casa

2011 a fost un an tulburator. Am crescut si am dat inapoi de atatea ori. De ceva timp am respirat mai adanc si mult mai in tacere, pentru ca am asteptat. Am asteptat-o pe ea

sa vina la noi. E asa cum am visat-o, singura, calma, cu padure in spate, mirosind a viata. A alt fel de viata, pe care abia acum incep sa o recunosc. E cadoul meu de Craciun din leapsa Ralucai, cel mai dorit cadou.
A fost un an ciudat, intens, extrem. Un an in care am inceput sa scriu aici si pe care nu vreau sa-l sfarsesc fara sa va multumesc ca v-am cunoscut, pe toti si toate cele care ma cititi si pe care va citesc mereu, chiar daca uneori fara semne.
La multi ani.

2 euro. 848. sms. pentru Bibi

In cele cinci zile scurse de la inceputul campaniei telefonice de strangere a banilor necesari operatiei de transplant de maduva a lui Bibi am citit mult prea multe mizerii. Scrise de oameni langa care daca se intampla sa mori probabil te gratuleaza cu un şut. Oameni de care nu ai cum sa te feresti pentru ca sunt peste tot, de la vecinul de bloc in maieu si pantaloni de pijama care isi tarsaie papucii de plastic in timp ce suge meticulos dintr-o masea pana la vanzatoarea acra permanentata proaspat. Pana la tanarul ambitios care isi face loc cu coatele, pana la demoazela parfumata care calca apasat si hotarat cu tocul cizmei fine in drumul corporatist spre afirmare. Si carora le urez traditional si cinic, dar fara urma de ipocrizie, pantec sterp de-a pururi.

Mama mea are 73 de ani, un telefon simplu, cu cartela si o pensie modesta, de care nu se plange. A dat sms pentru Bibi pana si-a consumat creditul initial. Apoi a reincarcat si a dat din nou sms, pana la o noua golire a cartelei. I s-a parut normal, firesc.
Atat.


SMS la 848 prin care se doneaza 2 euro.
La Romtelecom:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA. 

Ramaya Bokuko Ramaya abantu Ramaya si reminder pentru Bibi

Nu uitati, mai putin de 36 de ore pentru Bibi:

SMS la 848 prin care se doneaza 2 euro.
La Romtelecom:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.


O leapsa foarte interesanta am primit de curand de la Adriana, careia ii multumesc frumos, despre cum s-a impletit muzica printre momentele importante ale vietii.

Mi-ar fi placut sa cant. Mai mult decat orice, sa-mi intind glasul de-a lungul si de-a latul zilelor ca o aripa uluitoare. Uneori incerc, in zone cu acustica speciala, cum ar fi baia, de exemplu, insa dupa o astfel de experienta, daca-mi duc privirea aproape de faianta, observ fisuri marunte, datorate, probabil, unui stres intens, nimicitor. Cine zice ca peretii nu au urechi!? Daca ii cant Nataliei incepe sa rada cu hohote, ca de o gluma buna, dar suficienta. Asa ca las pe altii, nu sunt Vocea Romaniei, desi backing vocals pentru Canaf as face oricand, macar in soapta.
Primele mele amintiri sunt insa foarte muzicale. In spielhosen, tropaiam vitejeste pe acordurile lui Afric Simone, care imi zambea cu toti dintii de pe coperta unui disc albastru, incaltat cu cizme din blana galbena, ca niste pisici persane. Nu avea ananas din Caracas, ca Vico Torriani, dar era ritmat si neinteligibil, asa ca putea fi reprodus onomatopeic, ca intr-o joaca nesfarsita.
O buna parte a copilariei a stat sub influenta Cenaclului Flacara, aveam un disc dublu si cateva casete inregistrate de la radio pe care le invatasem pe de ros. Chiar si acum, cand ma simt blue, ascult Antiprimavara, e descantecul meu innodat zilele la capete. Pe undeva cred ca mai exista o caseta audio cu inregistrarea mea de la 5 ani cantand patrunsa de patriotism autentic Cu caciulili pe frunte/Stam de veacuri ca un munte, precedand povestea lui Alba ca Zapada intr-o indeita varianta prescurtato-inventata.
A urmat apoi o ampla perioada rock, rock-and-roll si alternative-grunge, nesfarsita, la care ma intorc mereu ca intr-o adolescenta teribila care inca imi mai permite sa-mi adulmec urmele halucinante.
Dupa nasterea Nataliei, in lungile nopti de nesomn ale puseului de crestere am ascultat doar Baez, Lhasa si All Jarreau, ne inmuiam amadoua in muzica lor clipocitoare. Si asta dupa ce in burta a fost fascinata de Ramones, dupa care dansa cu incantare in casa ei calda de carne.
De fiecare Craciun ascult Hard candy Christmas de cateva sute de ori, asa cum primavara imi dezlipesc amintirile pe Blaze of Glory si soundtrackul de la Dirty dancing. Cred ca una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste e cantata cam asa si ca Urma de la Blazzaj ma face sa ma recunosc chiar si in oglinzile acoperite.

Am uitat multe. Pe unele le-am omis intentional, pentru ca le pastrez in cutele inimii mele doar pentru mine. A fost o rememorare care m-a incalzit. Daca si voi credeti la fel (nu e musai), va invit sa va asterneti sfaraitor muzica pe blog, Monis,  Grati, Simona, Nela, Ralu', Raluca, Diana, Alexandra, Raluca, Luminita, Andra, Mamituni. Si nu numai.

more than words

-Cum te cheama?
-(vesela, tare) Cookie!!! (apoi, dupa o clipa) Nana! Cookie Nana! (Nana = Natalia, Cookie = nu se cunoaste etimologia cuvantului, intr-o zi a decis sa-si spuna asa. Si a creat o gama extinsa de cookie-isme printre care niste pantaloni bufanti bleu-petrol care sunt "de cookie")

A fost foarte impresionata de Mos Nicolae, care a venit pe geam si i-a adus in ghetuţe tasuli (dinozauri). Dinozaurii sunt cei mai iubiti, restul menajeriei exista pentru a face figuratie pe langa herghelia de dinozauri. Am invatat sa desenez dinozauri verzi, cu dinti ascutiti si galbeni, gat lung si coada groasa, care mananca frunze si sunt duiosi. Au de cele mai multe ori spatele brazdat de creste si solzi si, desi atitudinea fioroasa ii recomanda drept de temut, sunt cei mai dragi la strans in brate. Dimineata isi beau ceaiul din ceşcuţe delicate sub care copilul atent vâră farfuriuţe asortate.
-Moşu', moşu', geam! Tasuli!  


-Ninge, mama, ninge! Intr-un desen animat. Afara, o toamna vesnica rascoleste plictisita frunzele dintr-un loc in altul. Un anotimp inventat si inodor pe care il traversam ghemuiti. In acelasi desen Frosty the snowman rostogoleste zapada alba thumpety thump thump.

-Ou, caju, muoaia (iaurtul Cedra de la Napolact, cu o bivolita = mu si o oaie = oaia desenate pe cutie), mieie (miere)! Adaug eu: somon, sticksuri din ovaz, seminte si unt de cocos, carnita de curcan (vegetarianismul e over the hills of snow, vorba lui Frosty), mango, mandarine, mere, unt, ardei. Cam atat. Lapte de mama here and there, all around the square (e, precum se vede, un post scris featuring Frosty).

Si construim. Castele pentru dinozauri si alte lighioane asemenea, colorate si impunatoare. Eu asez, calculez, verific, ea imi indica, imi sopteste, are idei, creeaza. Eu mai sap un sant, mai indrept un stalp, ea se razgandeste si intr-o clipita sfarama peste multimea de plastic din interior visul locuintei princiare. Eu o iau de la capat mai atenta, mai ascultatoare. Ea, triumfatoare. Ne construim, din lemnisoare vopsite, firescul si lumina.

848 848 848

848
Trei cifre. Sau cum a ajuns viaţa unui copil sa atârne de un fir de telefon fără fir.

O viaţă întreagă m-am plâns. Că nu am, că nu pot, că nu ştiu, că nedreptăţi şi clătinări şi slăbiciune. Mă văicăream ca sunt prea şi cel putin şi doar şi numai. Eram nemulţumire şi cârteală. Până într-o zi de iarnă tânără, când o viaţa fără de păcat a ţaşnit din mine urlând, şi sufletul meu a plesnit de fericire. Pentru că era sănătoasă. Întreagă. Desăvârşită şi definitivă. M-am simţit pentru prima dată in viaţă norocoasă. Apărată. La adăpost.

El nu e norocos. Si nici la adăpost. Încă. E un copil la fel de fără pată, la fel de inocent ca şi Natalia mea, dar nu a avut şansa ei, să se nască sănătos. Depinde de o suma de bani, foarte mare, care trebuie strânsă repede.

Nu-mi pot imagina ce înseamnă să pierzi un copil, mintea mea nu reuşeşte să intre nici măcar pentru o clipa in gândul ăsta pustiu si negru. Tot ce ştiu e ca un astfel de blestem te desface din viaţă iremediabil. Eu am crescut intr-o familie in care un copil mic, de 6 ani, s-a rătăcit de viaţa asta, intr-o după-amiază de vară cu soare si parfum stins de caise. Dintr-o dată, in urma unei erori medicale copilul parinţilor mei, viu si fraged si cuminte a devenit copilul lor mort. Si atât. Sunt 41 de ani de atunci, dar mama mea încă are in şifonier, printre cearşafuri care miros a soare, faţa de pernă pe care copilul ei a respirat in ultimul lui somn. 41 de ani de când in inima ei a intrat o umbră pământie care îi roade sufletul si acum. De cand din ea si tata au mai rămas doar franjuri tăiate drept, necruţător.

