focus hiperecogen

9.09.2009. O data fatidica (mai ales daca e sucita cu fundul in sus, aducatoare de trepidatii pentru superstitiosi). E data la care, la ecografia morfofetala, in inimioara copilasului nostru nenascut a stralucit o luminita. Medicul i-a spus focus hiperecogenic cardiac si ne-a anuntat cu voce egala ca e un soft marker pentru sindromul Down. Adica exista o sansa ca puiul nostru sa fie afectat de o anomalie cromozomiala.
Medical, focusul reprezinta un punct de calcifiere a vaselor inimii, care nu afecteaza in vreun fel functia cordului, insa face parte, alaturi de alte surate semne terifiante, din lista de bifat a copiilor cu Down.
La inceput ne-a fost devastator. Informatiile primite de la medicul care a efectuat morfologia fetala au fost vagi, ni s-a spus sa nu fim nelinistiti (yeah, wright!), ca este o descoperire din ce in ce mai frecventa (aveam sa citesc apoi ca unul din 30 de copii sunt "afectati" de cel putin un soft market, fara sa aiba maladia), ca rezultatele bune de la dry test erau suficiente sa-mi redea usurinta respiratiei, ca un singur focus e mult mai imbucurator decat doua sau trei. Chestii pe care desi o mama tanjeste sa le auda nu ii sunt suficiente.
Asa ca saptamani intregi dupa descoperire am dat telefoane tuturor celor care aveau cunostinte medicale, medici in familie, prin alianta sau cunosteau de la distanta pe cineva, am sunat-o pe doctorita care mi-a urmarit sarcina, am repetat ecografia, am rascolit internetul, am facut cu topic pe desprecopii. De pretutindeni am primit asigurari puternice ca totul este in ordine si ca voi avea un copil sanatos. Ecografiile confirmau, dry testul zicea la fel (desi e mai degraba o statistica), am citit zeci de cazuri in care copiii depistati cu unul sau chiar mai multi marcatori pentru sindrom s-au nascut sanatosi. De fapt nu am intalnit nicio poveste nefericita, niciun deznodamant trist.
Focusul nu a disparut pana la nastere din inimioara Nataliei, desi citisem ca este o posibilitate. Si, bineinteles, si la noi totul a fost bine.
Asta este istoria. Dar...
Unele lucruri le-as face diferit. Mi-amintesc ca in disperarea mea de a cauta pretutindeni informatie am descoperit un articol intr-o gazeta medicala al carui titlu suna cam asa: "ecografia, cel mai bun mod de a ingrozi o gravida". Desigur, ecografia e prima intalnire vizuala si auditiva cu viata din pantec, pentru fiecare dintre ele ma pregateam ca pentru bal, am plans cand i-am auzit bataile inimioarei pentru prima data si inca mi-aduc aminte de ele ca fiind cea mai frumoasa muzica din lume. Dar o veste bulversanta asa cum am primit noi, spusa direct, fara un pomelnic de informatii, este periculoasa pentru echilibrul si asa fragil al gravidei. As fi preferat sa nu stiu sau sa mi se spuna foarte precis tot ce presupune depistarea focusului cardiac, sa fiu bombardata cu informatie de catre medic si nu sa alerg nauca peste tot in cautarea ei.
M-am gandit foarte mult la viata noastra cu un copil afectat de un sindrom atat de crud. Si stiu ca pe Natalia, oricum ar fi fost ea as fi iubit-o la fel, cu putere si indarjire, cu sufletul desirat in inimioara ei intrebatoare. Cu aceeasi disperare calda de mama absorbita in pruncul ei viu, mirosind a paine si a pantec.

Am scris acest post pentru toti parintii care se intorc de la ecografie cu inima franta, si da, vreau sa repet, din tot ce am citit, din tot ce mi s-a povestit nu am gasit nici macar un singur caz cu final tragic. Adaug mai jos o lista de linkuri utile, printre care si postarea mea pe forumul desprecopii.
http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=142209
http://www.leedsteachinghospitals.com/sites/fetal_medicine_unit/documents/SoftMarkers.pdf
http://www.pam-pas.com/corpuscul-hiperecogen-focus-hiperecogen-nodul-hiperecogen/
http://unudoitreisi.blogspot.com/2011/02/focar-hiperecogen-intracardiac-eif.html
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1681991/
http://en.wikipedia.org/wiki/Echogenic_intracardiac_focus

black is the new white

Exista lunea neagra? Ei, daca nu, atunci o inventez eu. Are gust de lacrimi sarate si de neiubire (Mamituni, daca nu e ok, sterg). Miroase a vested si a nesomn, a mucegai. A inima inchisa, a iubire second hand.


