vaaai, domnisoara asa mare!

Romanii sunt un popor iubitor de moderatie. Si de echilibru. Un popor suplu care nu intra in veci in spital indopat cu sarmale, care nu-si isi revarsa burtile prin SUV-uri, cate unul pentru fiecare membru al familiei, da, un popor cumpatat care lasa aerisite supermarketurile in ajun de sarbatori. Pentru fiecare dintre noi, sintagma "masura in toate" sta scrisa in sange.
In inima unui astfel de popor, sa alaptezi un copil trecut de doi ani e grav. E aproape o obraznicie. Un afront. Sa alaptezi in public un copil care dupa cateva gaturi de lapte o zbugheste la joaca e un gest de o imoralitate cumplita, ca deh, noua nu ne place excesul. Pe noi ne deranjeaza tot ce e diferit, nu avem nevoie de alternative, de contraste. Ce, cum ne-am crescut noi copiii nu a fost bine!? Uriasul-copil-adult de peste doi ani care cauta adapost sentimentalo-alimentar la umbra a doi sani de mama, cu lapte, desigur, apa-chioara, e privit cu mila si vaga ingaduinta, iar mama, ooooh, mama e o sectanta (deformatie de hobby, de fiecare data cand dau peste aceasta notiune aterizez direct in Big Love) care inainte de a fi mama nu mai e nici macar femeie. Da, e nasol sa fii doar mama, sau, in principal mama, sau mai ales mama. Iti semnezi cu propriile manusite declaratia de underachiever.
Daca pana la doi ani, mai treaca-mearga, mai o recomandare de la Organizatia Mondiala a Sanatatii, mai o discutie despre anticorpi, dupa varsta cu pricina tot ce primesti sunt un cor de exclamatii, amuzament, chicoteli si aspre judecati. Iar daca declari, desigur, cu un naiv si sincer avant, ca da, si acum copilul adoarme exclusiv la san, cu mancarea solida-de-oameni-mari-si-seriosi e in tatonari si vrea in brate mai mult decat pe jos eticheta de razgaiat dependent e gata. Vai de capul nostru!

casa

2011 a fost un an tulburator. Am crescut si am dat inapoi de atatea ori. De ceva timp am respirat mai adanc si mult mai in tacere, pentru ca am asteptat. Am asteptat-o pe ea

sa vina la noi. E asa cum am visat-o, singura, calma, cu padure in spate, mirosind a viata. A alt fel de viata, pe care abia acum incep sa o recunosc. E cadoul meu de Craciun din leapsa Ralucai, cel mai dorit cadou.
A fost un an ciudat, intens, extrem. Un an in care am inceput sa scriu aici si pe care nu vreau sa-l sfarsesc fara sa va multumesc ca v-am cunoscut, pe toti si toate cele care ma cititi si pe care va citesc mereu, chiar daca uneori fara semne.
La multi ani.

2 euro. 848. sms. pentru Bibi

In cele cinci zile scurse de la inceputul campaniei telefonice de strangere a banilor necesari operatiei de transplant de maduva a lui Bibi am citit mult prea multe mizerii. Scrise de oameni langa care daca se intampla sa mori probabil te gratuleaza cu un şut. Oameni de care nu ai cum sa te feresti pentru ca sunt peste tot, de la vecinul de bloc in maieu si pantaloni de pijama care isi tarsaie papucii de plastic in timp ce suge meticulos dintr-o masea pana la vanzatoarea acra permanentata proaspat. Pana la tanarul ambitios care isi face loc cu coatele, pana la demoazela parfumata care calca apasat si hotarat cu tocul cizmei fine in drumul corporatist spre afirmare. Si carora le urez traditional si cinic, dar fara urma de ipocrizie, pantec sterp de-a pururi.

Mama mea are 73 de ani, un telefon simplu, cu cartela si o pensie modesta, de care nu se plange. A dat sms pentru Bibi pana si-a consumat creditul initial. Apoi a reincarcat si a dat din nou sms, pana la o noua golire a cartelei. I s-a parut normal, firesc.
Atat.


SMS la 848 prin care se doneaza 2 euro.
La Romtelecom:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA. 