Bibi nu a fost norocos. Dar şansa lui se poate schimba pentru că de sâmbătă, 10 decembrie până vinerea viitoare, 16 decembrie i se poate dona prin SMS  viaţă. Costa 2 euro. Ştiu că e criză şi tristeţe multă in ţara asta, si in Romania nelocuibilă cerutul de bani e privit ca o agresiune capitală. Dar eu vă rog, din suflet vă rog să vă faceţi cadou de sarbatori 2 euro, să vă împodobiti sufletul cu lumina unei fapte drepte care, vă promit, vă va încalzi si cea mai rece noapte de decembrie. Mai sunt necesari aproximativ 100 de mii de euro. 50 de mii de telefoane, cam tot atâtea câte au fost in piaţă la Bon Jovi în buzunarul proprietarilor lor in extaz. Sau, altfel, 5000 de oameni care să-i cunoască lui Bibi cazul si care sa-l ducă mai departe altor 10 prieteni. Da, ştiu, pe hârtie pare atât de simplu. Haideţi să facem să fie real. 2 euro e puţin. Pentru Bibi e destul cât pentru o viaţă întreagă.

Concret:


SMS la 848  de pe 10 pana pe 16 decembrie, prin care se doneaza 2 euro
La Romtelecom, 10-16 decembrie:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.

unul

O leapsa cu filme, care a pornit in tromba de pe pagina povestilor lui Santiago, apoi s-a oprit intr-o baltoaca de sange si frici marunte la mine, de unde, cu scartait de roti s-a rasucit prin peretii blogosferei mamicesti pana s-a zapacit de tot, metamorfozandu-se in frumoase declaratii cinefile de iubire, a ajuns acum la mine din nou. De la Gratioasa.
Nu, nu pot face topuri cu filme care imi plac. Pentru ca un astfel de clasament ar fi fara final. Asa ca mi-am intrebat jumatatea, mai decisa, mai inteligenta si poate mai originala, ce ar pastra cu el daca toate filmele din lume s-ar topi intr-o masa inerta de celuloid, din prea multa incalzire globala. Si mi-a raspuns asa cum banuiam. Un Tennessee Williams proaspat, peste care cei aproape 50 de ani au trecut poleindu-l cu magie. The night of the iguana. Daca nu il stiti, va rog, lecturati-l vizual in iarna asta ploioasa, e parfumat ca un mar cu scortisoara la ceas de Mos darnic.
Si luati mai departe leapsa cu un singur film, unicul, cel mai cel.
Neasemuitul. 

nefericirea. o scurtă viziune asupra violenţei

Nu înţeleg:
- cum anumiţi oameni, curaţi la haine, zâmbitori in lume, politicoşi la serviciu, amabili in autobuz, săritori, cuceritori, seducători, odata ajunşi acasa dezlanţuie iadul. Ca şi cum şi-ar trage peste cap cămaşa sclipicioasa ţesută cu abilitate in ani de chin pe lumea asta şi ar deveni ei inşişi. Cum işi infaşoara copiii in jurul pumnului, cum izbesc cu ei de pereti, cum nu le mai tace gura in acuze si pretenţii si sentinţe. Cum se trezesc la viata producând suferintă, cum mâinile lor inelate, cum palmele lor catifelate sapă ca un plug in inimioarele mici si crude şanturi pline cu durere si frică.
- cum poate iubirea să incapa intre şut si umilinţă, intre urlet si reproş. Ce sentiment e ala care se ascunde in dosul palmei facută bici? Cum de nu se intreabă macar pentru o clipă cine e monstrul care chicoteşte laş in pieptul lor debil, ce gust acrit are otrava care le picura din limba?
- cum pântecele din care cândva s-au raspandit copiii vii si calzi tresaltă incordat de ură, încâlcindu-se in proprii săi paşi, când braţele coboară legănându-şi veninul in ritm de cântec de leagăn ingânat de la coadă spre cap, ca o incantaţie sângerie si murdară.
Cred, extrem de incorect politic, foarte nedelicat si total lipsită de menajamente, ca pentru anumiţi oameni contracepţia ar trebui sa fie permanentă. Altfel, se trezesc intr-o viaţa care nu e a lor, cu o familie care îi mănâncă ca o eczemă. Cred ca parinţia nu e pentru toţi, nu e o moda, o obligativitate sau un contrur pătrat de bifat neapărat in chestionarul existenţei. Cred ca un copil trebuie mai întai dorit cu partea aia din inimă care arde tare si pârjoleşte sangele. Altfel, o familie numeroasa nu face decât sa evapore viaţa din carnea celor care nu işi au locul in ea, lăsând in urmă un deşert mărăcinos, secat de iubire. O furtună de praf care târăşte nefericiri ghimpate, numai bune de agaţat pielea fragedă ca o matase transparenta a unui copil.

never ever again. or maybe...

Am primit in asta seara o leapsa delicioasa de la Monica (careia ii multumesc frumos), croita parca pe masura poftei mele de sick cinema, pe care (desi ma impinge cu degetul ei sangeriu intr-o declaratie apocaliptico-terifianta) o voi potoli cu un the best of five care abunda in cruzimi, desertaciuni si trupuri spintecate. Destul cat pentru o intreaga viata:
1. Bad boy Bubby. Pentru cei care se vor bantuiti zile la rand de o poveste bolnava, ciudata, emotionanta si foarte aparte pusa in semne, lumini, necuvinte si imagini. Un film cult ca niciunul pana la el, o calatorie sufocanta in ceata densa dintre inocenta si abuz, o poezie absurda rostita grav si tare pentru timpane care mai stiu inca sa mai vibreze. Un film pe care nu il vrei cu tine dar care te trage in el pana la fund, ca intr-o mare calda si adanca.
2. Gummo, premiatul si adoratul. Nu mi-a placut, are scene de disconfort real, l-am vazut de dragul lui Chloe Sevigny pentru care am rezistat eroic chiar la cateva sezoane din Big Love si din respect pentru domnul Harmony Korine care de data asta s-a cam intrecut cu gluma. E despre ramasitele unei lumi care se descompune dezamagitor de trist si de rece.
3. Ichi the Killer. Miike face de cand se stie niste balti de sange absolut poetice, condimentate cu organe care inca tresalta. Un film rosu prin ale carei interstitii se vede mana sigura a regizorului meu de suflet, dirijand din lama unui cutit o orchestra devianta care se imprastie pe toti peretii. Sinistru, indeed, dar cu gratie si fantezie.
4. The machine girl. O japonezarie cruda si monocolora ca si cea de mai sus.
5. Eden Lake. L-am vazut cu o saptamana inainte de a naste, si poate ca asta mi-a potentat senzatia de revolta si neputinta care a stat agatata de mine mult dupa ce genericul de final a incetat sa mai curga.
Si pentru ca vreau sa mearga mai departe povestea, voi directiona spre Alexandra, Andra, Mariamirabela, Gratioasa, Alina si Raluca  (si nu numai lor) "corvoada" rememorarii peliculelor sau peliculei, asa cum leapsa initiala era pana sa ma lacomesc eu, cele mai periculoase pentru buna lor dispozitie si liniste.

20 de ani

Queen e antidepresivul meu, e aroma mea de copilarie vie si transparenta.
Freddie e inger de 20 de ani.
Long live Freddie!

good ol' rock

Cine isi mai aminteste de pletele blonde ale lui Sebastian Bach?

povesti de groaza

Cum am mai spus si cu alte ocazii, nu s-a nascut pelicula amprentata cu horror fioros pe care retina mea sa nu o rontaie nocturn de pe oasele-i albe, aromate cu frica si broboane de sudoare. Ei bine, in toamna asta a vazut inselatoarea lumina crepusculara American Horror Story, un serial in care se croseteaza povesti dintre cele mai bizare, mituri urbane, fantome ramase sa-si cantareasca eternitatea printre cei vii, intamplari aspirate din alte filme poate mai celebre care apar aici cu facelift  frankensteinian sa ne mai cutremure odata. Bantuiri si bantuiti deopotriva, personaje in sofisticate derapaje seducand inimi umede de spaima, sange incalcit si maruntaie insirate, un meniu fin si delicios care nu ar trebui sa-i lipseasca vreunei mame care alapteaza. Desigur, glumesc. 
Un serial interesant, incomod, languros si provocator, pentru frici in realimentare. Are personaje decente, unul singur insa straluceste, o Jessica Lange prelunga si impecabila, in jurul careia pana si moroii se furiseaza in varfurile picioarelor. Iar personajul ei, undeva in episodul 5 al primului sezon, zice cam asa:
One of the many comforts of having children is knowing one’s youth has not fled, but merely been passed down to a new generation. They say when a parent dies, the child feels his own mortality. But when a child dies, it’s immortality that a parent loses.

De rostogolit in gand. Inainte si inapoi.

biscuiti cu gust de Craciun si frunze de toamna

Nu am mai scris de cateva luni bune despre croielile culinare ale mintii mele stranii, dar azi vin cu o noutate, ceva inaspectuos si inventat la repezeala, din nevoia de a hrani copilul cu ceva.
Graba a stricat treaba cu designul, dar gustul e special, mai ca-ti vine sa te uiti pe geam, sa-l vezi pe Mos Craciun cum trece incarcat cu daruri.
Si colpoteii zic asa:
-fulgi bio de ovaz macinati, adaugati dupa principiul "cat cuprinde", astfel incat mixtura sa fie modelabila cu mana
-seminte de susan rasnite
-un ou bio
-un mar ras
-dovleac ras
-ulei de masline
-scortisoara
Fara alt tip de indulcitor, merg probabil adaugate stafide, dar noi i-am mancat asa cu mare pofta. Si burticuta copilasului s-a rotunjit de indestulare :)

Dupa care am iesit in parc, la vanatoare de frunze, pentru ca linkul de pe FB al Andrei nu imi mai dadea pace inca de aseara. Acasa, inarmate cu lipici si carioci am confectionat o mutra fioroasa, cu radacini africane, probabil, care acum ne zambeste siret de pe o comoda, de unde sade frumos la uscat. Concluzia: mai facem, e foarte placut!















