nobody loves no one

Nimeni nu ne invata sa dam. Suntem gauri negre care stim sa inghitim, sa mestecam, sa digeram. Cu cat luam mai mult cu atat cota sociala ne e mai ridicata, un job bun, bani, case, lucruri, cat mai multe lucruri. Apoi impresii, sentimente, acumulam iubiri, ne pansam cu ele rani interioare care nu se vor inchide vreodata, devenind oglinda rece a propriilor noastre capcane.

Pana intr-o zi cand simtim intamplator cum o lumina ni se zbate in pantece. Si tot creste si ne scutura aerul cu diamante in care ne invelim inima molesita, pe zi ce trece se inalta din noi ca o sentinta, ca un raspuns. De care ne e frica, groaza. Pentru ca trebuie sa ne rascolim buzunarele afurisite pline cu lucruri amare, sa ne cautam in dosul pieptului dupa ceva de dat. Si ne mintim, naivi, ca e suficient sa invesmantam boţul de carne si suflet in haine colorate, sa il purtam in vehicule cu coviltir impopotonat, sa il culcam in camere vopsite proaspat, cat mai departe. Nu stim sa ne dam, total, sa ne abandonam in copilul nostru cu toate defectele si umbrele zdrentuite, nu stim ca el ne va iubi oricum mai mult decat orice si decat oricine, doar daca avem curajul sa fim ai lui, cu totul, fara limite si fara pretentii. Prabusirea in miracol e renasterea oricarui parinte trist, cu carca impovarata de acumulari, cu bratele afundate pana la coate in lucruri. 

Ne baricadam luand din toate partile, cu lacomie si fara noima. Nu putem da inapoi nimic, extragem farame de iubire din suflet si le inramam frumos deasupra patului in care copilul nostru plange si caruia nu stim sa-i fim alaturi. Pentru ca sub carcasa unei fericiri inchipuite e un ecou surd care se loveste de pereti ca o minge ratacita.