Ramaya Bokuko Ramaya abantu Ramaya si reminder pentru Bibi

Nu uitati, mai putin de 36 de ore pentru Bibi:

SMS la 848 prin care se doneaza 2 euro.
La Romtelecom:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.


O leapsa foarte interesanta am primit de curand de la Adriana, careia ii multumesc frumos, despre cum s-a impletit muzica printre momentele importante ale vietii.

Mi-ar fi placut sa cant. Mai mult decat orice, sa-mi intind glasul de-a lungul si de-a latul zilelor ca o aripa uluitoare. Uneori incerc, in zone cu acustica speciala, cum ar fi baia, de exemplu, insa dupa o astfel de experienta, daca-mi duc privirea aproape de faianta, observ fisuri marunte, datorate, probabil, unui stres intens, nimicitor. Cine zice ca peretii nu au urechi!? Daca ii cant Nataliei incepe sa rada cu hohote, ca de o gluma buna, dar suficienta. Asa ca las pe altii, nu sunt Vocea Romaniei, desi backing vocals pentru Canaf as face oricand, macar in soapta.
Primele mele amintiri sunt insa foarte muzicale. In spielhosen, tropaiam vitejeste pe acordurile lui Afric Simone, care imi zambea cu toti dintii de pe coperta unui disc albastru, incaltat cu cizme din blana galbena, ca niste pisici persane. Nu avea ananas din Caracas, ca Vico Torriani, dar era ritmat si neinteligibil, asa ca putea fi reprodus onomatopeic, ca intr-o joaca nesfarsita.
O buna parte a copilariei a stat sub influenta Cenaclului Flacara, aveam un disc dublu si cateva casete inregistrate de la radio pe care le invatasem pe de ros. Chiar si acum, cand ma simt blue, ascult Antiprimavara, e descantecul meu innodat zilele la capete. Pe undeva cred ca mai exista o caseta audio cu inregistrarea mea de la 5 ani cantand patrunsa de patriotism autentic Cu caciulili pe frunte/Stam de veacuri ca un munte, precedand povestea lui Alba ca Zapada intr-o indeita varianta prescurtato-inventata.
A urmat apoi o ampla perioada rock, rock-and-roll si alternative-grunge, nesfarsita, la care ma intorc mereu ca intr-o adolescenta teribila care inca imi mai permite sa-mi adulmec urmele halucinante.
Dupa nasterea Nataliei, in lungile nopti de nesomn ale puseului de crestere am ascultat doar Baez, Lhasa si All Jarreau, ne inmuiam amadoua in muzica lor clipocitoare. Si asta dupa ce in burta a fost fascinata de Ramones, dupa care dansa cu incantare in casa ei calda de carne.
De fiecare Craciun ascult Hard candy Christmas de cateva sute de ori, asa cum primavara imi dezlipesc amintirile pe Blaze of Glory si soundtrackul de la Dirty dancing. Cred ca una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste e cantata cam asa si ca Urma de la Blazzaj ma face sa ma recunosc chiar si in oglinzile acoperite.

Am uitat multe. Pe unele le-am omis intentional, pentru ca le pastrez in cutele inimii mele doar pentru mine. A fost o rememorare care m-a incalzit. Daca si voi credeti la fel (nu e musai), va invit sa va asterneti sfaraitor muzica pe blog, Monis,  Grati, Simona, Nela, Ralu', Raluca, Diana, Alexandra, Raluca, Luminita, Andra, Mamituni. Si nu numai.

more than words

-Cum te cheama?
-(vesela, tare) Cookie!!! (apoi, dupa o clipa) Nana! Cookie Nana! (Nana = Natalia, Cookie = nu se cunoaste etimologia cuvantului, intr-o zi a decis sa-si spuna asa. Si a creat o gama extinsa de cookie-isme printre care niste pantaloni bufanti bleu-petrol care sunt "de cookie")

A fost foarte impresionata de Mos Nicolae, care a venit pe geam si i-a adus in ghetuţe tasuli (dinozauri). Dinozaurii sunt cei mai iubiti, restul menajeriei exista pentru a face figuratie pe langa herghelia de dinozauri. Am invatat sa desenez dinozauri verzi, cu dinti ascutiti si galbeni, gat lung si coada groasa, care mananca frunze si sunt duiosi. Au de cele mai multe ori spatele brazdat de creste si solzi si, desi atitudinea fioroasa ii recomanda drept de temut, sunt cei mai dragi la strans in brate. Dimineata isi beau ceaiul din ceşcuţe delicate sub care copilul atent vâră farfuriuţe asortate.
-Moşu', moşu', geam! Tasuli!  