Iata ce scriam, acum vreo 4 ani, merge de minune azi, doar ca nu a mai murit nimeni, doar inima din mine, cate putin.


în casa noastră există o cameră de murit
acolo m-am născut eu
acolo m-au spălat
şi m-au hrănit cu lapte
proaspăt

din pereţi îi cresc carpete groase
îmi imaginam
că le trag peste mine şi
cuiele vor plesni de plăcere
ca nişte nasturi descoperind carnea
zidului

părinţii mei stau acolo
şi aşteaptă

pielea lor e groasă
trasă peste cap ca o glugă

separându-le sângele
inima se rostogoleşte de la unul la altul

în faţa camerei de murit era un cireş
o pisică tărcată
o bancă verde

sub ea o pojghiţă de gheaţă
amară
care mi-a intrat în oase ca o înfrângere

părinţii mei curaţi de sânge
uscaţi şi rotunzi

lipiţi de geam
stau şi asteaptă


+


cu noi a fost altfel


unul desena frumos
celălalt se născuse cu un peşte perfect în sânge
fără solzi
fără ochi
doar un peşte
perfect
care nu ştia să facă nimic
decât să dea din coadă
ca un câine

cu siguranţă desenele frumoase vor face
blocuri frumoase
liniile drepte cândva vor fi
grinzi de oţel
în oglinda lor
unul se va vedea puternic argintiu
transparent
etern

şi peştele va începe să latre
lângă pântecul lui rece

iubirea dintre ei
umedă
ca o temniţă


+


împrăştiindu-ne din mama
ca doi căţei orbi şi transparenţi din vaginul sfâşiat şi trădător al iubirii


cândva mă voi lepăda de toţi
şi umbra mea va fi lăbărţată
va fi vie
ca o rană prelungă
adevăr vă spun

mâinile ghemuite
în sângele vostru nemişcat
îmi vor spăla inima până când
va rămâne doar o limbă

albicioasă
de teracotă fierbinte

şi spinarea mea va mirosi a pământ

ochiul vostru a urmă
şi-a câine

ziua va strânge cu mişcări lente
şi limpezi
carnea mea în formă de ou

the misfits

Saptamana asta, intr-un fel sau altul, am tinut-o tot intr-un vaitat. Nu-mi place vocea mea plangacioasa, e deseori plicticoasa si stridenta, dar daca tot e blog, hai sa fie si sincer. Ca altfel vorbim despre vreme si nu suparam pe nimeni. Asa ca azi voi culmina. Si dupa ce ma descarc, revin la parfumul de banane, promit :)

Romania nu e o tara comoda. Daca esti destul de curajos sa privesti stirile incepi sa spui rugaciuni pe soptite si sa astepti apocalipsa. Orasele de provincie, mai ales cele din sud, sunt paduchioase, murdare, potrivnice. No offence, traiesc intr-unul dintre ele. Vara e prea cald, iarna tine 6 -7 luni, cand ploua totul se inunda. Desigur, nu e vina nimanui ca anotimpurile s-au ratacit si ca sufar la temperaturi extreme, ziceam si eu asa. Asa sunt nemultumitii, se iau pana si de vreme.

Mai toti au plecat de aici. Nasii Nataliei sunt la Stockholm, sora lui Mihai in Miami, varul meu in Heidelberg, avem prieteni buni in Bournemouth, cativa raspanditi prin Germania. Ne scriem si ne vedem in fotografii. Ale noastre sunt mereu cele mai pline de praf. Uneori ii vizitam, iar la intoarcere suntem si mai tristi, ne apasa parca mai tare pamantul. Noi nu am plecat. Eu am fost foarte decisa sa reusesc aici. Ca si cum ar fi posibil sa reusesti cu-adevarat intr-un loc in care oamenii sunt ostili prin insasi natura lor. In locul asta in care nu voi avea vreodata siguranta sa-mi las copilul nesupravegheat pana dupa post-adolescenta. Unde daca am inconstienta sa dorm vara cu geamul deschis sunt trezita des, prea des, infricosator de des(!) de anumiti indivizi, carora daca le spun pe nume ma voi clasifica drept intoleranta, angajati in reprize stradale de free-styling, mixand la platanele din palme ultimele hituri de la Guta. Si cate altele.

