pescarusul de nisip

oraşul ăsta mic 
ca un degetar de sticlă
i se văd toate rănile 
toate străzile roase în coate
femeile aici au aromă de ceai rece
toamna e scămoasă
miercurile sunt stupide cineva râde tot timpul
telefoanele publice sună în acelaşi timp cu ceasul din gară
eu îmi îmbrac sângele în camăşile tale
ce mult te-am iubit nu cred că mai ştii
soarele răsare strâmb
oricum nu 
mai
contează
liniştea mea e de acum rădăcină vibrantă şi dulce
memorie deşirată în V
migratoare
toate rochiile îmi sunt decupate dintr-o jumătate
de somn şi o domnişoară care citeşte poe
îngropată de vie
îţi aduci aminte 
uşile prin care intrai în mine sunt încuiate
pleci spunând că drumul spre casă îl vei găsi şi singur
du-te
aici e al dracului de frig
ce dacă e aproape primăvară
ce dacă merg de acum doar în genunchi
ai grijă de tine
te împiedici prea uşor împrăştiind toate cuvintele pe jos
lasă-mi doar fotografiile în care picioarele ne erau ruginite
de prea multă zăpadă artificială
şi pisica verde de pe calorifer 
să-mi prindă şobolanii dintre oase

când vine seara oricine poate vedea prin mine
rămăşiţele tale
ca într-o clepsidră în care timpul
a tăcut din gură


2005, aprilie