Later edit: am refacut reteta biscuitilor, cu para in loc de mar, unt de cocos in loc de ulei de masline si prune uscate tocate marunt in loc de presupusele stafide. Si faina de hrisca amestecata cu fulgii de ovaz rasniti, in proportii egale. Buni de tot, dar mai dulci, un fel de bomba anticonstipatie :). Fara poza, la fel de urati ca cei de ieri.

attachment

Attachment parenting-ul e receptat ca o moda, un curent nou si extrem care entuziasmeaza. Si, ca in fata oricarei extreme, lumea, in marea ei majoritate, iubitoare de calduta si confortabila moderatie, se zburleste si asteapta indulgenta sa treaca.
Eu am aflat destul de tarziu ca ce simt eu poarta un asemenea nume, mai degraba intraductibil in romana. Si de cand i-am aflat denumirea, ma chinui sa-i deslusesc sensul, definitia din spatele literelor.
De aproape 22 de luni, de cand sunt mai putina cu un miracol, sunt intr-un sublim exercitiu de cunoastere a copilului meu. A pruncului care e din mine, dar diferit, care nu simte ca mine, nu vrea ce vreau eu, nu vede lumea cum o vad eu. Sunt intr-un exercitiu de uimitoare depersonalizare. Imi pun ambele urechi pe inima ei si ascult indelung, cum ii trec prin carne negraite dorinte, cum viata se zamisleste din ea pefecta, cum se desfasoara bucuria din manutele ei calde si mici. Tot ce pot face pentru ea ca mama este sa o recunosc in afara mea, egala mie, diferita de mine, cu propria-i umbra de deslusit. Sa nu ma cresc pe mine prin ea, sa nu ma ratez pe mine prin ea, sa nu-mi finisez visele in ale ei, sa nu fiu ea si ea sa nu fie eu. Sa o accept intreaga si alta decat mine, neasteptata si fragila si intacta. O port, o alaptez, dormim aproape pentru ca asta ne desavarseste cunoasterea, atasamentul fizic inseamna sa o stiu mai bine cu fiecare bataie de inima ce mi intinde vertebrele, cu fiecare rasuflare ce-mi rasuceste forma mea de mama intr-una fluida si alba.
Attachent inseamna de fapt nelimitare, neobosire si neadormire. Inseamna sa iubesti atat de peste poate incat sa cunosti si sa accepti ca trupul ce s-a impartit candva din doi viseaza in culori cu toate aripile pregatite de un zbor care nu te include, dar pe care il sprijini cu sangele tau devenit un aerodrom al absolutului.

Bunica

M-am gandit des la ea in ultima vreme. Prea des. Am cautat ceva sa-i apartina, dar tot ce mi-a ramas sunt cateva poze ingalbenite si o editie interbelica a lui Quo Vadis care miroase a inalterabila liniste. 
Am scris despre ea sub o postare a dragei de Mamituni, dar simt ca trebuie sa-mi mai strabat odata amintirile.
Nu s-a plans niciodata de nimic, avea incremenita in sange o suferinta veche care ii modificase pielea si ii ghemuise inima adanc. S-a nascut cu un an inainte de sfarsitul Marelui Razboi, si la zece ani intra ucenica la croitorie intr-o casa respectabila, pe undeva pe langa Cismigiu. Ucenicia era un paravan colorat pentru sluga in casa, a invatat croitorie dormind sase ani de zile intr-o magazie neincalzita, populata cu sobolani. Si-a construit o cursa si intr-una din nopti i-a prins si i-a executat cu toporul, unul cate unul. A gatit, a crescut copii, a curatat, a spalat. A rabdat. A si iubit, ascuns, un baiat oaches care si acum, dupa optzeci de ani, zambeste dintr-o fotografie sepia. Mi-a povestit ca s-a plimbat cu el intr-o duminica pe Podul Grant. Dupa care viata si-a ridicat pleoapele inspaimantatoare si inima ei in forma de mar copt a inceput sa se usuce, putin cate putin.
La 16 ani, dupa ce stagiul bucurestean se ispravise, a fost data cu de-a sila unui barbat mai mare cu zece ani decat ea. La 17 ani devenea mama pentru prima data, la 21 de ani o nastea pe mama mea, singura, noaptea, in picioare, cu un lighean dedesubt. Apoi a venit al doilea Mare Razboi si ea a inceput sa ingroape. Primul copil, mort la Bucuresti, in urma unei operatii nereusite pe creier, apoi un prunc abia nascut. Peste un timp, barbatul pe care nu il iubise vreodata. Apoi al doilea copil, inecat in Marea Neagra, pe cand era scafandru, in armata, la marina. In '70 nepotul de 6 ani. Candva, nu stiu intre care dintre mormintele astea prea calde, l-a pierdut pe Dumnezeu. Definitiv. Cand era aproape de moarte s-a reconvertit, dar stiu ca in sufletul ei Dumnezeu care i-a luat pe rand tot, racaind necontenit pamantul murdar peste toata viata care i s-a rasturnat candva din pantece, a ramas mereu o forma nedefinita de intuneric.
Ea m-a crescut, cu ea am dormit in pat pana aproape de adolescenta, in umbra glasului ei care imi povestea despre razboi am adormit atatea nopti. Citise biblioteci incercand sa uite cine este, isi indesase in suflet personaje  si umbre care se rostogoleau iute astupand gura amintirilor. Gatea ingenios si cu revolta, bucate dintre cele mai bizare, din pricina ei iubesc cuisoarele si stiu ca sosurile albe calatoresc intotdeauna in siguranta langa o mana de macris. 
Nu mai e cu mine de 16 ani. Cand o visez ma priveste fara cuvinte si apoi dispare. A murit greu, chemandu-si mortii care parca o uitasera. Imi pare rau ca nu i-am spus niciodata cat o iubesc si cat as fi vrut sa fiu ca ea. Sa fiu tulburatoare si limpede si sa nu ma tem. As vrea sa-i spun ca fericirea exista si ca am gasit-o cand nu ma mai asteptam, uitandu-ma la o manuta de copil care strange tare o papadie galbena si rade. Poate ca mi-ar spune ca intr-un alt timp, intr-unul moale si intreg, in care soarele era alb si miroasea a lapte, si copiii ei cei trei au prins o papadie in pumni, dand drumul vietii in jos, hohotitoare.

Viata. Dupa T. Malick

The Tree of Life nu e un film. E o stare. O senzatie care ti se iscaleste pe dinauntru colorata si intensa. E un gand despre cum se simte fericirea la pipait. E o amintire desprinsa din trup viu, de-atunci cand el era apa, sau poate praf ori poate doar lumina. Este memoria fluida a vietii ce se infasoara simplu de-a lungul copilariei in care timpul tinea iubirile la un loc.

The Tree of Life nu e un film. E o imbratisare a sinelui cu sine insusi. A sinelui ratacit intr-o maturitate ascutita si stramta a siluetelor reci, monocrome, in care viata se rupe fara a mai putea fi reinnodata. E o regasire. O salvare. O reintoarcere  la fericire, cand fericirea se scria oedipian, cu pupila marita de atata viata.

Nu il recomand, nu pentru ca nu ar fi pentru toata lumea, ci pentru ca nu e pentru oricand. Ciudat, eram convisa ca-mi voi pierde timpul cu o epopee lunga si pretentioasa. Dar m-a strabatut si l-am lasat sa ma adulmece si-acum ma bantuie.

The Tree of Life nu e un film. E o treapta. De pe care radacinile ni se vad inconstient de clare

The only way to be happy is to love. Unless you love, your life will flash by. 

despre fericire si pahare de plastic

Aseara, dupa o noapte si o zi absolut mizerabile, in care ficatul meu transformat in cotoroanta a incalecat pe-o matura si si-a facut de cap cu furie, am coborat din pat incet, sa nu trezesc puiul adormit cu truda. Trebuia sa strang un popor manios de jucarii, imprastiat in toate zarile, in bezna cea mai deplina. La picioarele patului era intinsa masa, viu colorata si din plastic, aranjata de sarbatoare, farfuriutele verzi, incadrate de tacamuri roz, paharute minuscule grena, un ceainic, plus vesela pentru desert. Natalia se indeletnicise cu gospodaria inainte de culcare. Clatinandu-mi oasele subrezite de nesomn, pipai intunericul cu inima stransa de teama sa nu rastorn scena glorioasa intr-o clipa de neatentie si uite asa, fara avertizare, ma simt ingrozitor de fericita. Ca si cum radacinile mele ar fi inceput in sfarsit sa se trezeasca in pamantul din care respira, recunoscandu-l. Contrazicand tot haosul care coboara uneori intre noi. Contrazicandu-l pe Houellebecq, care declama "Nu va fie frica de fericire: nu exista", si care, bien sûr, nu a fost vreodata mama.

Desigur, daca mi-a fi zis cineva acum cativa ani ca bajbaitul dupa jucarii ma va umple de absolut, m-as fi impiedicat in hohote asa cum daca acum as spune cuiva care ma cunoaste personal in toata sclifosenia mea pseudoprinciara ca ma gandesc serios sa cultiv zarzavat si sa cresc capre ar ramane fara aer de la prea mult ras.

Nu stiu cum aparea ea, fericirea, din ce cotlon al inimii se deznoada si incepe sa zboare prin sange, stiu insa ca atunci cand viata incepe sa se insurubeze in jurul tau tot mai strans si fara sa stii sau fara sa vrei iti desenezi in realitate un vis la care ai tanjit pe ascuns, ai curajul sa te pravalesti cu o seninatate bizara in tot ce ti se intampla. Poate ca se trezeste atunci cand incepi sa nu mai ticai degeaba, ca un ceas intr-o casa pustie, poate ca incape doar intr-o inima de copil si picura de acolo in unele nopti, cand stelele clipesc recunoscandu-se intre ele. Poate ca trebuie sa iti rupi talpile in cuburi de lemn si alte oratanii dormitand prin covoare inainte de a te cuprinde, ca o apa fierbinte si dulce si moale, pana in vizuina cea mai zdrenturoasa pe care candva o numeai suflet.

Si toate astea se intamplau atunci cand varsta mea isi modifica cifrele intr-unele cu care daca te joci putin poti construi infinitul.

wearing my heart. like a crown

Sunt slingofila. Trimit zilnic, de cateva ori, energie pozitiva spre Diana, pomenind-o in gand ori de cate ori ma invesmant cu panza colorata. Nu-mi imaginez sa fi trecut prin bebelusie, iar mai apoi prin toddlerie fara carpe, copilul meu frumos m-a vrut aproape, sa-mi simta inima ghemuita langa a lui, trecand impreuna printre trotuare, printre ploi, peste orasul subtire.

De cate ori ne legam una de cealalta, dezlegam mangaieri, cu fiecare infasurare risipim iubire cruda, ne imbratisam eliberandu-ne. Cu disperare ma gandesc la clipa care va veni, necrutatoare, atunci cand mersul biped , sigur si iute ii va fi de ajuns si pasii repezi o vor desface din mine prelung, petala cu petala. Cui voi mai povesti florile si in jurul carui trup se vor mai inchide bratele mele?

Vorbim atatea. Despre roti si randuiala culorilor, despre matze stranii si gâze rabdatoare, despre cum dorm frunzele toamna si lumea se rasuceste in coaja ei rece, de pe-o parte pe alta. 

O port in dreptul inimii, ca pe o izbanda, niciodata in spate, pentru ca noi vorbim cu ochii. 

O port si mirosim impreuna a om intreg. 

A om nespart si continuu. 

A viu.

prima poza in sling

french cancan

Recunosc, auzind ca Woody Allen si luat catrafusele cinematografice si s-a apucat de colindat Europa am ridicat din spranceana stanga a indoiala. Angoasele lui erau pentru mine un trade mark al New Yorkului asa cum sunt taxiurile galbene sau Jerry Seinfeld. Cu asa idei preconcepute abia m-am uitat la Vicky Cristina Barcelona, ajungand la final hipnotizata de finetea nuantelor cu care maestrul si-a construit o intriga aparent frivola, de satira fina la adresa americanului spoit cu o educatie indoielnica, dar care il face expert in toate.
In foarte noul Midnight in Paris, WA continua tema consacrata la poalele Sagradei Familia, introducand de data asta personaje creionate caricatural, superficiale, dar delicioase in inconsecventa lor. Isi creeaza un alter ego convingator, Owen Wilson imprumutand toate nevrozele si framantarile regizorului, tot je ne sais quoi-ul care l-a facut pe Woody Allen unul dintre cei mai introspectivi autori de pelicula de peste ocean.
Distributia e celebra, unde te intorci dai peste un oscarizat, povestea e cursiva, interesanta, regizorul se joaca printre epocile glorioase ale Parisului, scenele abunda in personaje renumite care rotesc visul romantic al cautarii fericirii ca pe un carusel vesel, in care toate nebuniile sunt posibile.
Ma bucura sa-l vad pe Woody Allen mereu mai inspirat, mai subtil, mai liber de propriile-i conflicte emotionale, invartind povestea fericirii pe bulevarde din ce in ce mai largi. Respirand aer proaspat.

nobody loves no one

Nimeni nu ne invata sa dam. Suntem gauri negre care stim sa inghitim, sa mestecam, sa digeram. Cu cat luam mai mult cu atat cota sociala ne e mai ridicata, un job bun, bani, case, lucruri, cat mai multe lucruri. Apoi impresii, sentimente, acumulam iubiri, ne pansam cu ele rani interioare care nu se vor inchide vreodata, devenind oglinda rece a propriilor noastre capcane.

Pana intr-o zi cand simtim intamplator cum o lumina ni se zbate in pantece. Si tot creste si ne scutura aerul cu diamante in care ne invelim inima molesita, pe zi ce trece se inalta din noi ca o sentinta, ca un raspuns. De care ne e frica, groaza. Pentru ca trebuie sa ne rascolim buzunarele afurisite pline cu lucruri amare, sa ne cautam in dosul pieptului dupa ceva de dat. Si ne mintim, naivi, ca e suficient sa invesmantam boţul de carne si suflet in haine colorate, sa il purtam in vehicule cu coviltir impopotonat, sa il culcam in camere vopsite proaspat, cat mai departe. Nu stim sa ne dam, total, sa ne abandonam in copilul nostru cu toate defectele si umbrele zdrentuite, nu stim ca el ne va iubi oricum mai mult decat orice si decat oricine, doar daca avem curajul sa fim ai lui, cu totul, fara limite si fara pretentii. Prabusirea in miracol e renasterea oricarui parinte trist, cu carca impovarata de acumulari, cu bratele afundate pana la coate in lucruri. 

Ne baricadam luand din toate partile, cu lacomie si fara noima. Nu putem da inapoi nimic, extragem farame de iubire din suflet si le inramam frumos deasupra patului in care copilul nostru plange si caruia nu stim sa-i fim alaturi. Pentru ca sub carcasa unei fericiri inchipuite e un ecou surd care se loveste de pereti ca o minge ratacita. 

everything you always wanted to know about breastfeeding but were afraid to ask

Pentru postarea lunii septembrie Rox arunca o manusa generoasa, un fel de back to the future al alaptarii. Iata si gandurile mele, redactate inginereste, dupa un noian de zile nebune in care am refacut de trei ori structura metalica a unei copertine careia mereu i se schimba arhitectura (aaaaa!), am reinceput orele de sofat (hiphipura!) cu inima in gat (cum altfel?), plus ceva (inca) de nedivulgat (de teama neindeplinirii).

Ce as fi vrut sa stiu before:

-ca inceputul poate fi greu, mult mai greu decat citim in carti sau in reviste virtuale scrise de jurnaliste subtiri, pentru care mamicia e o poveste prea indepartata
-si ragadele nu sunt doar un vis urat, usor de alungat cu primele raze de soare
-ca o pozitie corecta, relaxata este esentiala pentru reusita si liniste. si ca se dobandeste dificil de una singura, dar cel mai bun aliat in razboiul impotriva ranilor nu e nimeni altul decat bebelusul.
-si ca exista pe lumea asta oameni faini, care lumineaza si care merita "cititi" din scoarta in scoarta
-ca, in cazul nostru cel putin, alaptarea de durata equals alaptare de noapte equals cosleeping equals pat de bebe de o tona absolut inutil
-ca reusita inseamna indarjire, nopti nedormite, renuntare, poate oboseala, de cele mai multe ori durere. Dar ca e un drum frumos, initiatic, din povesti.

Ce as transmite din experienta mea:

-o poza cu Natalia, la un an si aproape 9 luni, voinica si viteaza, 90% lapte de mama, 10% miscellaneous. un copil in care s-au mutat toate primaverile.
-ca nevoia de informatie de calitate, din surse credibile si updatate secolului 21 trebuie sa fie prioritara pentru o alaptare indelungata si de succes
-la fel si linistea, relaxarea, naturaletea
-ca uneori naivitatea cea mai pura poate fi salvatoare (gandeam inainte de a naste ca daca bunicile si strabunicile au reusit sa alapteze fara niciun fel de suport, informational sau moral, eu de ce nu as putea)
-ca fericirea e cel mai miraculos galactogen. Probabil si diverse ceaiuri, migdale, marar, dar laptele care picura dintr-un colt de fericire e dulce, gras si mult. O proaspata mamica devine fericita daca e iubita, apreciata, sustinuta. Daca iubeste. Cu patima si infiorare, sufletelul dainuitor in forma de om.
-ca alaptarea e o intamplare care poate trage o viata comuna dintr-o umbra prafuita in lumina vie, ca tese punti peste limite si prabusiri.
-ca ţâţa e univers, institutie, arma, argument si contraargument

