Vanitoasa, capricioasa dar dainuitoare relatie am cu muzica, de cand ma stiu. Si pentru ca sunt multe momentele in care zumzai ca o albina in cautarea unei muzici neascultate inca, care sa-mi rascoleasca patimile si sa-mi reaseze nelinistile, sau macar a uneia pe ritmul careia am mers candva desculta prin propria-mi singuratate, dar din neglijenta am ratacit-o, cred ca e un gest de curtoazie sa le fac loc aici, celor care ma poarta printre zile.
Mike Patton e un tip foarte aparte si plin de culoare, are in ritm umor si sarcasm, in plus vocea vibranta mi-a rascolit candva, in augustul lui 2009, copilul nerumenit si fosnitor din burtica mea ca un semn de intrebare. I-am privit cu ingaduinta si interes improvizatiile extracurriculare cu John Zorn si Kaada si recunosc ca-mi reintorc des urechile spre acordurile lor experimentale. De curand i-am descoperit proiectul recent, Mondo Cane, o serie de cantece italiene din anii 50-60 reorchestrate grandios si interpretate in limba lor materna cu indrazneala si sensibilitate, chiar cu o doza de seriozitate intriganta. E dramatic, teatral intr-un rol care nu il sifoneaza ci il aseaza confortabil printre artistii mereu proaspeti in verastilitatea lor ludica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu