alaptarea in vacanta. in public.

Recunosc, sunt competition junkie. Desi de putina vreme in blogosfera, m-am straduit sa nu ratez niciun concurs, nu atat din dorinta de a casitga ceva material, cat din placerea copilareasca de a trai putina tensiune la extragere, de a ma stii in joc.
Asa ca iata-ma de asta data, vanator de crema dulce si naturala dar si narator de experienta curajoasa a alaptatului, dincolo de peretii ocrotitori ai caminului, direct in ochii hulpavi ai lupului romanesc.
Am alaptat afara pentru prima data intr-un parc pustiu, Natalia era micuta si primavara inca nu venise, am rascolit printre hainele groase drumul spre izvorul dulce si linistit, si, desi nu erau curoisi prin jur tot am simtit ca pentru mine e un pas urias, sa ma pot expune (orice s-a zice, in Romania alaptatul in plublic e o forma de expunere si tine doar de mama sa poata manageria cu delicatete si inteligenta firescul gestului), sa-mi permit sa fiu vulnerabila printr-una dintre cele mai puternice imagini ale maternitatii.
Iar de atunci alaptatul in public a avut frecventa proportionala cu dorinta de hrana perfecta si managaiere exprimate de copilas, niciodata nu am refuzat-o, oriunde am fi fost, in mijloc la Afi, in Piata Sfatului, in fiecare parc, in cofetariile din Stockhoml, in magazine, pe strada, pe banci, pe margini de strada, pe trotuare, la masa, in vizite, in asteparea apusului in Oia, pe plaja, in mijloace de transport.
Nu am avut experiente neplacute cu trecatorii, cu o singura exceptie, culmea, nu in Romania. In Santorini, obositi de stradutele abrupte si intortocheate, ne-am oprit pe o margine de zid pentru o gurita de lapte de foame, lapte de sete, lapte de drag. Eram in Oia, in vanzoleala de dinainte de apus, cand grupurile de turisti devin frematatoare in cautarea unui loc cat mai bun pentru a privi spectacolul soarelui inghitit de mare. Ne asezam si ne desfasuram, asa cum ne-am obisnuit, firesc, fara ostentatie, cand cateva personaje din stanga noastra se ridica si pleaca, nu inainte de a ne arunca sageti din priviri. Nu stiu ce natie erau (pareau insa europeni dupa port), sau ce cutume am lezat prin gestul nostru, mi-a parut doar amuzant-amar, ca mai sunt oameni care se sperie de copii care se hranesc din mame.
Nu am intalnit des mame care sa alapteze afara din casa (pot numara pe degetele de la o mana, si atunci era vorba de bebelusi in primele luni de viata), nu m-au interesat comentariile si privirile celor care treceau pe langa noi, cand alaptez suntem numai doua suflete, si lumea se strange pana ce ne cuprinde doar pe noi, in linistea si bucuria de a ne regasi atat de des una in cealalta. Oriunde si peste tot.
Din pacate pozele nu sunt grozave (in familia noastra ceilalti fotografiaza cu pistolul la tampla si fara pic de inspiratie, eu am putine poze cu ochii deschisi :) ), dar imi sunt dragi si asa.