marți, 5 iulie 2011

mamebune/mamerele

Eu nu stiu ce fel de mama sunt. Asta ramane sa decida N, cand va avea varsta la care retrospectivele pot fi concludente. Daca as spune ca ma straduiesc sa fiu o mamabuna exprimarea m-ar dezvalui fatarnica pentru ca o mama buna nu se straduieste. Este si-atat. Nu se sacrifica, ci traieste viata asa cum e. Asa cum vine, in avalansa sau tiptil.
Toate suntem disperate sa fim mamebune. Si dispererea asta ne face sa ne pierdem mintile si sa dam cu copilul de pamant. Pentru ca ne croim in imaginatie tipare perfecte in care mamabuna si copilulbun zambesc si culeg nori in forma de crizanteme de pe cer. Pentru ca facem tot ce e omeneste posibil ca viata noastra sa arate ca in reclame. P-e-r-f-e-c-t-a. Si daca copilulbun vine cu capul spart sau da mancarea pe jos sau face crize sau se plictiseste si maraie neincetat cand noi avem nevoie de liniste(!) inseamna ca nu ne apreciaza si e rau si noi care ne sacrificam pentru tzancul asta nerecunoscator dar el, uite... si jap, jap doua palme pentru ca ne-am iesit din fire. Dar suntem mamabune in continuare. Copilul....e rau. Lasa, ca-i trece lui artzagul!  Suntem mamebune pentru ca il hranim pe tzanc, si il spalam si are tot ce-i trebuie, tone de jucarii, nerecunoscatorul, ce tot vrea de staaaa agatat de noi toata ziua. Are camera lui, patul lui si il iubim, desigur, dar pe copil trebuie sa-l pupi doar in somn, altfel si-o ia in cap. Acum, nu moare nimeni dintr-o punga de pufuleti, sau dintr-o inghetata. Ce daca se obisnuieste cu ele si apoi le va cere insistent chiar in mijlocul supermarketului, ridicam vocea putin si se potoleste. Eeeee...
Nu stiu ce fel de mama sunt. Sunt mama Nataliei. Moni, mama Nataliei. Unii ar zice ca fac parte din categoria care se bate cu pumnii in piept ca sunt dintre cele mai grozave, ca tin prelegeri si pun la punct si urmez mode aparute peste noapte. Se poate. Cred insa ca fiecare palma indiferent de cat de tare e aplicata, fiecare vorba grea, fiecare rasteala sau lipsa de chef  lasa o amprenta rece in sufletul fraged de copil. Si, nu-i asa, dupa amprentele astea suntem toti judecati candva, ca intr-o crima bizara de care nu avem scapare.
Stiu insa ca e foarte comod sa ti se ofere portite de scapare din mamicie. Si sa le iei. Incet, incepi sa nu mai tresari la cel mai mic scancet, ci sa te intorci pe partea cealalta, poate se potoleste. Te face asta o mamarea? Nuuuu, doar toata lumea face asa. Toate avem nevoie de timpul nostru, nu-i asa, pentru noi. De spatiu. De rasfat. Avem nevoie sa ne simtim printese si sa mai fim macar cateva momente selfish bitches cum eram candva, cand nu aveam obligatii (da, sunt ironica, dar e o trista ironie). Rasfatam, desigur, cu limite. Nu suntem mamerele, nu, dar construim usor ziduri, din vorbe, din suparari, din oboseala. Si ne gasim scuze, mereu. Usi. Care devin tot mai largi si daca iesim pe ele duse suntem.
Sunt destui copii mutilati de mamebune, subtil, ascuns, ca o vraja pe care numai o mama stie a o urzi. Schiloditi pe dinauntru de mameiubitoare, care i-au ingrijit si i-au sarutat pe frunte noaptea. In somn.
Nu, inca nu am aflat ce fel de mama sunt. Sigur nu sunt bunadetot pentru ca am convingerea ca mamelebune nu au nevoie sa li se spuna over and over again cat de grozave/minunate/fenomenale sunt, ele stiu si eventual rad senine daca le spui altfel. Eu am. Nevoie, adica. Ciudata specie trebuie sa fie si asta de mamabuna.

