lapte si miere

Spun ca relatia pe care o am cu puiul meu e cea mai intensa, cea mai mare, cea mai simpla si fireasca dintre toate posibile. Ca ma hranesc cu linistea dintre noi. Ca mi-e sangele mai viu si-mi curge prin carne cu pofta. Spun ca e un paradox, cum femeile, cu fiecare bot insufletit de carne care le paraseste trupul devin complete. Intregi. Se finiseaza si se definitiveaza.
Spun toate astea dupa un an si 5 luni, pai da, imi da mana!
Sa o luam de la inceput, zic, sa ne lamurim.
Nu eram pregatita, no way! Imi doream, asteptam, citisem, ma informasem, credeam ca stiu, ca ma pot mula pe experientele altora si ca va fi, daca nu usor, macar comod. Ce mare lucru, doar ar trebui sa doarma tot timpul si cand nu, ii bag tzatza in gura si gata. Nu, nu am putut sa-i bag tzatza in gura cateva zile. Nu, in prima noapte pe care am petrecut-o impreuna nu a dormit deloc (nici in a doua. Pe urma nu am mai numarat). A plans in bratele mele. Nu putea sa prinda sanul, eu ma chinuiam sa i-l dau, eram un arc. Buimaca, coplesita, speriata. Tremuram. De frustrare, din nestiinta, din neputinta. Stiam doar ca am lapte si ca laptele meu trebuie sa ajunga in copilul meu. Laptele meu si atat. Trebuie. Nu-mi amintesc cum si cat am dormit in prima saptamana, stiu doar ca am stat cu Natalia in brate zi si noapte incercand, chinuindu-ma, sperand ca va suge, ca va reusi, ca va invata. Nimic nu mai conta. Cand a apucat in sfarsit sanul am simtit cum se dezintegreaza bolovanul ce-l aveam in loc de inima. Dupa 4 zile de la nastere copilul meu a reusit sa se hraneasca. Mi-am zis, ha, gata, de acum va fi usor.
Nu, nu avea sa fie nici un usor.
Paranteza. In cele 2 zile de stat in maternitate (Polizu) m-am rugat de fiecare asistenta de la neonatologie care trecea prin preajma mea sa ma ajute, sa-mi arate cum trebuie pozitionat copilul la san, cum sa fac. M-am rugat si cu vorbe si cu parale. Un minut, doua atat am obtinut, un dicteu rapid despre ce si cum si la revedere.
Sa revin, Natalia si-a adjudecat locuinta in bratele mele, odata descoperit izvorul cel limpede si dulce. Si s-a instalat durerea. Durerea fizica crunta, ragadele. Imi muscam buzele cand apuca sanul. Bineinteles, alifiile, care mai de care mai sofisticate si promitatoare nu au functionat. Problema era pozitia si modul de apucare al sanului. Garmastanul a fost apa de ploaie, lanolina a mai ameliorat putin, cat sa trecem printre zile fara hohote prea mari. Dar ragadele erau acolo si au fost doua luni. Nu ma plang, as fi alaptat spanzurata de picioare cu capul in jos si biciuita la doua minute (viziunile masochiste le datorez cinemaului asiatic cu suflet horror, nu-si au locul in amintirea asta dar nu ma pot abtine), dar cred ca o consiliere adecvata inca din spital m-ar fi scutit de multe probleme si ar fi facut din maternitate o experienta frumoasa si cristalina si extrem de roz inca de la inceput.
La 9 zile am ajuns cu salvarea la spitalul de copii, vomase cheaguri de sange. Am scris despre asta intr-un comentariu la experienta spitalului din Romania , ma trec fiori cand imi amintesc asa ca dau copy/paste de acolo.
Experienta spitalelor romanesti e crunta, sa te fereasca Dumnezeu de ele. Si se pare ca cele pentru copii sunt bomboana de pe coliva.
Spitalul pentru copii din Ploiesti este foarte aproape de tot ce ti-ai putea imagina uitandu-te la un horror despre clinici dezafectate bantuite de fantomele fostilor ocupanti. Paturile metalice cu vopseaua curatata lasand rana ruginie a fierului la iveala, gratiile care inchid patul ca o cusca, zgomotul permanent de usi trantite, o larma ca de gara.
Sinistra noastra aventura acolo s-a intamplat cand puiul meu avea 9 zile (nici nu ne dezmeticisem bine dupa nastere) cand, din pricina ragadelor foarte urate pe care le aveam micuta mea a vomat cu sange. M-am panicat foarte tare, nestiind cauza aparitiei cheagurilor in varsatura si ne-am precipitat spre spital. 
La fel cum povestesti, copilul mi-a fost luat din brate pentru analize, nefiind primita in incapere (regret acum amarnic ca am acceptat). Din fericire s-a stabilit intr-un final cauza si am cerut sa fim externate, desi internarea se facuse pentru o zi si regula era sa ramanem peste noapte. Care noapte as fi petrecut-o pe un scaun, mamele nu au pat, ci doar dreptul de a sta alaturi de patutul pruncului. Am semnat pe proprie raspundere si am fugit mancand pamantul.
In orele de agonie din spital am fost avertizata de catre o asistenta sa imi blochez peste noapte usa cu un scaun, in cazul in care ramaneam acolo, din cauza tiganilor care obisnuiau sa intre si sa fure. Am avut "norocul" sa stam singure intr-un salon cat o kitchineta, cu patru patuturi.
Cand ma gandesc la toata povestea asta am inca fiori reci, a fost traumatizant. E posibil ca proaspata mea lehuzie de atunci sa fi potentat sentimentul, dar oricum, e la granita cumplitului.
Atunci, 3 (trei) pediatri m-au sfatuit sa intrerup alaptarea. Sa ma mulg si sa arunc laptele. Nici macar unul nu s-a deranjat sa investigheze cauza ragadelor pacatoase si sa ma ajute sa facem un cuplaj fericit san-botic dulce de copil. 
Maternitatea nu e cu floricele pe campii si norisori pufosi. Nu de la inceput. Nu in conditiile date, in tara asta asa cum e. Ramane doar iubirea ravasitoare pentru sufletelul cald si proaspat sa fie punte. Si sa ne treaca dincolo. Adica unde suntem acum, frumosi si voiosi si pe veci alaptati :)
Relatia dintre o mama si copilul ei se construieste usor, nevazuta, cu fiecare scancet si cu fiecare rana. Mai adanca si mai mare cu fiecare durere. De necuprins.