miercuri, 22 iulie 2015

She used to be my favourite milk drunk

Pentru ca sensul iubirii a fost intotdeauna alb si dulce, istoria de mai jos trebuia scrisa.

Povesti asemenea cu cea a noastra nu se spun cu voce tare. Sigur ele exista, de multe ori asociate unei conditii sociale indoielnice si intotdeauna supuse judecatii publice.
Eu am alaptat-o pe Natalia pana dupa 5 ani. Nu stiu cat dupa, o luna, poate trei, totul s-a incheiat atat de lent incat nu-mi amintesc o clipa anume care sa stea in semn de poarta inchisa.
Pentru ca alaptarea e un proces care se judeca intotdeauna cu propriul cap, niciodata in plen, in public. Pentru ca e despre foarte multa, neinchipuit de multa iubire. Pentru ca e o simbioza atat de perfecta incat daca dureaza un an sau cinci te imbogateste afectiv cat pentru o viata intreaga, Sau chiar cat pentru cinci. Pentru ca o data in viata daca iti pui urechea pe inima si faci liniste in tine, inima aia nascuta din inimile femeilor intregi de dinaintea ta va stii ca sa-ti spuna. Pentru ca doar asta conteaza uneori, perfectiunea celor cale se nasc unii din altii impreuna. Intruna. Pentru ca uneori in nedesprindere se ascunde o glorie viguroasa, ca un aer tare pe care daca il respiri te tine vertical o viata intreaga. Sau poate cinci, nu-i asa?
Nu am avut o clipa de indoiala ca poate fi altfel decat firesc. Dupa propria mea ordine interioara a fost intotdeauna lucrul cel mai normal de facut. Laptele din tzatze e dragoste in forma ei cea mai nealterata si un copil creste cu dragostea asta pana cand decide ca o poate procura si altfel. N a decis in timpul gandit de ea, cu multa liniste, fara presiuni, fara decizii bruste, pripite, radicale. Noi am functionat asa, nedeghizate in altceva decat ceea ce suntem. In normalitatea noastra s-a intamplat sa fim violent si salbatic prinse intr-o astfel de iubire. Si viata s-a scurs pe langa noi la fel, muntii si soarele sunt tot acolo, doar noi doua avem inima mai mare cu un numar. Ca un fel de Grinch etern, descoperind Craciunul in fiecare dimineata.
Nu au pret anii astia. Amintirile sunt de mancare atunci cand nu mai e nadejde, iar asta este printre cele mai nutritive dintre memorii. Si o vom lua cu noi, amandoua, incremenirea linistii dintr-un tablou fara miscare, in care numai sangele curge curajos, nebrazdat de vreo umbra.