Nota: ce am scris e un soi de pamflet. nu am facut referire la nimeni in particular in randurile mele de mai sus, si daca am vorbit in plus cu siguranta ma veti ierta.
Aaa, si e al naibii de greu sa fii mama. Mamabuna, nu mai zic.

Edit: la sugestia Ancai si a lui Zu, de la care a pornit tema, preluata apoi si de Ada, propun o leapsa. Stiu ca lepsele sunt mai degraba fun si destindere, insa cred ca e un subiect important, desi incomod, de profunda introspectie pentru fiecare mama. Nu am sa numesc pe nimeni, e leapsa pentru toate cate suntem, cu pruncii in jurul nostru. Lasati doar un mic mesaj aici cu linkul, daca veti vorbi despre asta.

18 comentarii:

  1. am luat partea funny si mi-am adus aminte de ignatius (conjuratia imbecililor) cu a lui mama :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte interesant ce ai scris, si mie mi se pare deosebit de greu sa fii mamabuna. Din exterior este foarte simplu sa vezi greselile mamelor dar asta pentru ca este foarte greu sa faci totul asa cum trebuie fara sa omiti nimic, daca nu imposibil.Cred ca esential este sa existe bun simt si de aici vin si celelalte calitati ale mameibune.

    RăspundețiȘtergere
  3. Textul asta este o ironie amara. L-am scris destul de iritata si dintr-o suflare, cred ca mai avea nevoie de ceva finisari pentru a enunta ideea asa cum trebuie. E un text foarte critic la adresa unui anumit gen de mame, mame de altfel foarte bune, cele mai bune pentru copiii lor. Cum ar trebui sa fie fiecare mama.

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu am scris un post numit mame rele, mame bune, iti imaginezi figura mea cand l-am vazut pe al tau... Cred ca eu am o problema cu "mama perfecta" si cu vina de pe umerii mamelor - plaja asta de modalitati de a iti creste copilul e mai larga decat credem si cred ca mamele rele, cele care isi considera copiii "rai" sunt departe de locurile in care se scalda mamele normale, cu o doza mare de bun simt.

    RăspundețiȘtergere
  5. Stiu Zu, am citit la tine, eu am vrut sa vorbesc mai degraba despre abuzuri, despre abuzurile pe care mamle asa zise bune le considera acceptabile pentru ca asa face toata lumea. Despre abuzurile cu caracter de normalitate, din familiile normale si respectabile. Despre mamele bune care isi permit declickuri si pauze de maternitate, care, pe masura ce trece vremea se reintorc catre sine, se reegocentreaza.
    Textul a fost scris si in lumina discutiilor aprinse de pe FB, din ultima vreme.
    Cat despre vina mamelor, cred ca e o povara de dus, si inca una necesara de care fiecare mama trebuie sa fie constienta, pentru ca hibele comportamentale ale unui copil i se datoareaza in mare masura mamei. Treaba asta insa e plina de nuante, poate inflama spirite, stiu, dar cum zicea cineva foarte bine ieri, totulesterelativ.
    Nu am vrut sa te copiez, am lansat doar varianta mea, my side of the story.

    RăspundețiȘtergere
  6. Foarte frumos ai scris si foarte la obiect. Pamflet sau nu, ironie sau nu, lucrurile in viziunea mea stau exact asa cum le-ai descris. Bravo!

    RăspundețiȘtergere
  7. Am avut nebunia sa gandesc mai presus de Matei si sa ma fac o mamabuna. A picat tentatia de a merge o saptamana la Festivalul de film clasic al TCM 'la fix', am zis ca pot indura lipsa lui Matei si ca Matei o poate indura pe a mea ( lasat pe mana bunicilor care il vad aproape zilnic de cand s-a nascut si cu care nu are deloc probleme de adaptare si acceptare), cu tot attachment parentingul in spiritul caruia ne-am cladit ca mama si fiu. EI bine, mi-am gasit toate argumentele din lume ca nu ii va fi chiar atat de greu, ca nu va fi chiar o trauma. Am hotarat asta in conditiile in care eu am fost si cred ca sunt mamapentruMatei. Insa atunci, am incercat sa fiu o mamabuna si parca chiar mi-am spus ca am nevoie de o asa iesire.

