miercuri, 24 septembrie 2014

My own private Leonard Cohen - description of changes

Mi-a spus cineva, un tip destept a carui opinie muzicala o apreciez, ca Leonard Cohen, in ultima lui muzica, Popular Problems, nu ar fi altceva decat un Telly Savalas cu versuri mai bune. Dupa ce prima reactie, de “fuck off, mister”, s-a stins, m-am gandit ca nu-l stie, nu a trait in amantlac disperat cu muzica lui de mai bine de 20 de ani. Si nu, nici nu s-a infasurat in vocea lui ca intr-o carbogazoasa, intepatoare poveste. Vreodata. Asa ca l-am iertat.
Cohen canta la optzeci de ani o poezie pe care o rescrie mereu mai clara, mai acordata, in care acum, in anii lui tarzii, isi mototoleste toata tristetea pe care o stiu dulce si vibranta si o imprastie geometric-calculat in ruperile de ritm atat de atipice pentru el. E mai abraziv ca oricand, aproape frate de voce tocita cu Tom Waits, coboara ca niciodata dintr-un Bukowski amar si autoironic, deschide fisura, aduce lumina. E lent si limpede, necamuflat si direct.
A street imi aminteste de raceala circulara din Here it is si By the rivers dark, dar aici, treisprezece ani mai tarziu, Cohen dilueaza umbrele intunecate si desavarseste relatia simpla dintre incheietura subtire a versului si talia trasa prin inel a muzicii. Pentru ca dezlipeste, din toate cantecele lui trecute, din fiecare, cea mai rotunda dintre falange si le recoase aici impreuna intr-un fel de uriasa mana refolosibila, dantelata, care aterizeaza de data asta doar in picioare.
Did I ever love you e sprintara, ludica, surprinzatoare. Corul feminin care pune val in fiecare apa din paharul pe jumatate plin al lui Cohen isi face treaba bine, cu zvac. Ca si vioara condimentata a basarabeanului Alexandru Bublitchi. Talia muzicii lui se unduieste in ritm, incheietura versului tremura tinandu-I trena.
My oh my e primavaratic si jazz-iconic, ca un perete pe care infloreste decorativ o tufa cu flori mici si roz. Pentru ca daca ar fi sa aiba o culoare, Cohenul din douamiipaispe ar fi verde-roz. Si daca ai fi sa-i spun cumva i-as spune rumenit. Rumen. Cu demaraj (Slow, cu care debuteaza, atrage perfid, pacalind).
In Nevermind apare vocea islamica intregind vocea politica a poetului evreu. Versurile sunt Cohen trade mark, scurte, retezate, cu rima desteapta, impletita ca o coada bogata de copila.
Inchide cu You got me singing, o balada fluida, in straturi, despre sperante fagaduite. Si despre nerataciri. Ceea ce pentru Cohen e atata de nou si pare sa fi gasit drumul, sensul, calea, in albumul asta viu, scris parca la amiaza, intr-un soare iute, perpendicular. Tanar. Ca si el, nemuritorul.

4 comentarii:

  1. Mie tocmai asta mi se pare ca e „problema” lui Cohen: fanii săi! Adică, reacția lor (aproape negreșit) impulsivă la orice critică adresată zeului lor. Despre Dylan și Cohen (ca și despre destul de mulți alții „din vremea aceea”) nu ți se permite să te exprimi critic, fie că o faci doct, fie că, doamne feri, blasfemiezi ironic. Dacă te exprimi așa, te alegi cu reacții superioare de „nu înțelegi muzica asta”, trebuie să stai să o asculți, să o lași să te pătrundă and shit. Asta dacă nu se trece direct la înjurături, tot din superioritate.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mie tocmai asta mi se pare ca e „problema” lui Cohen: fanii săi! Adică, reacția lor (aproape negreșit) impulsivă la orice critică adresată zeului lor. Despre Dylan și Cohen (ca și despre destul de mulți alții „din vremea aceea”) nu ți se permite să te exprimi critic, fie că o faci doct, fie că, doamne feri, blasfemiezi ironic. Dacă te exprimi așa, te alegi cu reacții superioare de „nu înțelegi muzica asta”, trebuie să stai să o asculți, să o lași să te pătrundă and shit. Asta dacă nu se trece direct la înjurături, tot din superioritate.

    RăspundețiȘtergere
  3. Hehe, s-ar putea zice ca-i asa, dar nu, inceputul textului de mai sus e ironic. Nu injur pe nimeni intr-un mod serios pentru ca nu-i place Cohen. De fapt, cunosc mai degraba oameni carora nu le place mosul asta gajait, ce sa fac, sa-i injur pe toti? :) Imi place mie, mi-e suficient.

    RăspundețiȘtergere