Nu, noi nu am plecat. Ne-am izolat. Nu stiu cand am inceput prima data sa construim ziduri de jur imprejurul nostru, stiu doar ca am devenit insula. Ne-am retras pentru a supravietui, pentru ca ne simteam straini si inadaptabili, uneori haituiti, deseori inconjurati. Ne-am inchis in familia noastra ca intre patru pereti de carne calda care ne tine mintile laolalta. Si suntem fericiti asa, as putea spune extatici de cand botzul de carne cu suflet a aparut intre noi. Nu-mi aduc foarte bine aminte cand am inceput sa ne bucuram de zile ploioase in care mai toate parcurile sunt pustii, sau de cand iubim atat de tare frigul care ii tine pe ceilalti zgribuliti langa calorifere. Iata cum prea multa iarna poate fi uneori utila.

Poate ca suntem noi defecti, from the wrong side of town, vorba lui depeche mode, poate ca ne-am scurtcircuitat candva, iremediabil. Poate. 

Am gasit mereu scuze sa nu plecam, ba parintii batrani, ba te-miri-ce incertitudini, adevarul e ca nu am avut destul curaj. Nu e niciodata prea tarziu sa o facem, poate ca intensitatea dezamagirii nu a fost pana acum asa de puternica, poate ca instinctul de fiare salbatice pe care ni-l da puiul de om ne va face sa fugim cu el in dinti pe vreun asfalt proaspat spalat, fara urme de scuipati si neinsemnat din metru in metru cu rahat de caine. Nu-mi plac oamenii care se tanguie fara sa actioneze, nu vreau sa fiu dintre ei.

E posibil sa mi se reproseze ca exagerez, ca e uneori frumos, ca e indurabil.
Indurabila Romanie ne-ar putea fi doar undeva, in varf de deal, intre livezi si animale libere. Enjoying the silence, tot vorba lui depeche. Cumva inadaptabilitatea noastra exterioara tine foarte mult si de o exacerbata dorinta de libertate. De spatiu deschis, de distante. De nesfarsit.

un fel de introducere despre toleranta

Romania nu e o tara toleranta. E tara lui first shoot then ask, oricine stie asta. De simtit o simti abia cand treci granita prin alte parti mai senine pe unde toata lumea zambeste si tu esti singurul incruntat. Si pare de-a dreptul dubios ca nu ai cu cine sa te iei la hartza. Dam vina pe temperament latin, pe sangele care da in clocot, pe carbohidrati in exces, pe saracie si neajunsuri, niciodata pe educatie. Pentru ca toleranta este pana la urma o problema de educatie si conduita, iar carenta ei dezvaluie personalitati slefuite cu barda, medievale si fara prea mari pretentii. Oare?
Ma gandesc tot mai des ce inseamna pentru mine toleranta si cred ca definitia ei e foarte aproape de lipsa incrancenarii, de puterea de a asculta/accepta/intelege variante ale aceleiasi povesti, de a admite ca la un rezultat comun se poate ajunge pe mai multe cai.
Mda, am incercat sa fiu extrem de politically correct in randurile de mai sus. De fapt, adevarul e pe undeva la mijoc si e ascuns in nuante. O voi lua frumos, cu liniute, "inginereste":
1. Parenthoodul, alaptarea si toleranta.
- credeam pana mai ieri ca pentru a avea succes si a se impune, campaniile pro-alaptare trebuie sa fie virulente, galagioase, poate chiar agresive. Ca doar asa reusesc sa se faca auzite.
- foarte wrong, va spun, pentru ca oamenilor nu le place nimic impus, mai ales atunci cand e vorba de cresterea copiilor. Pana si povestea noastra atat de fericita si de frumoasa, cu alaptat des, oricand, oriunde, cu somn usor in formatie completa, cu brate si carpe atarnate de noi poate fi considerata agresiva pentru parintii care nu vad "parintia" din unghiul prin care o privim noi. Si toata atitudinea noastra oarecum boema sa fie interpretata drept ostentativa. Deci, intoleranta.
- tzatza mea dezgolita prin parcuri poate fi considerata o declaratie de intoleranta fata de biberon, slingul e desigur o sfidare la adresa caruciorului.
- si da, daca afirmi ca alaptezi copilul chiar si dupa 2 ani, daca il porti, daca il hranesti cu mancare fara aditivi, daca dormi cu el in pat si ai tupeul sa povestesti toate astea cu detasare esti considerat intolerant. sectant. ce mai, un element daunator.
- povestile fericite sunt in general greu de mestecat.
- daca vin si zic ca ele de fapt sunt oglinda complexelor celorlalti voi fi desigur aroganta
- parca am mai zis undeva ca eu in lumea asta nu am ce cauta, nu? dar despre izolare in alt capitol
- media a reusit sa netezeasca foarte discret modul in care percepem lumea, asa ca daca pentru trupuri de tot felul (semi)goale pe toate ecranele si prin toate ziarele gradul de toleranta e ridicat, pentru un copil mare care suge dintr-o tzatza nu mai e asa de sus, ba chiar tinde catre zero
- de unde rezulta ca intoleranta e si ea o consecinta a taberei in care te afli, a partii de gard din care iti strigi fiintarea
2. Abuzul si toleranta.
- in Romania abuzul asupra copiilor e tolerat si incurajat, ca doar asa "se struneste" un copil
- in Romania abuzul asupra animalelor e tolerat si incurajat
- in Romania abuzul asupra celor mai slabi si mai mici e tolerat si incurajat
- ne-am obisnuit atat de tare cu abuzul incat il toleram fara sa clipim.
- parcurile sunt cel mai viu exemplu. Zilele trecute am auzit o mamica anuntandu-si copilasul de vreo 3-4 anisori ca daca va mai pune o singura intrebare il va inchide in masina, singur, in plina canicula. Copilul s-a resemnat si a tacut. Eu am tacut si am mers mai departe. In problemele domestice nu se intervine, nu? Asa ca, insasi tacerea mea a fost toleranta unui abuz.
- dar despre abuzuri as putea sa povestesc foarte mult. poate intr-o zi. intr-una mai senina.

biscuiti verzi si un pahar de fructe parfumate

Astazi mi-am readus in nari mirosul sarat al marii, alaturi de un fel de zmuti cu parfum exotic. Si pentru asta trebuie sa le multumesc frumos fetelor dragi din blogosfera, Raluca si Amy, pentru retetele pe marginea carora am brodat culinaro-imaginativ. Or sort of.

Biscuitii sunt raw, sarati, inmiresmati si aproape ca ai senzatia ca mananci plaja de la Costinesti, de prin zona epavei, asa ca daca nu sunteti impatimiti in ale algelor e mai bine sa nu va lasati in mrejele acestei retete aparte. Nataliei i-au placut, eu i-as fi mancat pe toti, as indrazni sa zic ca merg si cu o bere alaturi, dar in raw asta nu e deloc kosher :)
So, that's it:
Biscuiti cu alge verzi - reteta originala la Raluca:
-o rasnita de seminte de susan
-o rasnita de seminte de dovleac
-2-3 linguri de seminte de chia hidratate
-3 lingurite de seminte de canepa
-2 linguri de pudra iarba de grau
-o lingurita si jumatate de alge kelp
-2-3 lingurite de spirulina pudra
-o lingurita si jumatate de fulgi de drojdie
-faina de hrisca
-faina de ovaz
-ulei de in
-apa

Amestecate, formate, deshidratate. Pam, pam!

Fructe cu parfum exotic - reteta originala la Amy:
-o banana
-3 caise
-2 lingurite seminte de susan rasnite
-2 lingurite seminte de canepa
-2 linguri de iaurt
-unt de cocos
-o lingurita de miere de zmeura

Taiate, blenduite, baute. De vara.

