pescarusul de fum

spaima opreşte răsuflarea la mijloc


mă iubeşte într-o insomnie tocită îşi face
perne din părul meu
în oraşul lui ferestrele se transformă cinci minute în oglinzi atunci
fluturi caramel se prind în coama metalică a unui cal câştigat la zaruri

eu şi el dormim intermitent în D minor
avem în picioare romburi de umbre sparte
şi toate supravieţuirile inexplicabile

într-una dintre aceste toamne
cea în care orele tac
unii umblă pe cer cu păsări vorbitoare în tălpi

el şi cu mine
oricum
coduri de acces pe o scară în care gândul se satură cu vidul drept
bătut în cuie de fruntea mea

aerul cocoşat mi-l sprijin într-o rână

inconştientă
tinereţea pescuieşte frunze dintr-o pădure circulară
când el îmi umblă pe cer cu fâşiile chipului meu în loc de tălpi

aprilie 2005

pescarusul de nisip

oraşul ăsta mic 
ca un degetar de sticlă
i se văd toate rănile 
toate străzile roase în coate
femeile aici au aromă de ceai rece
toamna e scămoasă
miercurile sunt stupide cineva râde tot timpul
telefoanele publice sună în acelaşi timp cu ceasul din gară
eu îmi îmbrac sângele în camăşile tale
ce mult te-am iubit nu cred că mai ştii
soarele răsare strâmb
oricum nu 
mai
contează
liniştea mea e de acum rădăcină vibrantă şi dulce
memorie deşirată în V
migratoare
toate rochiile îmi sunt decupate dintr-o jumătate
de somn şi o domnişoară care citeşte poe
îngropată de vie
îţi aduci aminte 
uşile prin care intrai în mine sunt încuiate
pleci spunând că drumul spre casă îl vei găsi şi singur
du-te
aici e al dracului de frig
ce dacă e aproape primăvară
ce dacă merg de acum doar în genunchi
ai grijă de tine
te împiedici prea uşor împrăştiind toate cuvintele pe jos
lasă-mi doar fotografiile în care picioarele ne erau ruginite
de prea multă zăpadă artificială
şi pisica verde de pe calorifer 
să-mi prindă şobolanii dintre oase

când vine seara oricine poate vedea prin mine
rămăşiţele tale
ca într-o clepsidră în care timpul
a tăcut din gură


2005, aprilie

chihlimbar

una cate una, in fiecare zi, in ordinea cuvintelor


despre plecări nu se vorbeşte niciodată cu voce tare
se returnează chipuri si sunete 
se strâng mâinile laolaltă
pentru a mai zbura un timp împreună
azi îţi las amintirile în grijă
fleacuri
îngrămădite într-o geantă de plajă
păstrând o lumină putredă cu miros de tutun vechi
scotoceşte
scoate-le din vis 
eu 
de-acum voi elibera pe hârtii îngălbenite
din cutiuţele cu fluturi
copilul cu ochi de ametist
îmbrăcat în spielhosen roz
ce priveşte încă pofticios la râme şi pămînt
alături 
îi stau îngrămădite insigne
întrebări despre dumnezeu
fericite şi 
încă de un verde scânteietor
uneori scoici lila
discuri cu Cenaclul Flacăra
gustul de seară al recitărilor mamei din Oblomov
de cele mai multe ori castane
şi pietrele adunate după moartea bunicii

despre interiorul copilăriei mele
nu ştiu să vorbesc decât în linişte 

2004, decembrie

Won't you wrap the night/around me

Un Jay Gatsby mtv-zat si fabuloasa sa viata.
Colorat, intens, plin de sine in opulenta-i obraznica. Strident. Daisy a lui Carrey Mulligan infasurand si desfasurand intr-o pojghita de fragilitate delicioasa toata nehotararea lumii asteia, tot putregaiul. Diferita si mult mai bogata decat cadaverica Daisy a Miei Farrow, convingatoare in frangere, induiosatoare in declin. Dar DiCaprio nu. Nu poate fi Gatsby. Ramane Arnie si Toby si poate chiar si Jack, insa Gatsby il strange, il crispeaza, il aduce sa zambeasca Redfordian 40 de ani mai tarziu si cam atat.
Nu ma asteptam sa-mi placa, insa slabiciunea mea pentru cuplul debil Daisy/Gatsby mi-a inmuiat pana si urechile convingandu-le ca in douamiitreishpe e groovy jazzul retusat puternic cu hip-hop si chiar daca stiu ca o ecranizare dupa Fitzgerald e too much in 3D, mi-am intins totusi retina printre excesele curajoase ale unei epoci dupa care tanjesc ca si cum ar fi fost candva a mea.

