dulceata

Am revenit pe blog abrupt, ca si cum as fi postat cu o zi in urma, si nu ar fi trecut opt luni, si nu m-as fi mutat intr-o casa, cu un copac batran pe care il credeam adormit dar din care intr-o dimineata transparenta s-a revarsat viata ca o lumina alba. Cam asa

.

Ca si cum intre noi toti n-ar mai fi timp, ci doar vise lungi in care se vorbeste fara zgomot, dezacordat.

Copacul meu, care a fost al tuturor sau poate al nimanui, si-a insirat pe crengi toate ciresele pe care mi le-am dorit vreodata, sute, mii de cirese galbene, carne lor tare si amaruie ca o fericire inchipuita. Cred ca am stiut mereu despre mine ca mi-e de ajuns pe lume un cires si un copil cu bucle galbioare la care sa ma uit cum imi dezlipeste din inima toata negura. Toata infrangerea.

Si le-am facut dulceata. E prima mea dulceata in 34 de ani, pentru ca am fugit mereu de zahar, dar ciresele astea mi-au fost atat de dragi incat mi-am dorit sa-mi zambeasca si lunile urmatoare din spatele unui borcan, rumene si tacute, cu toata lumina ce se intinde lenesa deasupra padurii inchisa in ele. Asa ca le-am facut prizoniere in zeama dulce, dupa ce am scos samburi in cel mai clasic mod cu putinta, asa cum doar bunica mai facea, cu baza unei penite de desen. Vreo trei ore, pana mi s-au imprimat in pielea degetelor toate aromele si toata culoarea desirate din faptura lor mica.

Ale mele, insiropatele, nimic mai mult decat niste amintiri ale unei vieti care se tot ia de la inceput.