destination anywhere: cate ceva despre fericire

Imi povestea cineva deunazi ca la scoala gimnaziala, acolo unde invata fetita ei, imediat dupa vacanta cea mare, copiii sunt intrebati de catre o anume profesoara prin ce locuri grozave le-a purtat vara pasii. Si cum mai toti se lauda cu locatii exotice, insule separate de continent de vreo maneca celebra sau plaje cu nisip colorat si apa transparenta, iar fetita ei, plimbata prin tarisoara tricolora, se face mica de rusine si prefera sa taca.
Trist, nu?
Trist pentru ca grosimea portofelului clasifica, eticheteaza si standardizeaza. Cum de altfel face si grosimea obrazului. Desigur, asta nu e de ieri de azi, dar devine criteriu de departajare definitoriu. Aceeasi mamica povestea ca eticheta tricourilor are mai multe vizualizari decat compunerea despre toamna si sa te fereasca sfantul sa vii fara vreo firma cu patalama ca iti pierzi colegul de banca, prietenele de chicotit, dreptul de a avea pareri, statutul. O adevarata sinucidere sociala!
In scoala primara, cand inca eram sub regimul dictatorial, ai mei nu ma lasau sa iau la scoala portocale sau banane, pentru ca ceilalti copii ar fi poftit. Asta se intampla de obicei prin decembrie si poate printr-o farama de ianuarie, cand se gaseau banane verzi de care imi amintesc ca se coceau invelite in ziar, in locuri intunecoase, plamadite parca din nou, in taina si miracol.
Si iata cum peste 20 si ceva de ani, bananele se coc in clasa, invelite in invidia si in complexele celor care au adunat intre degete numai praf de romania, multicolor nu de la vreun mineral rar ci de la ambalajele devenite una cu natura.
In lumea asta in care eu nu incap defel, oricat m-as ajusta, ca intr-un tipar de carton la miss univers, imi doresc un singur lucru. Sa cresc un copil fericit. Care fie ca s-ar balaci cu varful degetelor de la picioare in Sena sau Tamisa, fie ca ar face om de zapada prin Scandinavia in ger cumplit sau ar lenevi sub dud la Gheorghe Doja, Ialomita, ar fi la fel de fericit. Si liber. Si multumit ca exista, in lumea asta atat de pestrita, unic si irepetabil si curat la suflet. Pentru mine e prea tarziu, eu am in sange ciuperca esecului, latenta sau virulenta, depinde de felul in care privesc soarele prin ciobul meu de sticla. Eu sunt banana ramasa verde, probabil de la cat plumb mi-a intrat prin piele de la atata copt in ziare. Dar pe ea, pe Natalia mea, o vreau coapta cu inima respirand soare, inhamandu-se la fericire cu toata fiinta ei, oriunde (n-)o vor duce pasii. Iar asta insumeaza cam tot ce vreau sa fac pentru ea ca parinte, sa o invat fericirea asa cum imi inchipui eu ca ar fi, alba, usoara, racoroasa si cu miros de banane. :)


P.S. E o meteahna veche, de cand scriam cu alte glasuri prin alte incaperi, sa pun titluri in engleza, de obicei coveruri, si cum obsesia concertului Bon Jovi trece greu, iata-ma nedezmintindu-ma. Asa ca iertati, nu e fitza, e dor.

she wasn't born to follow

Natalia nu are cercei. Uneori e confundata cu un baietel, mai ales ca nu e foarte des invesmantata in roz.
Mi-am promis mie ca ma voi cenzura si ca voi incerca sa fiu toleranta, insa ieri am avut iar o pasa de sinceritate afirmand ca gaurirea urechilor la bebeluse e o barbarie tributara unor traditii inutile. Acum, nu le-as numi traditii, cat inertii. Dar nu am inteles niciodata de ce un nou nascut care trece printr-un proces traumatizant de adaptare la un mediu cu totul diferit are nevoie de o durere in plus, de lacrimi suplimentare. Si cum bijuteriile ar putea sa potenteze cumva frumusetea mirabilei fapturi, cum plusul de maturitate dat de carnea strapunsa se asorteaza cu dragalasenia si puritatea unui copil.
Desigur, si eu am facut parte dintre bebelusii impodobiti. Numai ca mie mi s-au infectat intepaturile, am plans si am isterizat cumplit pe cele trei femei grozave din viata mea, care s-au dat de ceasul mortii ca au chinuit copilul degeaba. Matusa imi facuse cerceii inca dinainte de a ma naste, dintr-un aur mostenit in familie, care fusese candva si dinti in gura strabunicei. Bunica a insistat sa mi se faca gauri inca din maternitate, pretinzand, cu o logica ciudata, ca durerea unui copil e mai repede pusa spre uitare. Mama, luata de val, fericita ca a supravietuit inca unei nasteri, si-a dat zambitoare acordul pentru piercing. Fericita spun pentru ca nu mi-a dat vreodata sa vad in vreo femeie o asa cumplita frica, subconstienta, de moarte la nastere, ca la mama. Iar fratele meu, care avea 11 ani atunci, s-a bucurat de bafta de a fi baiat.
Asa ca, dupa o astfel de poveste fioroasa si foarte vizuala, care capata la fiecare repovestire inflorituri noi si parca mai mult sange, am decis ca e timpul ca Natalia sa aiba si ea parte de putina bafta. Si i-am promis ca in clipa in care va simti nevoia de podoabe agatate de urechi vom mergem amandoua la piercing, si vom suferi la unison dar constiente si asumandu-ne durerea.