    Acolo in primele trei zile nu am reusit sa rostesc numele lui sau sa ma gandesc la el fara sa plang, tot ce-am vazut nu a meritat ce am facut. Si intoarsa acasa s-a rupt ceva in mine cand l-am regasit confuz si derutat. Pe scurt, doua zile m-a pus sa ridic bluza si nu a supt ci doar a privit sanul si adormea cu ochii la ei. A doua noapte prin somn a supt.Wow.Apoi au urmat cateva episoade cand a pus gura pe san si se retragea parca rusinat, ca in fata unei tentatii careia incearca sa-i reziste. El, un pui de un an jumate. A fost ingrozitor, ma doare sa scriu asta si acum am un nod in gat cand ma gandesc cu cata usurinta am speculat o 'oportunitate' doar pentru faptul ca eram obosita si am vrut o mica reegocentrare si poate plecand un pic capul meu de mamabuna la gandul ca trebuie sa incep 'trainingul ' pentru reintoarcerea la munca.
    Da, totulesterelativ si desi n-am cedat ispitelor de a deveni o mamabuna si nici nu am simtit sa fiu altfel decat am fost iata ca m-am facut una de bunavoie.
    Nu stiu unde ne incadram cu povestea noastra, este o poveste despre relactare, este o poveste despre maternitate sau poate despre cat de minunati sunt omuletii nepervertiti de sfaturibune sau cumsecade.Este o poveste despre cum mi-a dat Matei a doua sansa sa ii arat ca sunt mamapentruel.

    Ma pun aici pe stalpul infamiei pentru ca nu am putut sa scriu pe blog despre asta desi atarna de mine ingrozitor si simt nevoia sa o destainui si parca n-as spune-o, am ezitat sa pun comentariul, dar here it is.

    RăspundețiȘtergere
  8. Simona, multumesc frumos. Tot simt insa ca mai sunt multe de spus, ca e un text incomplet, ca mi-a scapat esenta. Cred ca e doar un subiect care se rescrie permanent.

    Bee, m-ai emotionat, am citit ce ai scris cu inima stransa. Ma bucur ca ai postat, probabil ca vazand povestea asternuta pe "hartia" electronica o poti gestiona mai usor, te poti impaca pe tine cu tine mai repede. Mie vorbele tale mi-au spus de fapt ca numai o mamafoartebuna poate gandi asa si numai un copilgrozav al acestei mame poate simti ca Matei al tau. Si mai cred ceva, ca doar din mamelebune copiii cresc drept si numai mamelebune se inalta din copiii lor cu inima deschisa.
    Ma dau de ceasul mortii si eu zilele astea pentru ca nu stiu cum va reactiona sufletelul mic la absenta nostra de duminica (mergem la Bon Jovi de care nici nu stiu daca am sa ma pot bucura cum trebuie). Oricat lapte i-as lasa, oricata iubire ar avea de la bunici, tot nu e mama, tot nu e tzatza, tot nu e linistea. O zi intreaga.
    Sinuinultimulrand te felicit pentru curajul de a vorbi aici.

    RăspundețiȘtergere
  9. Postarea ta e foarte adevarata, dureros de adevarata, insa in acelasi timp teribil de inchisa TUTUROR perspectivelor. Cumva imi place cum le-am legat in lectura, pe a ta si pe cea cu neiubirea, de la draga-mi de Mamituni. :)

    Rezonez profund cu ce ai scris si, ca ADAUGARE, spun ca: asa cum evoluezi si te permeabilizezo-flexibilizezi, ca salcia, din femeiadinainte in MAMA(fara oprire, oricum), asa si maternitatea are fatete care nu pot intra, nici varate cu sila, cu forta, in tiparele BUNversusRAU.

