un profil. mamerele take three

Un fel de aftermath, după cutremuratorul post al Ralucai.

Abuzatorii sunt, în marea lor majoritate, oameni care afişează o înaltă conştiinţă morală. Şi care, aşa cum spune Tennessee Williams în The night of the iguana, ar fi distruşi să recunoască adevarul despre ei. Se tem cel mai tare sa fie judecaţi, deşi îşi expun teoriile cu vehemenţă, eventual cu Biblia alături, pentru a da greutate de sentinţă vorbelor. De altfel, religia a fost de-a lungul timpului paravanul perfect pentru cele mai monstruoase atorcitaţi, scuza pentru injustiţie, laşitate şi cruzime.

În lumea asta, copiii s-au crescut cu jordia de când lumea, în teroare, în ameninţări şi în frică. E un modul de educaţe care nu poate fi stârpit, pentru că inimi mici si noduroase, suflete viermănoase există şi vor exista până când pământul sătul de atâta tropot îşi va întoarce coaja pe partea cealaltă înghiţindu-ne. 

Problema apare când explicaţiile vin în scris, editate frumos si comercializate pentru publicul larg. Care atât asteaptă, o portiţă, izbavirea, cu atât mai preţuită cu cât îmbracă haina credinţei. Mame care s-au trezit legate ca într-o cămaşa de forţa de urletele nounascutului năzuros, pornit sa facă legea în casă dupa bunul său plac, tânjesc după validarea unei educaţii care presupune control total, adică antrenarea puiului de om în a-şi înghiţi lacrimile şi nevoile, în a-şi deveni autosuficient. Mai pe româneşte, datul pe brazdă. Mândria fiecărei familii, un copil care nu crâcneşte, care nu deranjează, care tace. Liniştea, la copii si la câini, e foarte preţuită. 

Între mamelerele şi copiii lor este întotdeauna o uşă închisă. O uşă albă, fără clanţă, într-un perete alb, de zahăr. O uşă prin care, daca îţi lipeşti urechea, nu auzi decât un ţiuit al vieţii ce ar fi trebuit să fie. Din inima mamelorrele se exfoliază mereu câte o coajă de vină nerecunoscută, până când ea, inima, rămâne uscată ca o prună uitată singură o iarnă întreagă. 

Mamelerele se tem de lume şi se vor perfecte pentru ea. Sunt gospodine, spală, calcă, se sacrifică, fac tone de mâncare. Compensează prin mâncare toată dragostea de care sunt secătuite. Prin mâncare, prin ordine, prin control al lucrurilor. Dacă nu sunt apreciate, cele 7 capete de balaur scuipă otravă. Mamelerele învelesc în poleială sclipitoare lacrimile şi vopsesc peretele peste care îşi vomeaza deznadejdea, cu mare grijă. În alb, alb imaculat, ca de zahăr. Şi în el, uşa se înţepeneşte şi mai tare, fără clanţă şi fără balamale. Nici nu ai zice ca e o uşa, aşa de tare se confunda cu peretele. Şi rareori, în dosul ei se mai aude ceva ce ar semăna cu un râs zglobiu de copil. Dintr-un film, probabil, acolo unde bebeluşii stau cuminţi in patuţurile lor, dorm toata noaptea şi nu fac gălăgie. Aşa cum ea, mamarea, a vazut înainte de a-şi dori sa devină mamă. Pentru ca mai apoi, când proaspătul venit în familie s-a dovedit a fi departe de imaginea idilică din siropuri televizate şi romane roz, pe mamarea să o apuce disperarea după viaţa cea tihnită de dinainte. Şi uite cum, în ajutorul ei vin pe rând, domnul predicator Ezzo, domnul doctor Ferber, sfaturile rubedeniilor şi ale vecinilor care au crescut copii înalţi ca brazii fără să-i răsfeţe, fără să le caute în coarne. Nu mai conteaza ca e elementary, my dear Watson, ca un copil nu e firesc, normal, uman sa fie lăsat să plângă neconsolat, nu trebuie sa citesti asta în cărţi. Un minut, două, treizeci, timpul se dilată şi mamarea, deziluzionată, suspină singură după ceva ce a pierdut cândva, iremediabil, când poate o altă mamarea, mama ei, i-a ronţăit inima, fibră cu fibră, cu fiecare palmă, vorbă grea, umilinţă, ameninţare.

Într-o zi, peretele alb ca zahărul, ca neaua, neted şi rece nu mai ascunde vreo uşa în carnea lui, e zid si atât. Dar dacă îţi pui urechea aproape şi o ascuţi bine bine vei auzi probabil un scâncet slab, nu de copil, ci de mama rămasă singură, sa-şi numere minutele îmbătrânirii, unul, doi, cinci, treizeci, până adoarme.