Ca alaptarea te face uneori sa-l parafrazezi pe Woody Allen :)

despre case si gandacii care le cutreiera

In mod absolut bizar, amintirile pe care le am despre casele in care am locuit sunt strans legate de cantitatea fizica a insectelor respingatoare surprinse strabatandu-le in miez de noapte, prin colturi si firide. Reactia mea fata obraznicele creaturi e de groaza, amestecata cu greata si lesin. Am o frica decenta fata de fluturii de noapte, nu sunt extrem de atasata nici de paianjeni, insa cand apar gandacii in peisaj imi intru in rolul de femeie ridicola care tipa si se cocoata pe masa.
18 ani in casa parintilor mei am intalnit de prea putine ori gandaci, ii cunosteam insa din diverse vizite dar cum contactul a fost sporadic imi erau suficient de indiferenti incat sa nu dezvolt psihoze. Inca. In '98, primul meu an in Bucuresti, in care eram studenta la psihologie, am stat 3 luni la o matusa in gazda, in Berceni, pe langa Budimex. Fara gandaci, o casa din care nu am amintiri si pe care am lasat-o in urma cu inima usoara.
La finalul primului semestru am schimbat sudul cu Stefan cel Mare, cand am impartit un apartament mic, tisit de carti si viata prafuita, cu alte doua colege. Din bucatarie vedeam Intercontinentalul si un cartier de case peste care ningea ca in povestile nemtesti. Am stat acolo 4 luni, zburlindu-ma la cate un gandac rosu si probabil flamand, ratacit printre vase nespalate si cursuri scrise in graba. Relatia cu cele doua colege s-a deteriorat brusc si nu fara scantei, asa ca intr-o zi de aprilie (sa fi fost oare mai?) mi-am luat catrafusele si m-am mutat in coada cea mai de sud a Bucurestiului, in zona Turnu Magurele, in imediata vecinatate a facultatii de fizica. Cativa gandaci marunti si speriati tot am vazut si acolo, aerisindu-si piciorusele in soarele de primavara, nimic cutermurator.
Calatoaream cu autobuzul pana la Unirii (311 sau 313 ???), iar de acolo luam metroul pana in Politehnica, unde psihologia de la Spiru Haret avea sediu pe-atunci. Undeva, langa Piata Sudului, intr-o vitrina de magazin parasit, trona un poster urias cu Eddie Vedder, cu plete si camasa in carouri, imi faceam loc cu coatele printre calatori de fiecare data sa il vad. Eddie Vedder inseamna primavara pentru mine. Am locuit acolo pana inainte de sesiunea din vara, cand proprietarul si-a schimbat planurile cu apartamentul si eu, impreuna cu prietena cu care imparteam teritoriul si care in liceu mi-a fost printre cele mai dragi (Consuela, daca ma citesti, plecaciune:) ) am fost nevoite sa ne luam talpasita. Eu la Ploiesti, ea intr-un apartament in care gandaci de 5cm patrulau cat e ziua de lunga si noaptea de neagra in sus si in jos, pe mobila, pardosele si locatari adormiti. Gandaci negri, de canalizare, hotarati sa nu cedeze din imparatia lor nicio bucatica. Imi imaginam, pe atunci, cosmarurile mai blande.
In toamna urmatoare, boboc la facultatea de constructii si proaspata mireasa, m-am cazat impreuna cu Mihai in C7, caminul UTCB-ului pentru familisti, pilosi, profesori si alte categorii privilegiate :)). Un bloc promitator cu garsoniere spatioase. In prima noapte acolo nu am inchis nici ochii si nici lumina, am consumat un tub de spray de gandaci si mi-am blestemat zilele cumplit. Era botezul in ale gandacitului. Dimineata linoleumul scorojit avea un covor nemiscator de vietati a caror viata fusese retezata crud si prea devreme. Prima luna asa a fost. Maturam gandaci, dadeam cu spray, maturam gandaci, urlam si ma scuturam, dadeam cu spray. E mirabil ca nu mi-au crescut solzi si coada, am inhalat chimicale fara menajamente. Telul meu in acele zile era ori eu, ori ei. In cele din urma a decedat si ultimul vlastar din nobila familie a gandacilor rosii din Tei, ocazional insa mai primeam musafiri de la vecini. Ii intampinam politicos, parfumandu-i. In 5 ani petrecuti acolo am vazut creaturi care ar ridiculiza imaginatia celor mai talentati creatori de horror, gandaci mutanti care aproape zboara, gandaci uriasi care depun oua gigantice, gandaci transparenti ca o manusa de domnita, colonie de cateva sute ascunsa dupa musamale nescuturate, gandaci indrazneti care beau cafea si mananca biscuiti. Nu am memoria exacta a anilor care m-au transformat in inginer, insa amprenta sinistra a mizerabilelor fapturi o pastrez tremuratoare in inima mea inca infricosata.
Din Bucuresti am plecat greu, sunt inca legata sufleteste de orasul asta aglomerat si murdar, inca il consider acasa. Readaptarea la Ploiesti nu s-a produs nici pana acum pe deplin, si, daca va fi sa ne crosetam viata dupa cum visam, nu voi avea nevoie sa o finalizez vreodata. Aici, pana si gandacii dezamagesc.  

my house in the middle of the street

Ma simt ca intr-un labirint din care inca nu e timpul sa gasesc calea spre iesire. De la o zi la alta totul se ingusteaza, se ajusteaza, sunt la finalul Shining-ului lui Kubrick dar nu indraznesc sa-mi regresez pasii, unul cate unul, pana intr-un loc sigur, de unde sa pot gandi clar.
Cautam case. Ne cautam casa careia sa-i spunem acasa. Stau toata ziua cu ochii in imobiliare si seara mergem la vizionari. Am crezut pentru un timp ca am gasit-o, era micuta (prea micuta), delicata (prea delicata), cu un par incarcat si subred, din care puteai culege fructe pe alese din balconul dormitorului. Nu ne-a vrut, sau poate noi nu ne-am dorit-o destul. Avea deja catel caruia ii pusesem gand bun sa-l eliberez din lant. Avea si trandafiri si soare si petice de iarba si un bazin pe care ne gandeam sa il populam cu pesti. Avea insa si un cos plin de incertitudini, variabile, nori, in plus in dormitorul cu balconul de poveste nu reuseam sa inghesuim patul 200/180 si mai apoi sa ne inghesuim si pe noi. Asa ca am desfasurat-o din jurul inimii mele (era legata deja cu doua noduri) si am repornit motoarele.
Cautarea de case e o aventura cu o multitudine de gusturi, e un ospat aproape furat de musafir ascuns, care pleaca ghiftuit cu ecouri ale unor timpuri straine din fiecare curte pe care o deschide, din orisicare casa pe care o umbla pasind tandru si geometric. Ma intreb mereu cate imagini stau pitite in peretii albi pe care ii imaginez ai mei, cati inaintea mea si-au evaporat viata in imbratisarea lor, ce urme invizibile sunt imprimate in podelele care bombane ruginit sub picioarele noastre. Pot oare sa locuiesc vreodata printre amintirile altora, sa le sacai si sa mi le inghesui pe ale mele intre ele, fara sa le supar?
Am gasit curti largi, marginite de padure, in mijlocul carora cate o casa roasa de timp isi macina singuratatea in liniste, cu oameni care ne vorbesc despre ei ca si cum ne-am cunoaste din alte timpuri. Unii i-au dat Nataliei fructe adevarate, smochine si piersici cu parfum si zeama, altadata a capatat alune de copac. In seara asta, intr-o astfel de curte am auzit cantand o pasare ciudata si m-am imaginat locuind acolo fericita. Dar da, era doar imaginatia mea miscand clipele anapoda.
Adorm in fiecare noapte in labirintul meu inalt, care miroase a mine, sperand sa ma rostogolesc in somn intr-un pamant de taina cu fructe coapte la incheieturi si toate iesirile intacte. Fie ele si spre capatul lumii.

roz. cu Z de la zmeura

In casa mea, toamna indiana miroase a zmeura. A zmeura delicata, prizoniera in unturi si prafuri magice, care mangaie. A lavanda fina, ascunsa brat la brat cu parfumata vanilie, in uleiuri tacute, care imi imbraca pielea in catifea, cand noaptea isi poarta luna in frunte, ca o stema.

In casa mea, care nu-mi apartine, imi despletesc timpul cu buzele rezemate de umbra copilului meu, cu buzele prin care Timidul se piteste mirat de propria-i sfiala. Din cand in cand il gust si tremura, povestindu-mi despre tufele incarcate cu zmeura dulce, dintr-un iunie zemos, rasufland a vara. E cald si ochiul meu deseneaza in jurul copilului adormit ferestre colorate, care isi flutura nelinistite batistele mirosind a lavanda si a zambete. Uneori las vantul sa le ravaseasca si atunci mirosul de vara calda ne inunda pielea care isi deschide palmele sa il prinda. 

In viata mea, care nu-mi apartine, zmeura miroase a bucurie. 

Le multumesc Inei si Alexandrei pentru rasfatul aromat fara de care cuvintele de mai sus nu ar fi fost posibile :) 

un profil. mamerele take three

Un fel de aftermath, după cutremuratorul post al Ralucai.

Abuzatorii sunt, în marea lor majoritate, oameni care afişează o înaltă conştiinţă morală. Şi care, aşa cum spune Tennessee Williams în The night of the iguana, ar fi distruşi să recunoască adevarul despre ei. Se tem cel mai tare sa fie judecaţi, deşi îşi expun teoriile cu vehemenţă, eventual cu Biblia alături, pentru a da greutate de sentinţă vorbelor. De altfel, religia a fost de-a lungul timpului paravanul perfect pentru cele mai monstruoase atorcitaţi, scuza pentru injustiţie, laşitate şi cruzime.

În lumea asta, copiii s-au crescut cu jordia de când lumea, în teroare, în ameninţări şi în frică. E un modul de educaţe care nu poate fi stârpit, pentru că inimi mici si noduroase, suflete viermănoase există şi vor exista până când pământul sătul de atâta tropot îşi va întoarce coaja pe partea cealaltă înghiţindu-ne. 

Problema apare când explicaţiile vin în scris, editate frumos si comercializate pentru publicul larg. Care atât asteaptă, o portiţă, izbavirea, cu atât mai preţuită cu cât îmbracă haina credinţei. Mame care s-au trezit legate ca într-o cămaşa de forţa de urletele nounascutului năzuros, pornit sa facă legea în casă dupa bunul său plac, tânjesc după validarea unei educaţii care presupune control total, adică antrenarea puiului de om în a-şi înghiţi lacrimile şi nevoile, în a-şi deveni autosuficient. Mai pe româneşte, datul pe brazdă. Mândria fiecărei familii, un copil care nu crâcneşte, care nu deranjează, care tace. Liniştea, la copii si la câini, e foarte preţuită. 