    De acord ca unele se straduiesc mai mult si altele mai putin. De acord ca de multe ori e chestiune de alegere. SI ATAT.
    Insa nu e chestiune de vina. Ori de vointa implicit.
    Ci de putinta, de cantitatea de presiuni, de greutatea cu care atarna interiorul intr-o parte a balantei, acolo unde-s instinctele si bagajele personale, si exteriorul in cealalta, unde te strecori, te inghesui, urmezi cardul ori, dimpotriva, te dezici si te izolezi.
    E foarte greu. Tangibil cu imposibilul adesea.

    Si-ti spun cu mana pe inima ca m-am sucit si invartit si stors si curs in milioane de sensuri (apropo de minunatul titlu al blogului tau) dinainte sa fiu mama si pana acum, mamax3.
    Intre mamax1 si mamax3 ... cate rauri de lacrimi si cate culmi de extaz, care mi-au mutat definitiile, poate nu dintr-o extrema intr-alta, insa oricum dintr-un loc unde ziceam "asa ceva MIE n-o sa mi se intample" intr-altul unde oftez, cu vinele torente "Doamne iarta-ma, nu pot altfel".

    E o granita foarte fina intre sanitatea lui "ok, inca un pic mai pot rezista, ce mai conteaza un strop in plus la sarea pe rana" si "gata, am atins limita, vreau sa fug, vreau sanumaistiudenimic".

    Asa ca eu una nu judec. Observ, ma intristez, ofer un umar, un sfat, daca e primit, daca e dorit, daca e posibil. Insa nu judec si nu pun etichete. De cate ori imi vine sa o fac imi impun sa-mi musc limba, pana la sange.

    Esti frumoasa si mi-esti draga. Sa-ti dea Dumnezeu forta sa ramai intacta pe drumul tau drept cu sensul iubirii ca sens unic. Dar nu strange ochii la cele ratacite, mai bine varsa o lacrima si intinde-le o mana, cand se poate.

    Imbratisari.

    RăspundețiȘtergere
  10. Ah, nuuuu, nu ma gandeam la copiat sau alte minunatii... eu doar m-am amuzat de titlu - trebuia sa-mi vezi fata cand am vazut postul :D - iar apoi am citit cu mare interes, ca tare m-a prins. Mi-a placut unghiul diferit de a aborda problema, mai ca mi-ar placea sa citesc mai multe posturi cu acest titlu, scrise de diferite mame, fiecare aducand perspectiva ei noua.

    RăspundețiȘtergere
  11. Moni, da e mult de discutat despre asta (cred ca Zu are dreptate, poate mai multe ar trebui sa scriem despre ce intelegem noi prin "mame bune") Si nu cred ca mama rea e o mama care spune "nu mai pot" pentru ca fiecare la un moment dat e la capatul puterilor. Pentru ca oricat de frumos e, nu e usor. E o responsabilitate, o perpetua interogare "oare asta e bine pentru puiul meu?", o intoarcere spre sine, spre ce ne face pe noi sa mergem inainte. Cred ca empatia fata de copil ar trebui sa fie maxima. Sa-l simti, sa-l intelegi si sa fii acolo pentru el cand are nevoie. Si ar trebui sa nu uitam ca nu copiii sunt prelungirea noastra, ci noi suntem prelungirea lor ATAT CAT AU NEVOIE.
    Am citit ce a scris si Zu, si Ada, si tu (desi abia acum reusesc sa comentez) si ca de obicei am lacrimat la ce scrie Mamituni. Dar am vrut sa-i spun si Adei, cred, ca mama rea nu e doar cea care-si tine copilul in lanturi, ci si cea care nu intelege si satisface nevoile copilului (si cand spun "nevoie" nu ma refer la datul din picioare ca vrea ciocolata) Sa-ti spun ultima intamplare care m-a impresionat pana la lacrimi: o fetita de 7 ani, crescuta de bunici, desi parintii locuiesc in acelasi oras; mama vine din cand o vede, ii transmite ca e ocupata si pleaca; fetita a terminat gradinita si la serbarea de sfarsit mama nu a putut fi prezenta pentru ca avea programare la coafor; si fetita sufera pentru ca se leaga de fiecare MAMA BUNA pe care o intalneste (da, copiii recunosc in altii ceea ce ei nu au), de care se lipeste si langa care viseaza "ce frumos ar fi sa fii mamica mea"; e o fetita care primeste mancare, si hainute frumoase, si atentia bunicilor, dar care e privata de caldura materna.
    Poate eu sunt mai transanta, poate pun etichete, dar ma gandesc ca poate mamele astea nu inteleg cat de mult sufera un copil (probabil genul asta de mame vor vrea sa-si tina copilul aproape cand are 30 de ani) Eu nu vad mamicia ca o anulare a ta ca persoana si, daca se poate, putin timp cu tine chiar e benefic. Dar...proportiile conteaza
    (Alina, cred ca tu ar trebui sa fii ultima persoana din lume care sa-si puna problema ca nu e mama buna :))
    Va imbratisez cu drag, mame bune