-Ninge, mama, ninge! Intr-un desen animat. Afara, o toamna vesnica rascoleste plictisita frunzele dintr-un loc in altul. Un anotimp inventat si inodor pe care il traversam ghemuiti. In acelasi desen Frosty the snowman rostogoleste zapada alba thumpety thump thump.

-Ou, caju, muoaia (iaurtul Cedra de la Napolact, cu o bivolita = mu si o oaie = oaia desenate pe cutie), mieie (miere)! Adaug eu: somon, sticksuri din ovaz, seminte si unt de cocos, carnita de curcan (vegetarianismul e over the hills of snow, vorba lui Frosty), mango, mandarine, mere, unt, ardei. Cam atat. Lapte de mama here and there, all around the square (e, precum se vede, un post scris featuring Frosty).

Si construim. Castele pentru dinozauri si alte lighioane asemenea, colorate si impunatoare. Eu asez, calculez, verific, ea imi indica, imi sopteste, are idei, creeaza. Eu mai sap un sant, mai indrept un stalp, ea se razgandeste si intr-o clipita sfarama peste multimea de plastic din interior visul locuintei princiare. Eu o iau de la capat mai atenta, mai ascultatoare. Ea, triumfatoare. Ne construim, din lemnisoare vopsite, firescul si lumina.

848 848 848

848
Trei cifre. Sau cum a ajuns viaţa unui copil sa atârne de un fir de telefon fără fir.

O viaţă întreagă m-am plâns. Că nu am, că nu pot, că nu ştiu, că nedreptăţi şi clătinări şi slăbiciune. Mă văicăream ca sunt prea şi cel putin şi doar şi numai. Eram nemulţumire şi cârteală. Până într-o zi de iarnă tânără, când o viaţa fără de păcat a ţaşnit din mine urlând, şi sufletul meu a plesnit de fericire. Pentru că era sănătoasă. Întreagă. Desăvârşită şi definitivă. M-am simţit pentru prima dată in viaţă norocoasă. Apărată. La adăpost.

El nu e norocos. Si nici la adăpost. Încă. E un copil la fel de fără pată, la fel de inocent ca şi Natalia mea, dar nu a avut şansa ei, să se nască sănătos. Depinde de o suma de bani, foarte mare, care trebuie strânsă repede.

Nu-mi pot imagina ce înseamnă să pierzi un copil, mintea mea nu reuşeşte să intre nici măcar pentru o clipa in gândul ăsta pustiu si negru. Tot ce ştiu e ca un astfel de blestem te desface din viaţă iremediabil. Eu am crescut intr-o familie in care un copil mic, de 6 ani, s-a rătăcit de viaţa asta, intr-o după-amiază de vară cu soare si parfum stins de caise. Dintr-o dată, in urma unei erori medicale copilul parinţilor mei, viu si fraged si cuminte a devenit copilul lor mort. Si atât. Sunt 41 de ani de atunci, dar mama mea încă are in şifonier, printre cearşafuri care miros a soare, faţa de pernă pe care copilul ei a respirat in ultimul lui somn. 41 de ani de când in inima ei a intrat o umbră pământie care îi roade sufletul si acum. De cand din ea si tata au mai rămas doar franjuri tăiate drept, necruţător.

Bibi nu a fost norocos. Dar şansa lui se poate schimba pentru că de sâmbătă, 10 decembrie până vinerea viitoare, 16 decembrie i se poate dona prin SMS  viaţă. Costa 2 euro. Ştiu că e criză şi tristeţe multă in ţara asta, si in Romania nelocuibilă cerutul de bani e privit ca o agresiune capitală. Dar eu vă rog, din suflet vă rog să vă faceţi cadou de sarbatori 2 euro, să vă împodobiti sufletul cu lumina unei fapte drepte care, vă promit, vă va încalzi si cea mai rece noapte de decembrie. Mai sunt necesari aproximativ 100 de mii de euro. 50 de mii de telefoane, cam tot atâtea câte au fost in piaţă la Bon Jovi în buzunarul proprietarilor lor in extaz. Sau, altfel, 5000 de oameni care să-i cunoască lui Bibi cazul si care sa-l ducă mai departe altor 10 prieteni. Da, ştiu, pe hârtie pare atât de simplu. Haideţi să facem să fie real. 2 euro e puţin. Pentru Bibi e destul cât pentru o viaţă întreagă.