Între mamelerele şi copiii lor este întotdeauna o uşă închisă. O uşă albă, fără clanţă, într-un perete alb, de zahăr. O uşă prin care, daca îţi lipeşti urechea, nu auzi decât un ţiuit al vieţii ce ar fi trebuit să fie. Din inima mamelorrele se exfoliază mereu câte o coajă de vină nerecunoscută, până când ea, inima, rămâne uscată ca o prună uitată singură o iarnă întreagă. 

Mamelerele se tem de lume şi se vor perfecte pentru ea. Sunt gospodine, spală, calcă, se sacrifică, fac tone de mâncare. Compensează prin mâncare toată dragostea de care sunt secătuite. Prin mâncare, prin ordine, prin control al lucrurilor. Dacă nu sunt apreciate, cele 7 capete de balaur scuipă otravă. Mamelerele învelesc în poleială sclipitoare lacrimile şi vopsesc peretele peste care îşi vomeaza deznadejdea, cu mare grijă. În alb, alb imaculat, ca de zahăr. Şi în el, uşa se înţepeneşte şi mai tare, fără clanţă şi fără balamale. Nici nu ai zice ca e o uşa, aşa de tare se confunda cu peretele. Şi rareori, în dosul ei se mai aude ceva ce ar semăna cu un râs zglobiu de copil. Dintr-un film, probabil, acolo unde bebeluşii stau cuminţi in patuţurile lor, dorm toata noaptea şi nu fac gălăgie. Aşa cum ea, mamarea, a vazut înainte de a-şi dori sa devină mamă. Pentru ca mai apoi, când proaspătul venit în familie s-a dovedit a fi departe de imaginea idilică din siropuri televizate şi romane roz, pe mamarea să o apuce disperarea după viaţa cea tihnită de dinainte. Şi uite cum, în ajutorul ei vin pe rând, domnul predicator Ezzo, domnul doctor Ferber, sfaturile rubedeniilor şi ale vecinilor care au crescut copii înalţi ca brazii fără să-i răsfeţe, fără să le caute în coarne. Nu mai conteaza ca e elementary, my dear Watson, ca un copil nu e firesc, normal, uman sa fie lăsat să plângă neconsolat, nu trebuie sa citesti asta în cărţi. Un minut, două, treizeci, timpul se dilată şi mamarea, deziluzionată, suspină singură după ceva ce a pierdut cândva, iremediabil, când poate o altă mamarea, mama ei, i-a ronţăit inima, fibră cu fibră, cu fiecare palmă, vorbă grea, umilinţă, ameninţare.

Într-o zi, peretele alb ca zahărul, ca neaua, neted şi rece nu mai ascunde vreo uşa în carnea lui, e zid si atât. Dar dacă îţi pui urechea aproape şi o ascuţi bine bine vei auzi probabil un scâncet slab, nu de copil, ci de mama rămasă singură, sa-şi numere minutele îmbătrânirii, unul, doi, cinci, treizeci, până adoarme.

Introducing Mr. Patton's Mondo Cane

Vanitoasa, capricioasa dar dainuitoare relatie am cu muzica, de cand ma stiu. Si pentru ca sunt multe momentele in care zumzai ca o albina in cautarea unei muzici neascultate inca, care sa-mi rascoleasca patimile si sa-mi reaseze nelinistile, sau macar a uneia pe ritmul careia am mers candva desculta prin propria-mi singuratate, dar din neglijenta am ratacit-o, cred ca e un gest de curtoazie sa le fac loc aici, celor care ma poarta printre zile.

Mike Patton e un tip foarte aparte si plin de culoare, are in ritm umor si sarcasm, in plus vocea vibranta mi-a rascolit candva, in augustul lui 2009, copilul nerumenit si fosnitor din burtica mea ca un semn de intrebare. I-am privit cu ingaduinta si interes improvizatiile extracurriculare cu John Zorn si Kaada si recunosc ca-mi reintorc des urechile spre acordurile lor experimentale. De curand i-am descoperit proiectul recent, Mondo Cane, o serie de cantece italiene din anii 50-60 reorchestrate grandios si interpretate in limba lor materna cu indrazneala si sensibilitate, chiar cu o doza de seriozitate intriganta. E dramatic, teatral intr-un rol care nu il sifoneaza ci il aseaza confortabil printre artistii mereu proaspeti in verastilitatea lor ludica. 

garbo talks! and eats!

Uitandu-ma cu jind in ograda mamei micutului Santiago, am decis ca e timpul sa mai notam si noi una alta.
La 1 an, 7 luni si 3 saptamani.

Legenda: italics-urile reprezinta transcrierea fonetica a primelor rostiri.


Primul cuvant a fost tata, acum mai bine de un an. Nu-mi amintesc de mama, l-a rostit la inceput tiptil, silabisit. Acum il aud de cateva zeci de ori pe zi, rostit duios, apasat, intrebator, agitat, alintat. Numele bunicilor il rosteste curajos, bunicul (tatal meu) e ursu' (ushu), mama mea e buni. 
Armata de pisici care ne inconjoara este diferentiata in functie de nume , insa li se spune tuturor, generic, mau si pispis. Ii place sa pronunte baie -baii, cu accent pe i. Apa rosteste clar, apasat. La fel si ou.
Raspunde la intrebari cu da sau nu si le cunoaste sensul foarte clar, niciodata un da nu va deveni nu sau invers. Vai si amar de cine incearca sa-i submineze autoritatea deciziilor! Intelege absolut tot ce ii spun, chiar si explicatii cu sens ceva mai abstract, ii place sa ma ajute, sa puna diverse chestii la gunoi, sa-mi dea cumparaturile din sacosa pentru a le aseza la locul lor, sa-mi dea rufele proaspat spalate la intins.
Cunoaste majoritatea animalelor, din natura, carticele cu poze sau desenate. Recunoaste porc, vacuta, cal, oaie, peste, broasca, magarus, cocosh, gaina, pui, pisica, crocodil, dinozaur, catel, leu, rata, curcan stie glasul fiecaruia si il reproduce. Prefera calul (cal), broasca (oacu', oachi), rata (macu').
Zice ata, ala (asta, ala), aia (aia) mai ales atunci cand suge si schimba sanii dupa bunul plac. Caca si pipi nu mai prezinta vreun mister, desi operatiunea olita inca nu am demarat-o. La baie recunoaste litiera pisicilor drept caca, pe strada daca intalnim gramezi de balega (si intalnim zilnic, doar traim intr-un oras european) se bucura aratand spre ea cu acelasi apelativ, caca.
Recunoaste culorile, desi granita fina dintre rosu si portocaliu ii da inca de furca. Coloreaza intens hartie, covoare si parchete folosind creioane cerate (sunt fara stres pentru ca am descoperit cat de usor se curata orice suprafata, fie ea textila sau din lemn, cu ajutorul servetelelor umede. peretii sunt inca neatacati, dar ii simt cum tremura:)), asfalt cu creta colorata. Ne pune sa ii desenam pisici, flori, broscute, pe Peppa si ai ei. Rasfoieste apoi incantata colectia de desene numind personajele.
O iubeste pe Peppa Pig. A avut o perioada in care ma ingrijorasem pentru ca imi cerea mereu pepa, pepa. Si acum cere, dar se plictiseste repede.Uneori mai prefera si Pinocchio sau Bambi (bimbi).  De la Peppa a invatat ca baloanele de sapun si numesc bubbles (babăl), iar de atunci numai asa le zice. Iubeste baloanele de sapun, alearga sa le prinda, sufla sa prinda viata. Am observat ca se incumeta sa pronunte mai degraba cuvinte complicate si se bucura de potriveala sunetelor. Vorbeste mult, intelegem noi (inca) prea putin. Foloseste intonatia si jocul ei pare o piesa de teatru pusa in scena cu grija si minutiozitate.
Este cu siguranta ambidextra, daca nu chiar stangace. Ceea ce e mirabil, la ambii ei parinti mainile stangi sunt mai  degraba pentru decor.
Gata e gaca, unde e une, uite e ute, parc e pac. 
Combinatii: fac bai, acasa mama.
Daca se plictiseste de cineva ii face pa pa.
E foarte politicoasa cu pisicile, de cate ori parasim casa le spune pa, la fiecare, iar la intoarcere le imbratiseaza. Primeste in schimb afectiune sfaraitoare si destul de mult par.










But enough with the talkin', let's go in the kitchen!
Precum se stie, Natalia s-a diversificat tarziu, dupa un an, si de atunci tot sontac, sontac am mers cu mesele  (am avut mereu grija sa ma vaicaresc in dreapta si in stanga despre asta). De ceva vreme insa a inceput sa guste din bucate cat mai variate si, desi suge ca si cum ar fi sfarsitul lumii, are trei mese pe zi formate din solide si lichide care nu sunt lapte de mama. Da, pentru mine si o bucatica microscopica de ceva echivaleaza cu o masa (mamele copiilor mofturosi tind sa transforme fiecare mestecat intr-o victorie).

Mananca fructe, fie ca atare, fie in smoothies. Prefera pepenele galben si nectarinele.
Mananca oua (de la gaini care masoara cu pasul curticica lor cat de ziua de lunga, scaldandu-se in soare si praf si ospatandu-se cu boabe si verdeturi).
Iubeste untul! Bucatele, neuns pe paine. Din lapte de vaca dar si de cocos.
A mancat peste, somon, crap, dorada.
Brocoli! Nu credeam sa prind ziua asta fericita in care sa afirm despre copilul meu ca e fan brocoli! Leguma preferata! Urmeaza cartoful, rosia, ardeiul rosu, castravetele, cartoful dulce. Un nu hotarat pentru morcov!
Uneori e incantata de iaurt si de branza de oaie, dar la lapte (de vaca si capra) a strambat din nas.
Refuza carnea, oricum ar fi ea preparata.
Ii plac semintele de dovleac, migdalele, caju. Imi cere uneori miere (mimi)
Cand fac paine(paine) in casa mananca uneori, la fel si paste cu sosuri de legume.