    RăspundețiȘtergere
  12. Alina,
    Absolut de acord cu tot ce spui. Desigur, ne-ar fi mai usor daca totul s-ar simplifica in alb/negru, am eticheta cu acuratete. Insa mamicia e o variata paleta de griuri si depinde numai de noi sa transformam cenusiul in culoare.
    Nu stiu daca stradania e cheia in relatia dintre doua fapturi atat de legate cum sunt mama si copilul ei, insa cred ca exista femei incapabile de a se darui, de a se dezbraca din pielea de femeie a altora si a se retrage in copilul lor, ca intr-un templu. Macar uneori.
    Nu vreau sa le judec, nu spun ca sunt mai breaza decat altele, nu le indic ca intr-o vanatoare de vrajitoare. Doar afirm ca ele exista.
    Iubirea, asa cum impresionant de clar spune si Mamituni, e una singura, identificabila cu partea din suflet in care isi face culcus dumnezeirea. Iubirea care nu vestejeste, care nu frange, iubirea neportionata. Iubirea care e lumina clara si infinit.
    O mama care simte vina inseamna ca e o mama constenta, nu cred ca vina e problema, din contra, asumarea ei insemna judecata actiunilor, inseamna invataminte trase. Toate gresim, purtam vina din te-miri-ce, insa e important sa o identificam, nu sa o bagam sub pres. Si aici intervine iar iubirea dar si intelepciunea unei mame, sa recunoasca si sa repare vina reala. E greu, iti trebuie echilibru pentru asta si liniste si suport. Dar cine a zis ca e usor?
    Iti multumesc mult pentru cuvintele tale si daca am parut prea rigida si poate prea repede rostitoare de sentinte imi pare rau, e posibil sa ma fi aprins putin cam tare. Am darul de a ma inflama usor, poate prea usor si orice scanteie, filtrata prin experienta personala a cuiva foarte aproape mie, devine foc si para. :)

    RăspundețiȘtergere
  13. Zu, ideea e foarte faina, am pus un edit la postare cu leapsa, pentru cine crede ca o poate prelua. Am pus si linkul catre tine, sper ca e ok.

    RăspundețiȘtergere
  14. Anca,
    Hai sa scriem, si eu sunt gata sa rescriu, cum spuneam si mai sus, simt ca multe mi-au scapat, am cam scarsnit din dinti, m-ai scos ghearele de pisica din teci. Si nu cred ca e foarte corect. Asa ca as vrea sa fac o scriitura cu mintea mai limpede, mai putin patimasa.
    Spui un adevar teribil: " Si ar trebui sa nu uitam ca nu copiii sunt prelungirea noastra, ci noi suntem prelungirea lor ATAT CAT AU NEVOIE." aici e cheia si esenta. Aici mamele se blocheaza si incep sa nu mai inteleaga. E un raport atat de simplu pe care mai mereu il scapam din vedere.
    Povestea de care spui e teribila, nu cred ca mama cu pricina nu intelege ci, cum spuneam si mai sus, e incapabila sa inteleaga, ii lipseste ceva, instinctul, curajul asumarii iubirii, sau poate e si ea un adult crescut dintr-un copil mutilat emotional. Mi-e mila si de ea si de copilul ei. Iar cand afirm asta sunt iarasi aroganta si judgemental, stiu. Cel mai umilitor este sa-i fie cuiva mila de tine, e impardonabil de cumplit.