Update progresist:
Astazi am vazut cei doi canini de sus, au strapuns gingia ca doua perlute nepretuite, cea mai faina bijuterie. Ii asteptam inca de acum o luna, cand Natalia a trecut prin cateva zile cu lacrimi si suparari insa abia acum si-au aratat mugurasii delicati, in liniste si fara averitzari.
Nu-si mai suge degetul aproape deloc, si asta de cateva saptamani. Prietenul ei de nadejde, tovaras inca de la 4 luni, despre care mi s-au povestit intamplari cu dantura deviata, cu unghie deformata, a fost uitat complet. That's a good news!

the talented mr. jon bongiovi

Daca s-ar fi aruncat aseara in multime ar fi fost devorat de viu, reinventand povestea lui Suskind cu un Grenouille tanar si frumos ca un zeu. Devorat din iubire de o multime care l-a asteptat si adorat in tacere aproape 30 de ani.
Ma intreb cum e, ce simte un rock star cu lumea intreaga asternuta in palme? Cum se simte iubirea de acolo de sus, cat de tare il inalta, pana unde? Sigur te reaseaza in alte granite, iti schimba structura sangelui inspre nemurire.
Pentru mine JBJ a fost tot ce am vrut eu sa-mi fie, neetichetabil dupa standardele uzuale, nedemodabil vreodata. Esenta vie si fierbinte de iubire.

Nu a cantat Blaze of Glory dar l-am iertat. Poate mai vine odata. Eu una deja am inceput sa-l astept.

jon

Daca acum 18 ani mi-ar fi spus cineva ca intr-o zi voi respira acelasi aer cu JBJ as fi murit de fericire. Si probabil ca 18x365 (+/-) de zile nu as mai fi dormit. Asa ca duminica am de gand sa ma intorc in timp. Cu atatia ani cati sunt necesari pentru a-l vedea pe Jon Bon Jovi cu inima dilatata de extaz. Ma voi demonta din trupul asta fragil si nedumerit si-mi voi infasura pe oase carnea mea inocenta si cruda de adolescenta, carne mirosind a viu.
Pe Jon l-am avut atarnand deasupra patului, colorat, fluffy si seducator icon al anilor '80, apoi zambind sarmant si cu stil de sub o chica scurta dar inca ciufulita (cred ca am plans cand i-am vazut primele poze cu parul scurt, trebuie sa fi plans...), i-am scris numele la coada caietelor, pe filele manualelor plicticoase, cu siguranta si pe blugi, l-am decupat din Bravo lipindu-l apoi cu scoci pe sifonier. L-am adorat.
Am fost si discriminata probabil in grupul meu de rockeri, pentru frivolitatea de a-l asculta prea des, dar Jon a fost mereu mai degraba muzica pentru fete. Nu dadea bine sa oftezi prea des pe "bluzuri" ca Bed of roses sau Always. So what! Era mai romantic sa ai o pasiune pentru Jon Bon Jovi decat pentru Ozzy, desi mai uncool, mai ales daca aveai atarnata de gat o cruce mare din argint si nu ieseai din bocanci nici vara. Dar am putut sa traiesc cu asta.
Intotdeauna cand aud Blaze of glory imi miroase a primavara timpurie, a colt de floare proaspata si a soare. Asa ca astept sa ma inund de primavara in geometria unui iulie care in Romania arata tot mai ciudat.
Bucuria mea va fi stirbita insa de sentimentul ce-l am tot mai viu, acela de mamarea. Ma voi separa pentru ore bune de copilasul mic si, desi visez la fericire, mi-e teama ca ea va fi diluata. Am insa nevoie sa-mi mai inmoi odata degetele in adolescenta mea infernala, sa o gust si sa-mi aduc aminte.

