea prin mine
rămăşiţele tale
ca într-o clepsidră în care timpul
a tăcut din gură


2005, aprilie

chihlimbar

una cate una, in fiecare zi, in ordinea cuvintelor


despre plecări nu se vorbeşte niciodată cu voce tare
se returnează chipuri si sunete 
se strâng mâinile laolaltă
pentru a mai zbura un timp împreună
azi îţi las amintirile în grijă
fleacuri
îngrămădite într-o geantă de plajă
păstrând o lumină putredă cu miros de tutun vechi
scotoceşte
scoate-le din vis 
eu 
de-acum voi elibera pe hârtii îngălbenite
din cutiuţele cu fluturi
copilul cu ochi de ametist
îmbrăcat în spielhosen roz
ce priveşte încă pofticios la râme şi pămînt
alături 
îi stau îngrămădite insigne
întrebări despre dumnezeu
fericite şi 
încă de un verde scânteietor
uneori scoici lila
discuri cu Cenaclul Flacăra
gustul de seară al recitărilor mamei din Oblomov
de cele mai multe ori castane
şi pietrele adunate după moartea bunicii

despre interiorul copilăriei mele
nu ştiu să vorbesc decât în linişte 

2004, decembrie

Won't you wrap the night/around me

Un Jay Gatsby mtv-zat si fabuloasa sa viata.
Colorat, intens, plin de sine in opulenta-i obraznica. Strident. Daisy a lui Carrey Mulligan infasurand si desfasurand intr-o pojghita de fragilitate delicioasa toata nehotararea lumii asteia, tot putregaiul. Diferita si mult mai bogata decat cadaverica Daisy a Miei Farrow, convingatoare in frangere, induiosatoare in declin. Dar DiCaprio nu. Nu poate fi Gatsby. Ramane Arnie si Toby si poate chiar si Jack, insa Gatsby il strange, il crispeaza, il aduce sa zambeasca Redfordian 40 de ani mai tarziu si cam atat.
Nu ma asteptam sa-mi placa, insa slabiciunea mea pentru cuplul debil Daisy/Gatsby mi-a inmuiat pana si urechile convingandu-le ca in douamiitreishpe e groovy jazzul retusat puternic cu hip-hop si chiar daca stiu ca o ecranizare dupa Fitzgerald e too much in 3D, mi-am intins totusi retina printre excesele curajoase ale unei epoci dupa care tanjesc ca si cum ar fi fost candva a mea.

a lazy bastard living in a suit

Cea mai draga caseta a mea a fost un best of Leonard Cohen. Prin '96-'97, eram intr-a doispea si pretioasa achizitie nu a fost vreodata a mea cu adevarat, doar un obiect de imprumut de la cineva care o imprumutase la randul lui. Si am returnat-o, dupa ce o ascultasem de o mie si una de ori, in o mie si una de nopti. Vocea lui grava avea sa danseze vals de-atunci pentru totdeauna imprejurul inimii mele.

In prima postare pe blog l-am lasat tot pe Lenard sa vorbeasca, infasurat in celebrul parpalac albastru, mi-a fost dorinta arzatoare, candva in vara trecuta, un live cu omul care scrie poezie cu toata durerea lumii asteia amestecata cu stropi mirabili si tremuratori de parfum din soare.

L-am vazut. Aseara. A fost de o generozitate emotionanta, de o simplitate pe care doar cei cu adevarat mari o au. Muzica lui pe care o stiu pe de rost, muzica lui vie, muzica lui ca o lacrima prea limpede a curs prin toamna rece ca o izbavire. 

A fost si draga de Suzanne si Future fara "anal sex" si Waiting for the miracle. Si Hallelujah (o iubesc la fel de mult si pe cea a lui Jeff Buckley, e pur si simplu stralucitoare). Am asteptat pana la final Famous blue raincoat dar nu, de data asta nu. Si nu stiu daca va mai fi o data viitoare. Pe Old Ideas isi prevesteste atat de intens retragerea dupa cortina. 

Am fost acolo si asta e tot ce conteaza.

Acum, cand in viata mea there is a crack in everything trebuia cumva sa-mi amintesc ca 

That's how the light gets in.

.....

That's how the light gets in.

Hope I'll remember that tomorrow.

Flea and loathing in Bucharest

    Ma asteptam la magik. La hot sugar. Speram in picanteriile nouazeciste reinventate, in dedesubturi de poduri sumbre si adanci. Am primit in schimb foarte multa culoare si un spectacol conventional care s-a auzit deranjant. As fi vrut un Kiedis care sa flirteze cu publicul, care sa-si infasoare 45 de mii de inimi in jurul glasului si sa le tina acolo strans, pana in miez de noapte. Vocea lui s-a auzit la Bucuresti spart si nedistinctiv, iar el a fost doar un alt profesionist cu o lectie executata corect si fara artificii. Si da, fara Frusciante ritmul peppersilor a pierdut din profunzime, din darknes, s-a limpezit, e mai solar, poate mai viu dar nu mai intra pana in maduva, nu se mai rasuceste in sange ascutit, tanguitor, fierbinte. In 2012 RHCP suna modern, prea modern, ajustat, vesel, pink blooded.

     Publicul a fost neasteptat de nepotrivit pentru un astfel de concert, s-a filmat si s-a fotografiat incontinuu, iar in pauzele de inregistrare se posta intr-o frenezie pe feisbuc, am avut un acut sentiment de superficialitate, mai ales ca 90% din audienta era atat de verde, de 20 +/_, varsta la care atunci cand esti la 10-20 de metri de Kiedis, Flea sau Chad ti-i faci zei, nu fixezi un ecran de aifon la nesfarsit.

     Am vazut un show atent pregatit, dar neelectrizant, atragator, dar nu seducator, cu destul piper dar prea putina sare, in care a lipsit interactiunea atat de esentiala cu publicul, Doar la final Flea a transmis un mesaj de peace&love, in care a strecurat si un “love thy gypsies” care incepe sa devina deranjant in contextul asta balcanic, iar apoi ne-a imbratisat pe toti cu bratele lui largi, in care a adormit pe vecie River Phoenix.

      Si atat.