a lazy bastard living in a suit

Cea mai draga caseta a mea a fost un best of Leonard Cohen. Prin '96-'97, eram intr-a doispea si pretioasa achizitie nu a fost vreodata a mea cu adevarat, doar un obiect de imprumut de la cineva care o imprumutase la randul lui. Si am returnat-o, dupa ce o ascultasem de o mie si una de ori, in o mie si una de nopti. Vocea lui grava avea sa danseze vals de-atunci pentru totdeauna imprejurul inimii mele.

In prima postare pe blog l-am lasat tot pe Lenard sa vorbeasca, infasurat in celebrul parpalac albastru, mi-a fost dorinta arzatoare, candva in vara trecuta, un live cu omul care scrie poezie cu toata durerea lumii asteia amestecata cu stropi mirabili si tremuratori de parfum din soare.

L-am vazut. Aseara. A fost de o generozitate emotionanta, de o simplitate pe care doar cei cu adevarat mari o au. Muzica lui pe care o stiu pe de rost, muzica lui vie, muzica lui ca o lacrima prea limpede a curs prin toamna rece ca o izbavire. 

A fost si draga de Suzanne si Future fara "anal sex" si Waiting for the miracle. Si Hallelujah (o iubesc la fel de mult si pe cea a lui Jeff Buckley, e pur si simplu stralucitoare). Am asteptat pana la final Famous blue raincoat dar nu, de data asta nu. Si nu stiu daca va mai fi o data viitoare. Pe Old Ideas isi prevesteste atat de intens retragerea dupa cortina. 

Am fost acolo si asta e tot ce conteaza.

Acum, cand in viata mea there is a crack in everything trebuia cumva sa-mi amintesc ca 

That's how the light gets in.

.....

That's how the light gets in.

Hope I'll remember that tomorrow.

Flea and loathing in Bucharest

    Ma asteptam la magik. La hot sugar. Speram in picanteriile nouazeciste reinventate, in dedesubturi de poduri sumbre si adanci. Am primit in schimb foarte multa culoare si un spectacol conventional care s-a auzit deranjant. As fi vrut un Kiedis care sa flirteze cu publicul, care sa-si infasoare 45 de mii de inimi in jurul glasului si sa le tina acolo strans, pana in miez de noapte. Vocea lui s-a auzit la Bucuresti spart si nedistinctiv, iar el a fost doar un alt profesionist cu o lectie executata corect si fara artificii. Si da, fara Frusciante ritmul peppersilor a pierdut din profunzime, din darknes, s-a limpezit, e mai solar, poate mai viu dar nu mai intra pana in maduva, nu se mai rasuceste in sange ascutit, tanguitor, fierbinte. In 2012 RHCP suna modern, prea modern, ajustat, vesel, pink blooded.

     Publicul a fost neasteptat de nepotrivit pentru un astfel de concert, s-a filmat si s-a fotografiat incontinuu, iar in pauzele de inregistrare se posta intr-o frenezie pe feisbuc, am avut un acut sentiment de superficialitate, mai ales ca 90% din audienta era atat de verde, de 20 +/_, varsta la care atunci cand esti la 10-20 de metri de Kiedis, Flea sau Chad ti-i faci zei, nu fixezi un ecran de aifon la nesfarsit.

     Am vazut un show atent pregatit, dar neelectrizant, atragator, dar nu seducator, cu destul piper dar prea putina sare, in care a lipsit interactiunea atat de esentiala cu publicul, Doar la final Flea a transmis un mesaj de peace&love, in care a strecurat si un “love thy gypsies” care incepe sa devina deranjant in contextul asta balcanic, iar apoi ne-a imbratisat pe toti cu bratele lui largi, in care a adormit pe vecie River Phoenix.

      Si atat.

alb

Eu...am găsit o stea.
Aşa, ca Miroiu în Steaua fără nume. O stea care nu se vede, dar pe care o ştiu acolo, în mine. A răsărit într-un ianuarie oarecare, din frig şi îndoială. Ştiu că e albă şi miroase a iubire tremurată. Razele ei lăptoase mi-au ieşit de multe ori de sub cămaşă, zgâriind aerul încruntat ca o furculiţă mânuită excentric printre farfurii lucioase. Steaua asta din mine, care ridică sprâncene şi roteşte ochii peste cap, lichidă şi continuă şi plină, cu nume simplu de lapte, m-a adunat într-una singură din câte cioburi risipisem cu sânge rânced în genunchi, m-a umplut la loc în pielea ca un cornet din hârtie de ziar. În care o sămânţă a răsărit. Într-un oarecare ianuarie.