Cele mai cele 3 de la Bon Jovi, in ordine intamplatoare:

mamebune/mamerele

Eu nu stiu ce fel de mama sunt. Asta ramane sa decida N, cand va avea varsta la care retrospectivele pot fi concludente. Daca as spune ca ma straduiesc sa fiu o mamabuna exprimarea m-ar dezvalui fatarnica pentru ca o mama buna nu se straduieste. Este si-atat. Nu se sacrifica, ci traieste viata asa cum e. Asa cum vine, in avalansa sau tiptil.
Toate suntem disperate sa fim mamebune. Si dispererea asta ne face sa ne pierdem mintile si sa dam cu copilul de pamant. Pentru ca ne croim in imaginatie tipare perfecte in care mamabuna si copilulbun zambesc si culeg nori in forma de crizanteme de pe cer. Pentru ca facem tot ce e omeneste posibil ca viata noastra sa arate ca in reclame. P-e-r-f-e-c-t-a. Si daca copilulbun vine cu capul spart sau da mancarea pe jos sau face crize sau se plictiseste si maraie neincetat cand noi avem nevoie de liniste(!) inseamna ca nu ne apreciaza si e rau si noi care ne sacrificam pentru tzancul asta nerecunoscator dar el, uite... si jap, jap doua palme pentru ca ne-am iesit din fire. Dar suntem mamabune in continuare. Copilul....e rau. Lasa, ca-i trece lui artzagul!  Suntem mamebune pentru ca il hranim pe tzanc, si il spalam si are tot ce-i trebuie, tone de jucarii, nerecunoscatorul, ce tot vrea de staaaa agatat de noi toata ziua. Are camera lui, patul lui si il iubim, desigur, dar pe copil trebuie sa-l pupi doar in somn, altfel si-o ia in cap. Acum, nu moare nimeni dintr-o punga de pufuleti, sau dintr-o inghetata. Ce daca se obisnuieste cu ele si apoi le va cere insistent chiar in mijlocul supermarketului, ridicam vocea putin si se potoleste. Eeeee...
Nu stiu ce fel de mama sunt. Sunt mama Nataliei. Moni, mama Nataliei. Unii ar zice ca fac parte din categoria care se bate cu pumnii in piept ca sunt dintre cele mai grozave, ca tin prelegeri si pun la punct si urmez mode aparute peste noapte. Se poate. Cred insa ca fiecare palma indiferent de cat de tare e aplicata, fiecare vorba grea, fiecare rasteala sau lipsa de chef  lasa o amprenta rece in sufletul fraged de copil. Si, nu-i asa, dupa amprentele astea suntem toti judecati candva, ca intr-o crima bizara de care nu avem scapare.
Stiu insa ca e foarte comod sa ti se ofere portite de scapare din mamicie. Si sa le iei. Incet, incepi sa nu mai tresari la cel mai mic scancet, ci sa te intorci pe partea cealalta, poate se potoleste. Te face asta o mamarea? Nuuuu, doar toata lumea face asa. Toate avem nevoie de timpul nostru, nu-i asa, pentru noi. De spatiu. De rasfat. Avem nevoie sa ne simtim printese si sa mai fim macar cateva momente selfish bitches cum eram candva, cand nu aveam obligatii (da, sunt ironica, dar e o trista ironie). Rasfatam, desigur, cu limite. Nu suntem mamerele, nu, dar construim usor ziduri, din vorbe, din suparari, din oboseala. Si ne gasim scuze, mereu. Usi. Care devin tot mai largi si daca iesim pe ele duse suntem.
Sunt destui copii mutilati de mamebune, subtil, ascuns, ca o vraja pe care numai o mama stie a o urzi. Schiloditi pe dinauntru de mameiubitoare, care i-au ingrijit si i-au sarutat pe frunte noaptea. In somn.
Nu, inca nu am aflat ce fel de mama sunt. Sigur nu sunt bunadetot pentru ca am convingerea ca mamelebune nu au nevoie sa li se spuna over and over again cat de grozave/minunate/fenomenale sunt, ele stiu si eventual rad senine daca le spui altfel. Eu am. Nevoie, adica. Ciudata specie trebuie sa fie si asta de mamabuna.

Nota: ce am scris e un soi de pamflet. nu am facut referire la nimeni in particular in randurile mele de mai sus, si daca am vorbit in plus cu siguranta ma veti ierta.
Aaa, si e al naibii de greu sa fii mama. Mamabuna, nu mai zic.