    Multumesc pentru cuvintele voastre Mamebunesidragi!

    RăspundețiȘtergere
  15. Ce am vrut eu sa spun e ca uneori avem ochelarii nepotriviti la ochi. Ca le judecam pe alte mame dupa masurile noastre. Care nu se potrivesc, lor. Ca poate ar trebui sa incercam sa ne punem si in pielea mamei care face greseala, nu doar a copilului pe care il vedem, dupa lentilele noastre, victima.

    Altfel, personal, am niste experiente infioratoare, directe.

    Am rupt de exemplu relatia cu cineva foarte apropiat pentru ca ma durea fizic si imi facea rau fiziologic sa vad cum isi crestea copiii (90% cu iubire si 10% cu ... nu stiu, parca creierul sters).

    Ca sa nu existe dubii, uite, pot face studiu de caz: prietena aceasta a mea avea doi copiluti, cel mare mergea la gradi, cu cea mare a mea, cea mica era un pic mai marisoara decat mezina mea. Ei bine (in timp ce eu faceam permutari si algoritme innebunitor de contorsionante ca sa ma descurc cu logistica caratului tuturor 3 dupa mine, cand aveam nevoie), mama cu pricina o lasa pe cea mica, dormind (categoric cu motivatia din iubire: nu dorea sa-i strice somnul si ooo, cat de bine rezonam cu asta!), acasa, singura, in patut (fara gratii, usile deschise in casa) si pleca dupa cel mare la gradi.
    Cateodata vremea era frumoasa, copiii marisori doreau zbenguiala in parc ... Si cat eu muream si inviam trimitand-o acasa dupa cea mica, cu inima stransa si lacrimi de ciuda ca mesajul meu de avertisment nu ajunge la ea, prietena mea isi dadea baiatul in leagane si tobogane cu zambetul pe buze si fraza paratrasnet "simt eu daca ceva e in neregula, asa avem noi mamele, al saselea simt". Mai si asa i se potrivea ca, intr-adevar, de cate ori "simtea" ca e momentul sa plece, ajungea la fix acasa ca sa o gaseasca pe prunca abia trezita si in pragul plansului.
    Vorbesc aici despre intervale de o ora doua, poate chiar mai mult, iar distanta pana acasa era de minim 5 minute cu masina.
    Dar daca era un blocaj in trafic? Daca izbucnea un incendiu? Daca cea mica avea un accident si avea nevoie de interventie rapida? Daca ea, prietena mea, avea ea un accident cu masina, pe drum, si fetita, acasa, ramanea singura pana cand ... cine stie???

    Nu stiu. Cumplita mi-a fost alegerea. N-am putut continua. Marturisesc, motivatia mi-a fost egoista. Nu puteam EU sa mai suport adrenalina acestui repetat risc asumat cu seninatate.
    Am fost chiar pe punctul sa sun la protectia copilului. Eram rupta. Pentru ca mi-era drag de prietena mea si de familia ei. M-a oprit sotul. M-a intrebat daca eu chiar cred ca le-ar fi mai bine copiilor fara mama, deloc, decat cu ea asa cum este, inconstienta uneori. M-a intrebat cum as putea duce pe umeri povara lor crescuti la orfelinat, ori dati spre adoptie ... Si mi-am dat seama ca exista, totusi, limite.
    Era mamarea? Dar nu era, oare, ceamaibunamamapentrucopiiiei?

    Of. Nu stiu. E greu.
    Exemple din astea mai am. Din pacate. Nu asa de grave, insa ... destul de serioase. De dupa ochelarii mei. Poate ca asa ma vad si pe mine alte mame, de dupa ochelarii lor.

