despre fericire si pahare de plastic

Aseara, dupa o noapte si o zi absolut mizerabile, in care ficatul meu transformat in cotoroanta a incalecat pe-o matura si si-a facut de cap cu furie, am coborat din pat incet, sa nu trezesc puiul adormit cu truda. Trebuia sa strang un popor manios de jucarii, imprastiat in toate zarile, in bezna cea mai deplina. La picioarele patului era intinsa masa, viu colorata si din plastic, aranjata de sarbatoare, farfuriutele verzi, incadrate de tacamuri roz, paharute minuscule grena, un ceainic, plus vesela pentru desert. Natalia se indeletnicise cu gospodaria inainte de culcare. Clatinandu-mi oasele subrezite de nesomn, pipai intunericul cu inima stransa de teama sa nu rastorn scena glorioasa intr-o clipa de neatentie si uite asa, fara avertizare, ma simt ingrozitor de fericita. Ca si cum radacinile mele ar fi inceput in sfarsit sa se trezeasca in pamantul din care respira, recunoscandu-l. Contrazicand tot haosul care coboara uneori intre noi. Contrazicandu-l pe Houellebecq, care declama "Nu va fie frica de fericire: nu exista", si care, bien sûr, nu a fost vreodata mama.

Desigur, daca mi-a fi zis cineva acum cativa ani ca bajbaitul dupa jucarii ma va umple de absolut, m-as fi impiedicat in hohote asa cum daca acum as spune cuiva care ma cunoaste personal in toata sclifosenia mea pseudoprinciara ca ma gandesc serios sa cultiv zarzavat si sa cresc capre ar ramane fara aer de la prea mult ras.

Nu stiu cum aparea ea, fericirea, din ce cotlon al inimii se deznoada si incepe sa zboare prin sange, stiu insa ca atunci cand viata incepe sa se insurubeze in jurul tau tot mai strans si fara sa stii sau fara sa vrei iti desenezi in realitate un vis la care ai tanjit pe ascuns, ai curajul sa te pravalesti cu o seninatate bizara in tot ce ti se intampla. Poate ca se trezeste atunci cand incepi sa nu mai ticai degeaba, ca un ceas intr-o casa pustie, poate ca incape doar intr-o inima de copil si picura de acolo in unele nopti, cand stelele clipesc recunoscandu-se intre ele. Poate ca trebuie sa iti rupi talpile in cuburi de lemn si alte oratanii dormitand prin covoare inainte de a te cuprinde, ca o apa fierbinte si dulce si moale, pana in vizuina cea mai zdrenturoasa pe care candva o numeai suflet.

Si toate astea se intamplau atunci cand varsta mea isi modifica cifrele intr-unele cu care daca te joci putin poti construi infinitul.