Edit: la sugestia Ancai si a lui Zu, de la care a pornit tema, preluata apoi si de Ada, propun o leapsa. Stiu ca lepsele sunt mai degraba fun si destindere, insa cred ca e un subiect important, desi incomod, de profunda introspectie pentru fiecare mama. Nu am sa numesc pe nimeni, e leapsa pentru toate cate suntem, cu pruncii in jurul nostru. Lasati doar un mic mesaj aici cu linkul, daca veti vorbi despre asta.

o viziune a sentimentelor

Maine, pe 5. Un an si jumatate. De cand mi-s limpezi cuvintele. De cand am evadat desprinzandu-ma din mine cu aripile inainte. Ma adun din ea bucata cu bucata, inima peste inima, aceeasi umbra. Un an si jumatate de iubire orbitoare.
O aud, o ascult. Vorbeste mult. Ii plac cuvintele, intelesurile, muzicalitatea lor. Ne spune pe nume, imita glasul animalutelor, numaram degetele impreuna, pana la cinci. Patru spune foarte clar, restul sunt pocite. Strange cuvintele in pumni si le elibereaza stropite cu inocenta ei absoluta, nu intelegem tot ce spune pentru ca i-am uitat limba. Pentru ca uneori glasul nostru uscat se leaga intr-insul inexplicabil. Imi odihnesc urechea pe inima ei care vorbeste, in fiecare seara imi spune cine sunt.
A mers traziu. La un an si patru luni a pasit singurica, apoi s-a oprit, avea inca nevoie de noi in prelungire. De o luna insa a prins curaj, s-a luat talpasita intr-o zi si dusa a fost. Apoi a inceput sa alerge. Isi modeleaza lumea in tropot marunt de pasi, o privesc cu nesat cum isi ingroapa fetisoara mica in flori, sorbindu-le aroma.
Ii plac caii. Si trenurile. Si capacele de canal. Si pietrele. Din pietre isi croseteaza povesti pe care ochii nostri lungi nu stiu sa le incapa. In lumea ei totul e miracol. Noi ne hranim cu gandul fericirii de acolo. Copiii au curajul sa se construiasca dupa regului doar de ei stiute.
A mancat lapte de mama exclusiv aproape pana la un an si o luna. Nu are inca bucate favorite din lumea solidelor, nu a fost cucerita de vreun gust, asteapta sa le vina vremea.
Isi face jucarii din nimicuri, ignorand gramezile de cuburi, animale neinsufletite sau jucarii cantatoare. O iubeste pe Peppa Pig cu tot cu familia ei grohaitoare, e total dezinteresata de televizor, de prize, de cabluri, recunoaste pericolele si le ocoleste fara insistente din afara. Protesteaza vehement daca e deranjata dintr-o activitate aleasa de ea, asa ca am invatat sa-mi tin in frau tendintele de control freak si sa o las libera. Sa fie.
Nu i-am lasat vreodata lacrima nestearsa si nesarutata indelung, mi-e un dor violent de ea chiar si atunci cand pleaca la plimbare cu bunicul si inca tresar cand spune mama.
Un an si jumatate si tot nu am invatat sa vorbesc despre ea altfel decat cu stangacie. 

supa alba pentru zile negre

Honey, smells like dinner! (parafraza dupa cel mai nou episod din True Blood, care mi-e inca drag, desi e invadat de tot mai multe personaje ciudate si plictisitoare, care se fataie fara rost printre cei care sunt cu-adevarat seducatori, si-anume vampirii)
Calendarul nu ma convinge ca e iulie, asa ca iata o supa de toamna, de incalzit nasuri si de tratat viroze. O supa burgheza, cu detalii elegante si urma parfumata de domnisoara sclifosita.

Ingrediente:
-o conopida de marime medie
-un mango bine copt
-2 cepe tinere si delicate
-doua linguri generoase de unt de cocos (de cocos care creste in copac si nu face cucurigu :)) -precizare pe care o fac intrucat s-au mai creat confuzii)
-cimbru
-chimen macinat
-ghimbir (2-3 centimetri dintr-o radacina)
-sare
-marar pentru decor


Facerea e simpla, legumele, fructul si ghimbirul se fierb, spre final se adauga condimentele, se amesteca viguros in blender, se adauga untul inmiresmat si se soarbe pofticios in zgomot de ploaie rece si neprietenoasa.

P.S. mergem la bon jovi, mergem la bon jovi, mergem la bon jovi hurray!