french cancan

Recunosc, auzind ca Woody Allen si luat catrafusele cinematografice si s-a apucat de colindat Europa am ridicat din spranceana stanga a indoiala. Angoasele lui erau pentru mine un trade mark al New Yorkului asa cum sunt taxiurile galbene sau Jerry Seinfeld. Cu asa idei preconcepute abia m-am uitat la Vicky Cristina Barcelona, ajungand la final hipnotizata de finetea nuantelor cu care maestrul si-a construit o intriga aparent frivola, de satira fina la adresa americanului spoit cu o educatie indoielnica, dar care il face expert in toate.
In foarte noul Midnight in Paris, WA continua tema consacrata la poalele Sagradei Familia, introducand de data asta personaje creionate caricatural, superficiale, dar delicioase in inconsecventa lor. Isi creeaza un alter ego convingator, Owen Wilson imprumutand toate nevrozele si framantarile regizorului, tot je ne sais quoi-ul care l-a facut pe Woody Allen unul dintre cei mai introspectivi autori de pelicula de peste ocean.
Distributia e celebra, unde te intorci dai peste un oscarizat, povestea e cursiva, interesanta, regizorul se joaca printre epocile glorioase ale Parisului, scenele abunda in personaje renumite care rotesc visul romantic al cautarii fericirii ca pe un carusel vesel, in care toate nebuniile sunt posibile.
Ma bucura sa-l vad pe Woody Allen mereu mai inspirat, mai subtil, mai liber de propriile-i conflicte emotionale, invartind povestea fericirii pe bulevarde din ce in ce mai largi. Respirand aer proaspat.