a winter tale

Tic-tac, tic-tac, ne mai nastem si noi? intrebam aplecandu-mi gatul catre burta ca o luna plina intr-o noapte de vara. Dar vara era departe, tocmai ne pregateam de gerul Bobotezei si zau daca vazusem atata zapada vreodata, in decembrie DN-ul se inzapezise de cateva ori, iar noi si burtica noastra trebuia sa ne croim cumva tunel prin omat pana la Polizu.

Pe 4 DPN-ul expirase, eu capatasem dimensiuni apocaliptice si o umbra deasa, atotcuprinzatoare. Funny, ha, ha. Asa ca pe 4 ianuarie, luni, am iesit in zapada, cu un cojoc care cu greu imi mai acoperea spinarea, sa eliberam masina de sub tirania iernii. Si sa fac miscare, poate asa vine gandul bun asupra Nataliei si prinde chef de aventura. Seara a inceput foiala, micuta balerina a debutat delicat, in poante, ca mai apoi, inspre noapte, sa bocane cu extremitatile in peretii prea micului ei acvariu, ca si cum ar fi fost intr-un ou a carui coaja trebuia sa cedeze odata. Eram eu neexperimentata, dar am priceput ca toata agitatia ei trebuie sa insemne ceva. Asteptam cu interes sa aflu ce.

De divertisement nu ne-am privat, vazusem toate ecranizarile BBC dupa romanele romantice si victoriene, anul nou il petrecusem cu Little Dorrit, apoi ne-am pierdut noptile cu Bleak House. Era randul lui Pride and Prejudice, care imi era drag, atat de drag incat am vrut sa o numesc pe Natalia Elisabeta doar pentru a o alinta Lizzy. In noaptea aia l-am vazut pana la final, cu inima stransa suspinand dupa Anglia cea verde si aspra. La 2 a.m., cand in sfarsit Mr. Darcy isi exprimase clar intentiile, am reusit sa adorm, cu Natalia executand programul la barna si paralele, fara pauza, inepuizabila. La 6 a.m., orbecaind in noaptea densa de iarna, am constatat ca devin mai usoara si ca in urma mea ramane o dara umeda, ca de limax. Hait! Pana aici mi-a fost, mi-am zis, si am dat buzna spre barbat, sa-l scutur dintre vise.

Paranteza. Cred ca am mai zis, imi era o frica innebunitoare de nastere. Mama imi povestise despre dureri atroce, care te aduc in pragul lesinului, citisem intamplari care mai de care mai teribile despre travalii prelungi, in spitale mizerabile, cu personal medical indiferent, care nu se deranjeaza daca nu introduci, cu ultimele puteri, bancnota colorata in buzunarul halatului alb. In nestiinta mea, le credeam norocoase pe cele care alegeau cezariana, ca solutie rapida si usoara de a incheia socotelile cu sarcina. Inchid paranteza.

Sun doctorita, o trezesc din somn, doamna doctor, sunt Simona, mi s-a rupt apa! Buimaca, femeia ma invita la spital. Bagajul era deja in portbagaj de vreo 2 saptamani, o valiza imensa, burdusita cu tot felul de lucrusoare si nimicuri pe care le socoteam indispensabile. Fac dus (o ultima “cochetarie”), ma impachetez in singurele haine in care mai intram, pup pisicile si ne luam talpasita, emotionati, nepregatiti inca pentru miracol. In masina, ma inghesui pe bancheta din spate si cu inima mica de spaima numar minutele pana la spital. Intr-o zi normala, drumul Ploiesti-Bucuresti inseamna o ora si jumatate. Noi il parcurgem in 60 de minute, ziua era inca tanara, abia mijindu-se din inima noptii, soferi putini, iarna amenintatoare in transparenta ei perfecta mirosea uluitor a rece si a viu.

La Polizu, gasim loc de parcare printre troienele din fata spitalului. Cobor si apa incepe galgaind sa curga in zapada murdara a strazii. Inspaimantata, ajung la camera de garda, unde sunt luata in primire de doua asistente amabile, impresionate probabil de echilibrul meu fragil. Sunt cosmetizata, imbracata, consultata si trimisa la sala de nasteri. Mihai nu e lasat cu mine in camera, dar ne desparte un hol si reuseste sa intre des. La ora 8, dilatatia e zero, contractii nu exista, apa s-a scurs. Apare si doctorita, ma consulta si ma conecteaza la perfuzii pentru inducerea nasterii. Repede, apar contractiile, destul de dureroase, dar suportabile. Mi se spune e vina oxitocinei. Din cand in cand, o asistenta verifica dilatatia, doare cumplit, ma simt umilita si neputincioasa, resimt scormoneala asta in mine ca un viol. Asa e procedura, se pare. O prefuzie e gata, se incarca a doua. Nu sunt lasata sa ma plimb, probabil de acum nici nu as mai fi in stare,  am frisoane si experimentez ameteli. Doare, dar nu simt ca vreau sa escaladez peretii.

E deja amiaza, sunt intr-o camera cu ferestrele spre soare, o camera plina de lumina in care anotimpurile se ratacesc.

Si dintr-o data o simt. Vine. Strig ca vine, ca nasc. Lumea se precipita, sunt ajutata sa ma urc pe masa, vine si doctorita cu o echipa de vreo 7-8 studenti (?!!), care asista la nasterea mea in scop didactic! Nu sunt intrebata daca dau acordul, oricum ei apar prea tarziu pentru a mai protesta (ulterior mi se va recolta si placenta, tot in scop didactic, completez pana si un formular pe care il semnez cu mana mea cea noua, de mama).

Dar nu mai conteaza nimic, timpul se strange si se destrama, nu mai am nici spaima si nici durere. Totul se intampla foarte repede, intr-o clipa eterna, in care linistea se asterne peste scoarta trupului meu chinuit si imi lumineaza calea. Am simtit-o. De tot, pe toata. Ca si cum vaginul meu s-ar fi dotat cu amprente si ochi. Am constientizat-o. Omul mic, cuibarit in carnea mea calduroasa ca intr-o casa fara ferestre care coace. Capsorul, apoi manutele mici, trupul ei plapand, piciorusele. Am pipait-o cu trupul, imbratisand-o solemn, cand ma parasea, cand a devenit Ea si eu am ramas doar una, mai singura si mai uscata,  cuprinzand-o ascuns si cu dor mare.

Ea e continuarea mea. Nu stiu unde ma termin eu, dar stiu ca in spre orice capat al meu ma uit, pe ea o vad si la umbra ei imi gasesc adapost si umbra ei o imbrac peste piele si ii spun iubire. Incontrolabila iubire.