Eu...am găsit o stea.
Aşa, ca Miroiu în Steaua fără nume. O stea care nu se vede, dar pe care o ştiu acolo, în mine. A răsărit într-un ianuarie oarecare, din frig şi îndoială. Ştiu că e albă şi miroase a iubire tremurată. Razele ei lăptoase mi-au ieşit de multe ori de sub cămaşă, zgâriind aerul încruntat ca o furculiţă mânuită excentric printre farfurii lucioase. Steaua asta din mine, care ridică sprâncene şi roteşte ochii peste cap, lichidă şi continuă şi plină, cu nume simplu de lapte, m-a adunat într-una singură din câte cioburi risipisem cu sânge rânced în genunchi, m-a umplut la loc în pielea ca un cornet din hârtie de ziar. În care o sămânţă a răsărit. Într-un oarecare ianuarie.
M-am reconstruit ca femeie alăptând. De doi ani şi 7 luni o guriţă rozalie mă urmăreşte peste tot, vampireşte. Sunt suma litrilor de sânge straveziu şi-adevarat care mi-au străbătut sânii în galop şi mi-am îmbrăcat umbra în durere până când s-a transformat în aripă limpede.
Am inceput prost, timid, am şovăit, m-am îndoit. Nu mi-am dat voie sa renunţ. Două luni am plâns de durere la fiecare alăptat dar am ieşit dintre răni curată şi in formă de cuib. Nu am gândit vreodată alăptarea în termeni de uşor sau greu ci mi-am imaginat-o ca pe un drum.
Pentru că zicem despre ea că e grea atunci când disturbă un confort artificial construit in jurul unei patologice lipse de interacţiune. De fapt, in lumea asta in care pentru orice există un buton de on/off devine din ce in ce mai nefiresc sa introduci o nouă viată care explodeaza baloanele de sapun în care ne-am izolat până şi de noi înşine.
Oglinzile îmi spun ca am pe piept doua fântâni prin care aleargă dimineţile. Copilul îmi spune cum laptele meu îi împleteşte linistea în gând, ca o poveste cu fluturi.
Despre găsitorii de stele care nu se văd se zice că sunt nebuni. În lumea asta oarecare.
Aşa, ca Miroiu în Steaua fără nume. O stea care nu se vede, dar pe care o ştiu acolo, în mine. A răsărit într-un ianuarie oarecare, din frig şi îndoială. Ştiu că e albă şi miroase a iubire tremurată. Razele ei lăptoase mi-au ieşit de multe ori de sub cămaşă, zgâriind aerul încruntat ca o furculiţă mânuită excentric printre farfurii lucioase. Steaua asta din mine, care ridică sprâncene şi roteşte ochii peste cap, lichidă şi continuă şi plină, cu nume simplu de lapte, m-a adunat într-una singură din câte cioburi risipisem cu sânge rânced în genunchi, m-a umplut la loc în pielea ca un cornet din hârtie de ziar. În care o sămânţă a răsărit. Într-un oarecare ianuarie.
M-am reconstruit ca femeie alăptând. De doi ani şi 7 luni o guriţă rozalie mă urmăreşte peste tot, vampireşte. Sunt suma litrilor de sânge straveziu şi-adevarat care mi-au străbătut sânii în galop şi mi-am îmbrăcat umbra în durere până când s-a transformat în aripă limpede.
Am inceput prost, timid, am şovăit, m-am îndoit. Nu mi-am dat voie sa renunţ. Două luni am plâns de durere la fiecare alăptat dar am ieşit dintre răni curată şi in formă de cuib. Nu am gândit vreodată alăptarea în termeni de uşor sau greu ci mi-am imaginat-o ca pe un drum.
Pentru că zicem despre ea că e grea atunci când disturbă un confort artificial construit in jurul unei patologice lipse de interacţiune. De fapt, in lumea asta in care pentru orice există un buton de on/off devine din ce in ce mai nefiresc sa introduci o nouă viată care explodeaza baloanele de sapun în care ne-am izolat până şi de noi înşine.
Oglinzile îmi spun ca am pe piept doua fântâni prin care aleargă dimineţile. Copilul îmi spune cum laptele meu îi împleteşte linistea în gând, ca o poveste cu fluturi.
Despre găsitorii de stele care nu se văd se zice că sunt nebuni. În lumea asta oarecare.