Nu ii plac combinatiile de alimente, prefera gusturile directe, nealterate de alaturari, nesarate, necondimentate.

Rontaie goji la desene animate. Which is quite ok :)

piece of cake

Din cand in cand gospodina din mine, care de ceva vreme mai mult zace amortita, tresare, cu o mana pe cratita si cu alta pe facalet, napustindu-se asupra frigiderului. Un astfel de zvac ciudat mi s-a intamplat azi, cand remuscarile au inhatat miseleste inima mea de mama pentru ca am lasat sa treaca sfanta Natalia de pe 26 fara maneci suflecate deasupra vreunui aluat dulce sau a vreunei creme. Si pentru ca joi Mihai schimba si el niste cifre in coada anilor, iata-ma cotrobaind viteaza printre ingrediente alese, fructe si arome preparand o prajitura haisaizicemraw, buna de te lingi pe degete.
Iata cum:






Blat:
Am incercat sa evit celebrul si clasicul blat din nuci/migdale/alune/fistic/caju  optand pentru ingrediente care respecta echilibrul omega 6-omega 3. Sa nu zica careva ca statul pe net nu m-a invatat nimic!
-3 linguri seminte de canepa
-4 linguri seminte de susan rasnite
-3 linguri seminte de chia hidratate
-o jumatate de banana blenduita
-2 linguri magiun de topoloveni
-unt de cocos (cu sssss de la sssoare:)), sa evitam confuziile, da!?:)
-scortisoara, cuisoare
-faina de hrisca adaugata treptat, dupa ce toate ingredientele de mai sus au fost amestecate, asa incat sa rezulte un aluat nu foarte tare, care poate fi modelat usor cu deshtele intr-o forma de tort cu fundul detasabil. Care forma va merge la deshidratat, in aparat special sau in cuptor, la temperatura minima si cu usa intredeschisa.

Crema:
-un avocado
-doua banane
-zeama si coaja de la o portocala
-unt de cacao
-vanilie
Blenduite. Miere nu am pus, banana a fost suficient de dulce.
Crema am turnat-o peste blat, am ornat cu nectarine si am pitit-o in congelator pentru o ora. Am avut o portocala mare si zemoasa care mi-a lasat crema prea moale. Dar in afara de ochiul meu cu pretentii estetice nimeni nu pare sa protesteze, papilele gustative au zis bogdaproste iar burta ghioraie a plin si a satisfactie.

cum sa ne plictisim sambata seara

De ceva vreme, din comoditate si lene, ne uitam doar la seriale. Breaking Bad si True Blood luni, Two and a half men zilnic (suntem la final de sezon 6). Charlie Sheen si familia lui bizara sunt proaspeti, nu s-au degradat in timp, au replici spumoase si destepte, personajele s-au construit solid, nefluctuant. So, a keeper.
Dar, ce sa vezi, sambata seara ne-am decis sa spargem rutina cu ultimul Spielberg, in calitate de producator, adica Super 8. Mint daca nu recunosc promitator inceputul. Un grup de prieteni plasati la final de ani '70, amintind izbitor de personajele lui Stephen King, care portretizeaza amicitiile preadolescentine ca nimeni altul, realizeaza un proiect scolar in forma unui lungmetraj cu zombies. Insa linistea oraselului de provincie e zguduita de un accident feroviar, care elibereaza pe ulitele urbei un extraterestru suficient de infuriat pe omenire incat nimeni sa nu mai fie in siguranta.
Actiunea demareaza cu scartait de roti, insa se ineaca intr-un fum gros de clisee, asa incat filmul devine o salata flescaita, o adunatura de fosile de succes ale lui Spielberg, care au facut candva istorie. Nu lipseste nimic, extraterestrul tinut captiv de catre armata americana cea rea, posesor de inima mare plina de dor de acasa, armata americana cea foarte rea care il impiedica pe E.T. phone, home-ul de scoala noua sa-si reconstruiasca nava, copiii maturi/intelepti/sensibili/inocenti/degraba scufundatori in mrejele amorului/in conflict cu generatia parintilor/salvatori (cum altfel!?) ai planetei, betivul si scandalagiul satului care intra intr-un final in contact cu partea sa feminina, buna, blanda si candida, again, cercetatorul american care a facut candva pact cu diavolul dar care, cu un ultim strop de constiinta si de viata tine mortis sa-si faca datoria de bun american. Apare si gadgetul emblema al anilor 70-80, walkmanul (bine ca Rubik cube-ul s-a inventat ceva mai tarziu, altfel reuseau producatorii sa-l inghesuie in vreo scena). Plus cateva acorduri disco de antologie.
Finalul e obositor de slab, un mixaj de sentimentalisme uzate, chinuite, intoarse pe toate partile, neinspirate, vestejite. Dejamagitor....Back to Charlie Sheen!

a winter tale

Tic-tac, tic-tac, ne mai nastem si noi? intrebam aplecandu-mi gatul catre burta ca o luna plina intr-o noapte de vara. Dar vara era departe, tocmai ne pregateam de gerul Bobotezei si zau daca vazusem atata zapada vreodata, in decembrie DN-ul se inzapezise de cateva ori, iar noi si burtica noastra trebuia sa ne croim cumva tunel prin omat pana la Polizu.

Pe 4 DPN-ul expirase, eu capatasem dimensiuni apocaliptice si o umbra deasa, atotcuprinzatoare. Funny, ha, ha. Asa ca pe 4 ianuarie, luni, am iesit in zapada, cu un cojoc care cu greu imi mai acoperea spinarea, sa eliberam masina de sub tirania iernii. Si sa fac miscare, poate asa vine gandul bun asupra Nataliei si prinde chef de aventura. Seara a inceput foiala, micuta balerina a debutat delicat, in poante, ca mai apoi, inspre noapte, sa bocane cu extremitatile in peretii prea micului ei acvariu, ca si cum ar fi fost intr-un ou a carui coaja trebuia sa cedeze odata. Eram eu neexperimentata, dar am priceput ca toata agitatia ei trebuie sa insemne ceva. Asteptam cu interes sa aflu ce.

De divertisement nu ne-am privat, vazusem toate ecranizarile BBC dupa romanele romantice si victoriene, anul nou il petrecusem cu Little Dorrit, apoi ne-am pierdut noptile cu Bleak House. Era randul lui Pride and Prejudice, care imi era drag, atat de drag incat am vrut sa o numesc pe Natalia Elisabeta doar pentru a o alinta Lizzy. In noaptea aia l-am vazut pana la final, cu inima stransa suspinand dupa Anglia cea verde si aspra. La 2 a.m., cand in sfarsit Mr. Darcy isi exprimase clar intentiile, am reusit sa adorm, cu Natalia executand programul la barna si paralele, fara pauza, inepuizabila. La 6 a.m., orbecaind in noaptea densa de iarna, am constatat ca devin mai usoara si ca in urma mea ramane o dara umeda, ca de limax. Hait! Pana aici mi-a fost, mi-am zis, si am dat buzna spre barbat, sa-l scutur dintre vise.

Paranteza. Cred ca am mai zis, imi era o frica innebunitoare de nastere. Mama imi povestise despre dureri atroce, care te aduc in pragul lesinului, citisem intamplari care mai de care mai teribile despre travalii prelungi, in spitale mizerabile, cu personal medical indiferent, care nu se deranjeaza daca nu introduci, cu ultimele puteri, bancnota colorata in buzunarul halatului alb. In nestiinta mea, le credeam norocoase pe cele care alegeau cezariana, ca solutie rapida si usoara de a incheia socotelile cu sarcina. Inchid paranteza.

Sun doctorita, o trezesc din somn, doamna doctor, sunt Simona, mi s-a rupt apa! Buimaca, femeia ma invita la spital. Bagajul era deja in portbagaj de vreo 2 saptamani, o valiza imensa, burdusita cu tot felul de lucrusoare si nimicuri pe care le socoteam indispensabile. Fac dus (o ultima “cochetarie”), ma impachetez in singurele haine in care mai intram, pup pisicile si ne luam talpasita, emotionati, nepregatiti inca pentru miracol. In masina, ma inghesui pe bancheta din spate si cu inima mica de spaima numar minutele pana la spital. Intr-o zi normala, drumul Ploiesti-Bucuresti inseamna o ora si jumatate. Noi il parcurgem in 60 de minute, ziua era inca tanara, abia mijindu-se din inima noptii, soferi putini, iarna amenintatoare in transparenta ei perfecta mirosea uluitor a rece si a viu.

La Polizu, gasim loc de parcare printre troienele din fata spitalului. Cobor si apa incepe galgaind sa curga in zapada murdara a strazii. Inspaimantata, ajung la camera de garda, unde sunt luata in primire de doua asistente amabile, impresionate probabil de echilibrul meu fragil. Sunt cosmetizata, imbracata, consultata si trimisa la sala de nasteri. Mihai nu e lasat cu mine in camera, dar ne desparte un hol si reuseste sa intre des. La ora 8, dilatatia e zero, contractii nu exista, apa s-a scurs. Apare si doctorita, ma consulta si ma conecteaza la perfuzii pentru inducerea nasterii. Repede, apar contractiile, destul de dureroase, dar suportabile. Mi se spune e vina oxitocinei. Din cand in cand, o asistenta verifica dilatatia, doare cumplit, ma simt umilita si neputincioasa, resimt scormoneala asta in mine ca un viol. Asa e procedura, se pare. O prefuzie e gata, se incarca a doua. Nu sunt lasata sa ma plimb, probabil de acum nici nu as mai fi in stare,  am frisoane si experimentez ameteli. Doare, dar nu simt ca vreau sa escaladez peretii.