Concret:


SMS la 848  de pe 10 pana pe 16 decembrie, prin care se doneaza 2 euro
La Romtelecom, 10-16 decembrie:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.

unul

O leapsa cu filme, care a pornit in tromba de pe pagina povestilor lui Santiago, apoi s-a oprit intr-o baltoaca de sange si frici marunte la mine, de unde, cu scartait de roti s-a rasucit prin peretii blogosferei mamicesti pana s-a zapacit de tot, metamorfozandu-se in frumoase declaratii cinefile de iubire, a ajuns acum la mine din nou. De la Gratioasa.
Nu, nu pot face topuri cu filme care imi plac. Pentru ca un astfel de clasament ar fi fara final. Asa ca mi-am intrebat jumatatea, mai decisa, mai inteligenta si poate mai originala, ce ar pastra cu el daca toate filmele din lume s-ar topi intr-o masa inerta de celuloid, din prea multa incalzire globala. Si mi-a raspuns asa cum banuiam. Un Tennessee Williams proaspat, peste care cei aproape 50 de ani au trecut poleindu-l cu magie. The night of the iguana. Daca nu il stiti, va rog, lecturati-l vizual in iarna asta ploioasa, e parfumat ca un mar cu scortisoara la ceas de Mos darnic.
Si luati mai departe leapsa cu un singur film, unicul, cel mai cel.
Neasemuitul. 

nefericirea. o scurtă viziune asupra violenţei

Nu înţeleg:
- cum anumiţi oameni, curaţi la haine, zâmbitori in lume, politicoşi la serviciu, amabili in autobuz, săritori, cuceritori, seducători, odata ajunşi acasa dezlanţuie iadul. Ca şi cum şi-ar trage peste cap cămaşa sclipicioasa ţesută cu abilitate in ani de chin pe lumea asta şi ar deveni ei inşişi. Cum işi infaşoara copiii in jurul pumnului, cum izbesc cu ei de pereti, cum nu le mai tace gura in acuze si pretenţii si sentinţe. Cum se trezesc la viata producând suferintă, cum mâinile lor inelate, cum palmele lor catifelate sapă ca un plug in inimioarele mici si crude şanturi pline cu durere si frică.
- cum poate iubirea să incapa intre şut si umilinţă, intre urlet si reproş. Ce sentiment e ala care se ascunde in dosul palmei facută bici? Cum de nu se intreabă macar pentru o clipă cine e monstrul care chicoteşte laş in pieptul lor debil, ce gust acrit are otrava care le picura din limba?
- cum pântecele din care cândva s-au raspandit copiii vii si calzi tresaltă incordat de ură, încâlcindu-se in proprii săi paşi, când braţele coboară legănându-şi veninul in ritm de cântec de leagăn ingânat de la coadă spre cap, ca o incantaţie sângerie si murdară.
Cred, extrem de incorect politic, foarte nedelicat si total lipsită de menajamente, ca pentru anumiţi oameni contracepţia ar trebui sa fie permanentă. Altfel, se trezesc intr-o viaţa care nu e a lor, cu o familie care îi mănâncă ca o eczemă. Cred ca parinţia nu e pentru toţi, nu e o moda, o obligativitate sau un contrur pătrat de bifat neapărat in chestionarul existenţei. Cred ca un copil trebuie mai întai dorit cu partea aia din inimă care arde tare si pârjoleşte sangele. Altfel, o familie numeroasa nu face decât sa evapore viaţa din carnea celor care nu işi au locul in ea, lăsând in urmă un deşert mărăcinos, secat de iubire. O furtună de praf care târăşte nefericiri ghimpate, numai bune de agaţat pielea fragedă ca o matase transparenta a unui copil.