the misfits

Saptamana asta, intr-un fel sau altul, am tinut-o tot intr-un vaitat. Nu-mi place vocea mea plangacioasa, e deseori plicticoasa si stridenta, dar daca tot e blog, hai sa fie si sincer. Ca altfel vorbim despre vreme si nu suparam pe nimeni. Asa ca azi voi culmina. Si dupa ce ma descarc, revin la parfumul de banane, promit :)

Romania nu e o tara comoda. Daca esti destul de curajos sa privesti stirile incepi sa spui rugaciuni pe soptite si sa astepti apocalipsa. Orasele de provincie, mai ales cele din sud, sunt paduchioase, murdare, potrivnice. No offence, traiesc intr-unul dintre ele. Vara e prea cald, iarna tine 6 -7 luni, cand ploua totul se inunda. Desigur, nu e vina nimanui ca anotimpurile s-au ratacit si ca sufar la temperaturi extreme, ziceam si eu asa. Asa sunt nemultumitii, se iau pana si de vreme.

Mai toti au plecat de aici. Nasii Nataliei sunt la Stockholm, sora lui Mihai in Miami, varul meu in Heidelberg, avem prieteni buni in Bournemouth, cativa raspanditi prin Germania. Ne scriem si ne vedem in fotografii. Ale noastre sunt mereu cele mai pline de praf. Uneori ii vizitam, iar la intoarcere suntem si mai tristi, ne apasa parca mai tare pamantul. Noi nu am plecat. Eu am fost foarte decisa sa reusesc aici. Ca si cum ar fi posibil sa reusesti cu-adevarat intr-un loc in care oamenii sunt ostili prin insasi natura lor. In locul asta in care nu voi avea vreodata siguranta sa-mi las copilul nesupravegheat pana dupa post-adolescenta. Unde daca am inconstienta sa dorm vara cu geamul deschis sunt trezita des, prea des, infricosator de des(!) de anumiti indivizi, carora daca le spun pe nume ma voi clasifica drept intoleranta, angajati in reprize stradale de free-styling, mixand la platanele din palme ultimele hituri de la Guta. Si cate altele.

Nu, noi nu am plecat. Ne-am izolat. Nu stiu cand am inceput prima data sa construim ziduri de jur imprejurul nostru, stiu doar ca am devenit insula. Ne-am retras pentru a supravietui, pentru ca ne simteam straini si inadaptabili, uneori haituiti, deseori inconjurati. Ne-am inchis in familia noastra ca intre patru pereti de carne calda care ne tine mintile laolalta. Si suntem fericiti asa, as putea spune extatici de cand botzul de carne cu suflet a aparut intre noi. Nu-mi aduc foarte bine aminte cand am inceput sa ne bucuram de zile ploioase in care mai toate parcurile sunt pustii, sau de cand iubim atat de tare frigul care ii tine pe ceilalti zgribuliti langa calorifere. Iata cum prea multa iarna poate fi uneori utila.

Poate ca suntem noi defecti, from the wrong side of town, vorba lui depeche mode, poate ca ne-am scurtcircuitat candva, iremediabil. Poate. 

Am gasit mereu scuze sa nu plecam, ba parintii batrani, ba te-miri-ce incertitudini, adevarul e ca nu am avut destul curaj. Nu e niciodata prea tarziu sa o facem, poate ca intensitatea dezamagirii nu a fost pana acum asa de puternica, poate ca instinctul de fiare salbatice pe care ni-l da puiul de om ne va face sa fugim cu el in dinti pe vreun asfalt proaspat spalat, fara urme de scuipati si neinsemnat din metru in metru cu rahat de caine. Nu-mi plac oamenii care se tanguie fara sa actioneze, nu vreau sa fiu dintre ei.

E posibil sa mi se reproseze ca exagerez, ca e uneori frumos, ca e indurabil.
Indurabila Romanie ne-ar putea fi doar undeva, in varf de deal, intre livezi si animale libere. Enjoying the silence, tot vorba lui depeche. Cumva inadaptabilitatea noastra exterioara tine foarte mult si de o exacerbata dorinta de libertate. De spatiu deschis, de distante. De nesfarsit.