M-am reconstruit ca femeie alăptând. De doi ani şi 7 luni o guriţă rozalie mă urmăreşte peste tot, vampireşte. Sunt suma litrilor de sânge straveziu şi-adevarat care mi-au străbătut sânii în galop şi mi-am îmbrăcat umbra în durere până când s-a transformat în aripă limpede.

Am inceput prost, timid, am şovăit, m-am îndoit. Nu mi-am dat voie sa renunţ. Două luni am plâns de durere la fiecare alăptat dar am ieşit dintre răni curată şi in formă de cuib. Nu am gândit vreodată alăptarea în termeni de uşor sau greu ci mi-am imaginat-o ca pe un drum.
Pentru că zicem despre ea că e grea atunci când disturbă un confort artificial construit in jurul unei patologice lipse de interacţiune. De fapt, in lumea asta in care pentru orice există un buton de on/off devine din ce in ce mai nefiresc sa introduci o nouă viată care explodeaza baloanele de sapun în care ne-am izolat până şi de noi înşine.

Oglinzile îmi spun ca am pe piept doua fântâni prin care aleargă dimineţile. Copilul îmi spune cum laptele meu îi împleteşte linistea în gând, ca o poveste cu fluturi.
Despre găsitorii de stele care nu se văd se zice că sunt nebuni. În lumea asta oarecare.

Parfumurile "Lia, delicii pentru piele" - halucinantele arome ale primăverii delicate

Mi-e viaţa plină de întâmplări frumoase. De oameni dragi care deşi nu mă ştiu la chip mă recunosc după inimă. Am avut bucuria să mi se încredinţeze mirosuri, texturi fine şi cremoase pentru a le trece prin piele şi pe dincolo de ea şi a le transforma în cuvinte. Munca unui om foarte drag mie, o fată minunată, o mamă desavârşită a cărei forţă mă face să o admir tot mai mult, Alexandra, mama Liei cu steluţe mii în ochişorii mari şi duioşi, dar totodată şi creatoarea unei linii cosmetice hand-made delicioase, care, asemenea unui magician iscusit, împleteşte din unturi şi esenţe voal fin de înmuiat deopotrivă şi piele şi suflet. Voi povesti despre Narcotica şi O primăvară caldă, parfumurile cele tinere.


 Narcotica e copilăria mea de-adevăratelea, neîntreruptă, cu părul lung, înfaşurat în jurul gleznelor ca o iarbă neagră. E un parfum cu muchii de dantelă vie şi albă, ghemuită prin piele ca o amintire secretă, înjunghiind clipele. E o după-amiază frivolă de vară fierbinte care culege lumini nemişcate din tuberoze transparente şi iasomii sfioase, pe când timpul încremenit îşi uită umbra sfâşiată în cuvinte. Are ritm şi culoare, e aroma zilelor uşoare în care tinereţea îşi împrăştie inimile nepăzite, întru îndrăgostire. Rămâne suav agăţat la marginea pielii ca un zâmbet în colţul buzelor, amăgitor şi hionar, o promisiune a distanţelor şi a adâncului.


 The ultimate vintage flavour, O primăvară caldă înfăşoară magnolii în plete de lună plină şi şopteşte despre tumultul ierbii al cărei trup creşte neostenit şi plin şi verde în mângâierea ploilor de mai. E obrazul rumen şi copt, de domnişoară oacheşă, surprins într-o poză sepia, e glezna subţire din gând, ivită sub o poală atât de lungă încât pare lichidă. Parfum de amintiri adăpostite în măduva inimii, împrăştie din gene mimoze şi lavadă, ca într-un dans neaşteptat, de aripi deschise. Purtat la încheietură într-un fir subţire rostogoleste nopţile senzuale, asemenea unor bomboane crude, printr-o aromă plină şi sofisticată, de pian de jazz trezit cu o sărutare din îmbrăţişarea de vinil a discurilor lucioase.

Îi mulţumesc Alexandrei pentru şansa de a ma parfuma princiar, până înspre măduvă.