    Nu poti judeca. Dar poti plange pentru altii. Lumea e trista, adesea. Si copiii sunt tristi, adesea. Din nefericire. Iar faptul ca noi judecam si condamnam nu cred ca ajuta prea tare.
    Cum am zis, poate daca ne oferim umarul, sugestia blanda, sfatul din inima ... cam asta e tot ce putem face. Si, evident, sa tragem invataminte pentru propria noastra iubire.

    Va imbratisez pe toate!

    RăspundețiȘtergere
  16. Alina a sintetizat foarte bine exact ce vroiam sa spun. Eu sunt pe principiul live and let live. Nu ma intereseaza cum se imbraca oamenii, ce muzica asculta sau ce fac cu viata lor. Treaba lor! Fiecare face ce vrea. Dar cand e vorba de copii nu pot sa ma detasez, MI SE FACE FIZIC RAU cand vad copii loviti, abuzati verbal etc. Si ma consum pentru fiecare nefericire de copil pentru care parca am antene, nu alta! As vrea sa fiu mai detasata si sa nu-mi pese. Chiar as vrea!
    Legat de povestea ta, Alina, te inteleg perfect. Si mie imi povesteau mamici ca-si lasa copiii cat dorm si dau cate o fuga ba pana la o vecina, ba pana la magazin. Eu n-am putut. Chit ca faceam 5 minute pana la magazin, n-am putut. Exact ca si tine ma gandeam daca varsa si se ineaca? daca va cadea din patut?
    Poate ar trebui sa ma detasez putin...
    (Eu l-am amenintat odata pe unul pe strada cu Protectia animalelor (nici nu stiu daca exista :)) pentru ca-si batea catelul. N-am putut sa tac!

    RăspundețiȘtergere
  17. Alina,
    Cred ca fiecare judeca, in felul lui, la un moment dat, e inevitabil, poate nu direct cu vorba, dar cu gandul mai mereu. De obicei confortul si constiinta ca ceea ce facem e bine, deci tot aroganta pana la urma, ne face sa fim mult mai degraba aratatori cu degetul. Sunt aware de toate astea si incerc sa mi le infranez cat pot. In plus, judecatile noastre sunt rar corecte pentru ca, asa cum spui, fiecare are un set de masuri dupa care isi croieste lumea, "necalibrat" dupa legi general valabile. Si de aici relativitatea si marele grad de abatere in tot ceea ce rostim ca si sentinte.
    Fetita din povestea ta a avut noroc. E un ulcior care a mers de multe ori la apa si nu s-a spart. Dar daca...Cum ar fi trait mama fetitei cu sentimentul ca ceva i s-a intamplat copilului ei din propria-i neglijenta? Nu era mamarea. Dar daca, zic iar, ceva s-ar fi intamplat cu copilul, nu ar fi devenit mamarea? Granita asta fina intre bun si rau, atat de usor de trecut, atat de schimbatoare.
    Iti inteleg teama pentru copila, si tensiunea in care ai stat, eu nu ies nici macar sa duc gunoiul daca asta presupune sa-mi las copilul singur in casa.
    Judecam. Din vanitate, din autosuficienta. Pentru ca ne e mai usor decat sa intindem o mana, decat sa ne implicam. Din pacate.
    E o discutie complicata, dar frumoasa, din care se nasc mereu intrebari.

    Anca,
    Cum ziceam si prin alte parti, oamenii trateaza copiii si animalele dupa pozitii de forta similare. Daca sunt apostrofati direct pot reactiona in defavoarea celui de sub imediata lor obladuire, tocmai pentru a-si dovedi superioritatea. E human nature? E lant trofic? E supravietuire? Sunt oameni care se hranesc cu suflete, din nefericirea altora, din impunerea personala peste granitele admisibile? Suntem o specie violenta si barbara, si asta nu se va schimba vreodata.

    Imbratisari. Va multumesc pentru cuvinte.

    RăspundețiȘtergere