dulceata

Am revenit pe blog abrupt, ca si cum as fi postat cu o zi in urma, si nu ar fi trecut opt luni, si nu m-as fi mutat intr-o casa, cu un copac batran pe care il credeam adormit dar din care intr-o dimineata transparenta s-a revarsat viata ca o lumina alba. Cam asa

.

Ca si cum intre noi toti n-ar mai fi timp, ci doar vise lungi in care se vorbeste fara zgomot, dezacordat.

Copacul meu, care a fost al tuturor sau poate al nimanui, si-a insirat pe crengi toate ciresele pe care mi le-am dorit vreodata, sute, mii de cirese galbene, carne lor tare si amaruie ca o fericire inchipuita. Cred ca am stiut mereu despre mine ca mi-e de ajuns pe lume un cires si un copil cu bucle galbioare la care sa ma uit cum imi dezlipeste din inima toata negura. Toata infrangerea.

Si le-am facut dulceata. E prima mea dulceata in 34 de ani, pentru ca am fugit mereu de zahar, dar ciresele astea mi-au fost atat de dragi incat mi-am dorit sa-mi zambeasca si lunile urmatoare din spatele unui borcan, rumene si tacute, cu toata lumina ce se intinde lenesa deasupra padurii inchisa in ele. Asa ca le-am facut prizoniere in zeama dulce, dupa ce am scos samburi in cel mai clasic mod cu putinta, asa cum doar bunica mai facea, cu baza unei penite de desen. Vreo trei ore, pana mi s-au imprimat in pielea degetelor toate aromele si toata culoarea desirate din faptura lor mica.

Ale mele, insiropatele, nimic mai mult decat niste amintiri ale unei vieti care se tot ia de la inceput.

pescarusul de fum

spaima opreşte răsuflarea la mijloc


mă iubeşte într-o insomnie tocită îşi face
perne din părul meu
în oraşul lui ferestrele se transformă cinci minute în oglinzi atunci
fluturi caramel se prind în coama metalică a unui cal câştigat la zaruri

eu şi el dormim intermitent în D minor
avem în picioare romburi de umbre sparte
şi toate supravieţuirile inexplicabile

într-una dintre aceste toamne
cea în care orele tac
unii umblă pe cer cu păsări vorbitoare în tălpi

el şi cu mine
oricum
coduri de acces pe o scară în care gândul se satură cu vidul drept
bătut în cuie de fruntea mea

aerul cocoşat mi-l sprijin într-o rână

inconştientă
tinereţea pescuieşte frunze dintr-o pădure circulară
când el îmi umblă pe cer cu fâşiile chipului meu în loc de tălpi

aprilie 2005

pescarusul de nisip

oraşul ăsta mic 
ca un degetar de sticlă
i se văd toate rănile 
toate străzile roase în coate
femeile aici au aromă de ceai rece
toamna e scămoasă
miercurile sunt stupide cineva râde tot timpul
telefoanele publice sună în acelaşi timp cu ceasul din gară
eu îmi îmbrac sângele în camăşile tale
ce mult te-am iubit nu cred că mai ştii
soarele răsare strâmb
oricum nu 
mai
contează
liniştea mea e de acum rădăcină vibrantă şi dulce
memorie deşirată în V
migratoare
toate rochiile îmi sunt decupate dintr-o jumătate
de somn şi o domnişoară care citeşte poe
îngropată de vie
îţi aduci aminte 
uşile prin care intrai în mine sunt încuiate
pleci spunând că drumul spre casă îl vei găsi şi singur
du-te
aici e al dracului de frig
ce dacă e aproape primăvară
ce dacă merg de acum doar în genunchi
ai grijă de tine
te împiedici prea uşor împrăştiind toate cuvintele pe jos
lasă-mi doar fotografiile în care picioarele ne erau ruginite
de prea multă zăpadă artificială
şi pisica verde de pe calorifer 
să-mi prindă şobolanii dintre oase

când vine seara oricine poate vedea prin mine
rămăşiţele tale
ca într-o clepsidră în care timpul
a tăcut din gură


2005, aprilie

chihlimbar

una cate una, in fiecare zi, in ordinea cuvintelor


despre plecări nu se vorbeşte niciodată cu voce tare
se returnează chipuri si sunete 
se strâng mâinile laolaltă
pentru a mai zbura un timp împreună
azi îţi las amintirile în grijă
fleacuri
îngrămădite într-o geantă de plajă
păstrând o lumină putredă cu miros de tutun vechi
scotoceşte
scoate-le din vis 
eu 
de-acum voi elibera pe hârtii îngălbenite
din cutiuţele cu fluturi
copilul cu ochi de ametist
îmbrăcat în spielhosen roz
ce priveşte încă pofticios la râme şi pămînt
alături 
îi stau îngrămădite insigne
întrebări despre dumnezeu
fericite şi 
încă de un verde scânteietor
uneori scoici lila
discuri cu Cenaclul Flacăra
gustul de seară al recitărilor mamei din Oblomov
de cele mai multe ori castane
şi pietrele adunate după moartea bunicii

despre interiorul copilăriei mele
nu ştiu să vorbesc decât în linişte 

2004, decembrie

Won't you wrap the night/around me

Un Jay Gatsby mtv-zat si fabuloasa sa viata.
Colorat, intens, plin de sine in opulenta-i obraznica. Strident. Daisy a lui Carrey Mulligan infasurand si desfasurand intr-o pojghita de fragilitate delicioasa toata nehotararea lumii asteia, tot putregaiul. Diferita si mult mai bogata decat cadaverica Daisy a Miei Farrow, convingatoare in frangere, induiosatoare in declin. Dar DiCaprio nu. Nu poate fi Gatsby. Ramane Arnie si Toby si poate chiar si Jack, insa Gatsby il strange, il crispeaza, il aduce sa zambeasca Redfordian 40 de ani mai tarziu si cam atat.
Nu ma asteptam sa-mi placa, insa slabiciunea mea pentru cuplul debil Daisy/Gatsby mi-a inmuiat pana si urechile convingandu-le ca in douamiitreishpe e groovy jazzul retusat puternic cu hip-hop si chiar daca stiu ca o ecranizare dupa Fitzgerald e too much in 3D, mi-am intins totusi retina printre excesele curajoase ale unei epoci dupa care tanjesc ca si cum ar fi fost candva a mea.