E liniste. E atat de liniste in casa, doar uneori se mai aude cate un bazait iute, de ceva insecta ratacita la racoare. Miroase a verdele din miezul ierbii, mirosul dulce-acrisor care pentru mine e sens, e ghidaj, uneori ma intreb daca nu as putea iubi exclusiv olfactiv, impletirea ascunsa a verii in pielea calda si vie, solara pana in strafunduri, miroase peste tot a lumina, desi o parte din mine e inca atat de intunecata si rece.
E liniste pentru ca Natalia alearga prin alta iarba, povesteste in alte urechi. Intr-una, cum stie ea mai bine. E ziua ei de cutreierat, ziua mea de proiectat structuri concrete, ziua mea neinocent de tehnica.
Nu am mai scris despre ea, mi-e pofta sa o istorisesc in cuvinte, mi-e dor sa ramana scrisa. Fiecare gand ("dar, mama, stii, la gradinita eu am trei prietene, doua Eve si Medeea. Evele sunt cu parul lung si cu parul scurt. Medeea e mai mica decat mine si incepe sa fie si ea prietena mea. E mica si plange des, dar eu am grija de ea, stii, mama?)
fiecare rasuflare ("mama, te iubesc, hai sa ne imbratisam, iubirea inseamna pupi si imbratisari")
fiecare mangaiere ("vreau sa miroasa a mama, imi place mirosul tau, mama")
fiecare alergare ("coloreaza tu poneii astia, mama, dar sa-i colorezi frumos, da? cu multe culori. si sa nu te grabesti, da, mama?")
fiecare inima dreapta ("vreau sa stau cu tine o mie de zile! iuhuuu!")
fiecare inima stanga (" vino sa-ti arat un paianjen urias, un zombie-paianjen!")
fiecare amurg umed ("unde sta Totoro, mama, in padure? eu o sa-l vad vreodata? ")
Sunt o mama iubita. O mama asteptata, o mama in care un copil inca mic, ca o silaba clara intr-o lume plina de cicatrici, isi face cuib in fiecare seara. Sunt o mama-pasare cu maduva toata rasucita in jurul unui glas ca o adiere.
De cand e ea cu mine am invatat sa iubesc de tot. In mine nu e mai liniste, am aceeasi soapta sfaramata care nu se mai vestejeste, am departari prea dese si nedirectii constiente, nu e mai cald, doar lumina e mai definitiva. Si mirosul, mai plin, mai hotarat, mai explicabil. Imi miroase tot mai des a viu, a intreg. A verde.
De cand e ea cu mine sunt un pic mai om.
E liniste pentru ca Natalia alearga prin alta iarba, povesteste in alte urechi. Intr-una, cum stie ea mai bine. E ziua ei de cutreierat, ziua mea de proiectat structuri concrete, ziua mea neinocent de tehnica.
Nu am mai scris despre ea, mi-e pofta sa o istorisesc in cuvinte, mi-e dor sa ramana scrisa. Fiecare gand ("dar, mama, stii, la gradinita eu am trei prietene, doua Eve si Medeea. Evele sunt cu parul lung si cu parul scurt. Medeea e mai mica decat mine si incepe sa fie si ea prietena mea. E mica si plange des, dar eu am grija de ea, stii, mama?)
fiecare rasuflare ("mama, te iubesc, hai sa ne imbratisam, iubirea inseamna pupi si imbratisari")
fiecare mangaiere ("vreau sa miroasa a mama, imi place mirosul tau, mama")
fiecare alergare ("coloreaza tu poneii astia, mama, dar sa-i colorezi frumos, da? cu multe culori. si sa nu te grabesti, da, mama?")
fiecare inima dreapta ("vreau sa stau cu tine o mie de zile! iuhuuu!")
fiecare inima stanga (" vino sa-ti arat un paianjen urias, un zombie-paianjen!")
fiecare amurg umed ("unde sta Totoro, mama, in padure? eu o sa-l vad vreodata? ")
Sunt o mama iubita. O mama asteptata, o mama in care un copil inca mic, ca o silaba clara intr-o lume plina de cicatrici, isi face cuib in fiecare seara. Sunt o mama-pasare cu maduva toata rasucita in jurul unui glas ca o adiere.
De cand e ea cu mine am invatat sa iubesc de tot. In mine nu e mai liniste, am aceeasi soapta sfaramata care nu se mai vestejeste, am departari prea dese si nedirectii constiente, nu e mai cald, doar lumina e mai definitiva. Si mirosul, mai plin, mai hotarat, mai explicabil. Imi miroase tot mai des a viu, a intreg. A verde.
De cand e ea cu mine sunt un pic mai om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu