attachment

Attachment parenting-ul e receptat ca o moda, un curent nou si extrem care entuziasmeaza. Si, ca in fata oricarei extreme, lumea, in marea ei majoritate, iubitoare de calduta si confortabila moderatie, se zburleste si asteapta indulgenta sa treaca.
Eu am aflat destul de tarziu ca ce simt eu poarta un asemenea nume, mai degraba intraductibil in romana. Si de cand i-am aflat denumirea, ma chinui sa-i deslusesc sensul, definitia din spatele literelor.
De aproape 22 de luni, de cand sunt mai putina cu un miracol, sunt intr-un sublim exercitiu de cunoastere a copilului meu. A pruncului care e din mine, dar diferit, care nu simte ca mine, nu vrea ce vreau eu, nu vede lumea cum o vad eu. Sunt intr-un exercitiu de uimitoare depersonalizare. Imi pun ambele urechi pe inima ei si ascult indelung, cum ii trec prin carne negraite dorinte, cum viata se zamisleste din ea pefecta, cum se desfasoara bucuria din manutele ei calde si mici. Tot ce pot face pentru ea ca mama este sa o recunosc in afara mea, egala mie, diferita de mine, cu propria-i umbra de deslusit. Sa nu ma cresc pe mine prin ea, sa nu ma ratez pe mine prin ea, sa nu-mi finisez visele in ale ei, sa nu fiu ea si ea sa nu fie eu. Sa o accept intreaga si alta decat mine, neasteptata si fragila si intacta. O port, o alaptez, dormim aproape pentru ca asta ne desavarseste cunoasterea, atasamentul fizic inseamna sa o stiu mai bine cu fiecare bataie de inima ce mi intinde vertebrele, cu fiecare rasuflare ce-mi rasuceste forma mea de mama intr-una fluida si alba.
Attachent inseamna de fapt nelimitare, neobosire si neadormire. Inseamna sa iubesti atat de peste poate incat sa cunosti si sa accepti ca trupul ce s-a impartit candva din doi viseaza in culori cu toate aripile pregatite de un zbor care nu te include, dar pe care il sprijini cu sangele tau devenit un aerodrom al absolutului.

Bunica

M-am gandit des la ea in ultima vreme. Prea des. Am cautat ceva sa-i apartina, dar tot ce mi-a ramas sunt cateva poze ingalbenite si o editie interbelica a lui Quo Vadis care miroase a inalterabila liniste. 
Am scris despre ea sub o postare a dragei de Mamituni, dar simt ca trebuie sa-mi mai strabat odata amintirile.
Nu s-a plans niciodata de nimic, avea incremenita in sange o suferinta veche care ii modificase pielea si ii ghemuise inima adanc. S-a nascut cu un an inainte de sfarsitul Marelui Razboi, si la zece ani intra ucenica la croitorie intr-o casa respectabila, pe undeva pe langa Cismigiu. Ucenicia era un paravan colorat pentru sluga in casa, a invatat croitorie dormind sase ani de zile intr-o magazie neincalzita, populata cu sobolani. Si-a construit o cursa si intr-una din nopti i-a prins si i-a executat cu toporul, unul cate unul. A gatit, a crescut copii, a curatat, a spalat. A rabdat. A si iubit, ascuns, un baiat oaches care si acum, dupa optzeci de ani, zambeste dintr-o fotografie sepia. Mi-a povestit ca s-a plimbat cu el intr-o duminica pe Podul Grant. Dupa care viata si-a ridicat pleoapele inspaimantatoare si inima ei in forma de mar copt a inceput sa se usuce, putin cate putin.
La 16 ani, dupa ce stagiul bucurestean se ispravise, a fost data cu de-a sila unui barbat mai mare cu zece ani decat ea. La 17 ani devenea mama pentru prima data, la 21 de ani o nastea pe mama mea, singura, noaptea, in picioare, cu un lighean dedesubt. Apoi a venit al doilea Mare Razboi si ea a inceput sa ingroape. Primul copil, mort la Bucuresti, in urma unei operatii nereusite pe creier, apoi un prunc abia nascut. Peste un timp, barbatul pe care nu il iubise vreodata. Apoi al doilea copil, inecat in Marea Neagra, pe cand era scafandru, in armata, la marina. In '70 nepotul de 6 ani. Candva, nu stiu intre care dintre mormintele astea prea calde, l-a pierdut pe Dumnezeu. Definitiv. Cand era aproape de moarte s-a reconvertit, dar stiu ca in sufletul ei Dumnezeu care i-a luat pe rand tot, racaind necontenit pamantul murdar peste toata viata care i s-a rasturnat candva din pantece, a ramas mereu o forma nedefinita de intuneric.
Ea m-a crescut, cu ea am dormit in pat pana aproape de adolescenta, in umbra glasului ei care imi povestea despre razboi am adormit atatea nopti. Citise biblioteci incercand sa uite cine este, isi indesase in suflet personaje  si umbre care se rostogoleau iute astupand gura amintirilor. Gatea ingenios si cu revolta, bucate dintre cele mai bizare, din pricina ei iubesc cuisoarele si stiu ca sosurile albe calatoresc intotdeauna in siguranta langa o mana de macris. 
Nu mai e cu mine de 16 ani. Cand o visez ma priveste fara cuvinte si apoi dispare. A murit greu, chemandu-si mortii care parca o uitasera. Imi pare rau ca nu i-am spus niciodata cat o iubesc si cat as fi vrut sa fiu ca ea. Sa fiu tulburatoare si limpede si sa nu ma tem. As vrea sa-i spun ca fericirea exista si ca am gasit-o cand nu ma mai asteptam, uitandu-ma la o manuta de copil care strange tare o papadie galbena si rade. Poate ca mi-ar spune ca intr-un alt timp, intr-unul moale si intreg, in care soarele era alb si miroasea a lapte, si copiii ei cei trei au prins o papadie in pumni, dand drumul vietii in jos, hohotitoare.

Viata. Dupa T. Malick

The Tree of Life nu e un film. E o stare. O senzatie care ti se iscaleste pe dinauntru colorata si intensa. E un gand despre cum se simte fericirea la pipait. E o amintire desprinsa din trup viu, de-atunci cand el era apa, sau poate praf ori poate doar lumina. Este memoria fluida a vietii ce se infasoara simplu de-a lungul copilariei in care timpul tinea iubirile la un loc.

The Tree of Life nu e un film. E o imbratisare a sinelui cu sine insusi. A sinelui ratacit intr-o maturitate ascutita si stramta a siluetelor reci, monocrome, in care viata se rupe fara a mai putea fi reinnodata. E o regasire. O salvare. O reintoarcere  la fericire, cand fericirea se scria oedipian, cu pupila marita de atata viata.

Nu il recomand, nu pentru ca nu ar fi pentru toata lumea, ci pentru ca nu e pentru oricand. Ciudat, eram convisa ca-mi voi pierde timpul cu o epopee lunga si pretentioasa. Dar m-a strabatut si l-am lasat sa ma adulmece si-acum ma bantuie.

The Tree of Life nu e un film. E o treapta. De pe care radacinile ni se vad inconstient de clare

The only way to be happy is to love. Unless you love, your life will flash by. 

despre fericire si pahare de plastic

Aseara, dupa o noapte si o zi absolut mizerabile, in care ficatul meu transformat in cotoroanta a incalecat pe-o matura si si-a facut de cap cu furie, am coborat din pat incet, sa nu trezesc puiul adormit cu truda. Trebuia sa strang un popor manios de jucarii, imprastiat in toate zarile, in bezna cea mai deplina. La picioarele patului era intinsa masa, viu colorata si din plastic, aranjata de sarbatoare, farfuriutele verzi, incadrate de tacamuri roz, paharute minuscule grena, un ceainic, plus vesela pentru desert. Natalia se indeletnicise cu gospodaria inainte de culcare. Clatinandu-mi oasele subrezite de nesomn, pipai intunericul cu inima stransa de teama sa nu rastorn scena glorioasa intr-o clipa de neatentie si uite asa, fara avertizare, ma simt ingrozitor de fericita. Ca si cum radacinile mele ar fi inceput in sfarsit sa se trezeasca in pamantul din care respira, recunoscandu-l. Contrazicand tot haosul care coboara uneori intre noi. Contrazicandu-l pe Houellebecq, care declama "Nu va fie frica de fericire: nu exista", si care, bien sûr, nu a fost vreodata mama.

Desigur, daca mi-a fi zis cineva acum cativa ani ca bajbaitul dupa jucarii ma va umple de absolut, m-as fi impiedicat in hohote asa cum daca acum as spune cuiva care ma cunoaste personal in toata sclifosenia mea pseudoprinciara ca ma gandesc serios sa cultiv zarzavat si sa cresc capre ar ramane fara aer de la prea mult ras.

Nu stiu cum aparea ea, fericirea, din ce cotlon al inimii se deznoada si incepe sa zboare prin sange, stiu insa ca atunci cand viata incepe sa se insurubeze in jurul tau tot mai strans si fara sa stii sau fara sa vrei iti desenezi in realitate un vis la care ai tanjit pe ascuns, ai curajul sa te pravalesti cu o seninatate bizara in tot ce ti se intampla. Poate ca se trezeste atunci cand incepi sa nu mai ticai degeaba, ca un ceas intr-o casa pustie, poate ca incape doar intr-o inima de copil si picura de acolo in unele nopti, cand stelele clipesc recunoscandu-se intre ele. Poate ca trebuie sa iti rupi talpile in cuburi de lemn si alte oratanii dormitand prin covoare inainte de a te cuprinde, ca o apa fierbinte si dulce si moale, pana in vizuina cea mai zdrenturoasa pe care candva o numeai suflet.

Si toate astea se intamplau atunci cand varsta mea isi modifica cifrele intr-unele cu care daca te joci putin poti construi infinitul.

wearing my heart. like a crown

Sunt slingofila. Trimit zilnic, de cateva ori, energie pozitiva spre Diana, pomenind-o in gand ori de cate ori ma invesmant cu panza colorata. Nu-mi imaginez sa fi trecut prin bebelusie, iar mai apoi prin toddlerie fara carpe, copilul meu frumos m-a vrut aproape, sa-mi simta inima ghemuita langa a lui, trecand impreuna printre trotuare, printre ploi, peste orasul subtire.

De cate ori ne legam una de cealalta, dezlegam mangaieri, cu fiecare infasurare risipim iubire cruda, ne imbratisam eliberandu-ne. Cu disperare ma gandesc la clipa care va veni, necrutatoare, atunci cand mersul biped , sigur si iute ii va fi de ajuns si pasii repezi o vor desface din mine prelung, petala cu petala. Cui voi mai povesti florile si in jurul carui trup se vor mai inchide bratele mele?

Vorbim atatea. Despre roti si randuiala culorilor, despre matze stranii si gâze rabdatoare, despre cum dorm frunzele toamna si lumea se rasuceste in coaja ei rece, de pe-o parte pe alta. 

O port in dreptul inimii, ca pe o izbanda, niciodata in spate, pentru ca noi vorbim cu ochii. 

O port si mirosim impreuna a om intreg. 

A om nespart si continuu. 

A viu.

prima poza in sling

french cancan

Recunosc, auzind ca Woody Allen si luat catrafusele cinematografice si s-a apucat de colindat Europa am ridicat din spranceana stanga a indoiala. Angoasele lui erau pentru mine un trade mark al New Yorkului asa cum sunt taxiurile galbene sau Jerry Seinfeld. Cu asa idei preconcepute abia m-am uitat la Vicky Cristina Barcelona, ajungand la final hipnotizata de finetea nuantelor cu care maestrul si-a construit o intriga aparent frivola, de satira fina la adresa americanului spoit cu o educatie indoielnica, dar care il face expert in toate.
In foarte noul Midnight in Paris, WA continua tema consacrata la poalele Sagradei Familia, introducand de data asta personaje creionate caricatural, superficiale, dar delicioase in inconsecventa lor. Isi creeaza un alter ego convingator, Owen Wilson imprumutand toate nevrozele si framantarile regizorului, tot je ne sais quoi-ul care l-a facut pe Woody Allen unul dintre cei mai introspectivi autori de pelicula de peste ocean.
Distributia e celebra, unde te intorci dai peste un oscarizat, povestea e cursiva, interesanta, regizorul se joaca printre epocile glorioase ale Parisului, scenele abunda in personaje renumite care rotesc visul romantic al cautarii fericirii ca pe un carusel vesel, in care toate nebuniile sunt posibile.
Ma bucura sa-l vad pe Woody Allen mereu mai inspirat, mai subtil, mai liber de propriile-i conflicte emotionale, invartind povestea fericirii pe bulevarde din ce in ce mai largi. Respirand aer proaspat.