E deja amiaza, sunt intr-o camera cu ferestrele spre soare, o camera plina de lumina in care anotimpurile se ratacesc.

Si dintr-o data o simt. Vine. Strig ca vine, ca nasc. Lumea se precipita, sunt ajutata sa ma urc pe masa, vine si doctorita cu o echipa de vreo 7-8 studenti (?!!), care asista la nasterea mea in scop didactic! Nu sunt intrebata daca dau acordul, oricum ei apar prea tarziu pentru a mai protesta (ulterior mi se va recolta si placenta, tot in scop didactic, completez pana si un formular pe care il semnez cu mana mea cea noua, de mama).

Dar nu mai conteaza nimic, timpul se strange si se destrama, nu mai am nici spaima si nici durere. Totul se intampla foarte repede, intr-o clipa eterna, in care linistea se asterne peste scoarta trupului meu chinuit si imi lumineaza calea. Am simtit-o. De tot, pe toata. Ca si cum vaginul meu s-ar fi dotat cu amprente si ochi. Am constientizat-o. Omul mic, cuibarit in carnea mea calduroasa ca intr-o casa fara ferestre care coace. Capsorul, apoi manutele mici, trupul ei plapand, piciorusele. Am pipait-o cu trupul, imbratisand-o solemn, cand ma parasea, cand a devenit Ea si eu am ramas doar una, mai singura si mai uscata,  cuprinzand-o ascuns si cu dor mare.

Ea e continuarea mea. Nu stiu unde ma termin eu, dar stiu ca in spre orice capat al meu ma uit, pe ea o vad si la umbra ei imi gasesc adapost si umbra ei o imbrac peste piele si ii spun iubire. Incontrolabila iubire.

rosii uscate la soare

First day at the beach 

 Soare de Baragan, invaluitor in fierbinteala lui oarba care coace si preface lumina in arome si miresme.

Third day at the beach

Rosii carnoase, adevarate, cu gust puternic de viu, de vara, taiate feliute subtirele, si aranjate tacticos, in ladite tapetate cu hartie de copt, ca pentru poza colorata de familie. Presarate cu sare si busuioc proaspat, invelite apoi cu tifon, asa incat sa poata respira in voie si aruncate in valtoarea amiezii incremenite. Retrase seara, la culcare, in incaperi uscate si conduse apoi intr-o zi noua, in razele timide ale diminetii, spre o alta aventura. Si tot asa, 5-6 rasarituri, cu intoarceri si rasuciri de pe-o parte pe cealalta, pana ce gustul intens e prins pe veci in fructul rosu, bronzat pe toate partile pana la o ridare perfecta.
  Dansele din imagini au prins si cateva zile ploioase, in care au stat cuminti, cu nasul lipit de geam. Nu au supravietuit toate, o parte au cedat colorandu-se cu flori de mucegai, ca o sentinta prea cruda.
  Finalul istoriei ne-a prins fara chef de jucat cu obiectivele, asa ca lasam imaginatia sa se desfasoare.
   Acum asteapta resemnate in pungi, le-am promis o toamna comoda, scaldate in ulei de masline printre crengute de busuioc, in borcane cu peretii grosi, care sa le pastreaza taina.

Ladita cu pereti inalti, a treia zi

als das Kind Kind war

Nu, nu mi s-a indeplinit inca ultima dorinta din sirul celor cinci, reeditez doar amintiri. Ma gandesc sa le postez pe toate, una cate una, aici, sa nu se piarda, deja am ratacit zeci dintre ele. Copiii mei cei dintai. 


într-o altă parte a timpului din copilăria mea creşte un sânge strâmb
aici
mâinile mele jupuite miros a sulf
a dragoste
zile încremenite
picură în carnea grea a inimii mele
ape scămoase şi lungi
desprinse din mirosul nostru de om
îmi mută pleoapele în salturi
ca la şotron

coseam nasturi pe bucăţi de stofă
aşa de bine
jos în camera din spate
aţa îmi prindea de mine pielea
năucă şi caldă

ca o respiraţie eram
uşoară

îmi spuneam:
într-o zi mă voi desena cu cretă
în straturi
într-o zi
lumina va trece prin mine cu gura plină de pământ
bunica mi-a lăsat moştenire o femeie sfâşiată
sub ea creşte o umbră
cu genunchii la gură
din pielea ei
vor picura oasele mele înşurubate unele într-altele




din interiorul meu un miros gros
tulbure ca o
gaură în aer

înseamnă sângele meu rătăcit
carnea mea nesfârşită
la capătul lumii copilul îşi juleşte genunchii
în sudoarea uscată
din cămaşa tatălui
în răni îi creşte un câine
cu inima tăcută

din palmele lui
ţâşneşte lumina
împroaşcă pereţii ca o spermă de sticlă
sfâşietoare

sângele lui dureros carnea lui indiferentă
nu înseamnă nimic

wishful thinking sau leapsa cu dorinte

Imi place sa-mi doresc, sunt o tanjitoare. O pofticioasa. Candva meteahna asta mi-a adus dezechilibre ale acelor de cantar dar si al adolescentei pe care mi-o visam subtire, prea subtire. Mi-s vie cand ma stiu ca vreau, traiesc pentru proiecte, pentru vise aplicabile. Si inspirata de Printesa urbana, mi-am zis ca e oportun sa pornesc o leapsa care sa ne maseze priceput neuronii osteniti de atata vara.
Asa ca va provoc, dragele mele, la o competitie a dorintelor cele mai arzatoare, a lucrurilor dupa care jinduiti cu foc si pentru care v-ati face punte sa le aveti. Doar 5 sa fie, implinibile, concrete, picante, salbatice, intense, ale voastre. Desigur imi doresc, ca o miss imbujorata de faima, pace in lume, leacul pentru boli crunte si mancare pentru toti copiii lumii asteia. Insa, ma voi margini la egoisme.
 
1. Driving Miss Daisy/sa fiu in stare sa conduc o masina. Sa ma explic. Carnetul imi zace in portofel de ani buni, s-au organizat pe rand consilii, sedinte, s-au desemnat soferi cu experienta sa-mi fie alaturi la volan, m-am psihanalizat, am facut dusuri reci, apoi calde, apoi iar reci, m-am scuturat, m-am imbarbatat, mi-am zis "nu se poate, cum, mai Moni, tu?!". Nada! Cand ma sui la volan ma inmoi, am fior, inghit in sec inima ridicata ca un nod in gat. Mi-e frica sa conduc. Desi am coborat adanc in subconstient, motivul panicii mi-a ramas ascuns. Dar am nevoie ca de aer de mine in spatele volanului urnind masina prin oras, asa ca dupa ce ne intoarcem in civilizatie voi exaspera (iar!) un profesionist. Si de data asta trebuie sa-mi iasa (sa-l exasperez, desigur, imi va fi facil).
2. The last house on the left/sa am o casa, a mea. Cu picioarele pe pamant, cu iarba, umbra, alei trandafirii. Departe de esapament, de galagie, de mizerie, de muzica si gratarele altora. O casa mica cu o curte mare. Vara cu rosii, patrunjel, busuioc, oua proaspete cu galbenusul rosu, iarna cu om inalt si alb de zapada, cu nasul de morcov. Cu un catel mare si latos, cu pisicile prea de mult prizoniere in apartament, redobandind abilitati feline. Cu sezlonguri pe care sa ne tolanim la umbra unei carti si mai ales cu rasul si tropotul picioruselor mici ale Nataliei, cu umbra ei peste umbrele noastre intr-o asurzitoare fericire.
3. First we take Manhattan/sa vizitez New York-ul. Mi-am propus sa ajung in viata asta, sa ma impiedic de atata uitat in sus. Uneori mi-e un ciudat dor de NY de parca i-as stii mirosul din vreo alta viata. Vreau sa ajung in marul urias la care am poftit macinandu-ma in nevrozele lui Woody Allen si in umorul lui Jerry Seinfeld si nu-mi doresc sa nu dorm impreuna cu vreun alt oras la fel patimas, de arzator.
4. Waiting for the Miracle/sa il vad pe Leonard Cohen in concert (si pe Robbie Williams si pe JBJ once more). A fost de doua ori in Romania si l-am ratat, odata eram cu var in par de la zugravit, iar alta data cutreiram pe verzile pasuni din Cornwall, cu o Natalie de 5 luni in burtica. Vreau sa-mi cante Suzanne cu voce lui ragusita si sa ii multumesc pentru ca muzica lui mi-e si de dor si de iubire leagan.
5. Dead poets society/sa (mai) scriu poezii. Sa ma mai aflu odata atat de aproape de miezul fiintei mele incat sa ma vad in ea, desirata si degeaba, vie si rece, cu umbrele decolorate. Cum sunt, cum am fost. Si sa-mi pot mie povesti despre mine, in cuvinte scrise.
Desigur ar mai fi, sa ma scutur de lene si reiau bunul obicei al sportului zilnic, sa studiez temeinic fotografia, asa cum imi doresc inca din copilarie, sa citesc toate cartile pe care le-am achizitionat cu febra de litere in ultima vreme si care zac nedeschise din lipsa de timp, oh, si da, imi doresc sa am timp. Sa ma pricep sa-mi fac timp, sa ma organizez eficient.

Trimit lista de dorinte mai departe, pana jos de tot in Australia cea aproape de primavara, la draga de Alina, cotind apoi spre dulcea America pana in Canada Simonei muzicale, reintoarsa in Romania pe sus, pe unde se agata harta, la Raluca cea minunata, ca mai apoi sa-mi vina mai aproape, pana la Valcea Alexandrei fin mirositoare a printesa de lavanda. (imi cer scuze, nu pot pune linkuri, am un internet ingrozitor de lent, sunt undeva, la capatul lumii).