mamebune/mamerele

Eu nu stiu ce fel de mama sunt. Asta ramane sa decida N, cand va avea varsta la care retrospectivele pot fi concludente. Daca as spune ca ma straduiesc sa fiu o mamabuna exprimarea m-ar dezvalui fatarnica pentru ca o mama buna nu se straduieste. Este si-atat. Nu se sacrifica, ci traieste viata asa cum e. Asa cum vine, in avalansa sau tiptil.
Toate suntem disperate sa fim mamebune. Si dispererea asta ne face sa ne pierdem mintile si sa dam cu copilul de pamant. Pentru ca ne croim in imaginatie tipare perfecte in care mamabuna si copilulbun zambesc si culeg nori in forma de crizanteme de pe cer. Pentru ca facem tot ce e omeneste posibil ca viata noastra sa arate ca in reclame. P-e-r-f-e-c-t-a. Si daca copilulbun vine cu capul spart sau da mancarea pe jos sau face crize sau se plictiseste si maraie neincetat cand noi avem nevoie de liniste(!) inseamna ca nu ne apreciaza si e rau si noi care ne sacrificam pentru tzancul asta nerecunoscator dar el, uite... si jap, jap doua palme pentru ca ne-am iesit din fire. Dar suntem mamabune in continuare. Copilul....e rau. Lasa, ca-i trece lui artzagul!  Suntem mamebune pentru ca il hranim pe tzanc, si il spalam si are tot ce-i trebuie, tone de jucarii, nerecunoscatorul, ce tot vrea de staaaa agatat de noi toata ziua. Are camera lui, patul lui si il iubim, desigur, dar pe copil trebuie sa-l pupi doar in somn, altfel si-o ia in cap. Acum, nu moare nimeni dintr-o punga de pufuleti, sau dintr-o inghetata. Ce daca se obisnuieste cu ele si apoi le va cere insistent chiar in mijlocul supermarketului, ridicam vocea putin si se potoleste. Eeeee...
Nu stiu ce fel de mama sunt. Sunt mama Nataliei. Moni, mama Nataliei. Unii ar zice ca fac parte din categoria care se bate cu pumnii in piept ca sunt dintre cele mai grozave, ca tin prelegeri si pun la punct si urmez mode aparute peste noapte. Se poate. Cred insa ca fiecare palma indiferent de cat de tare e aplicata, fiecare vorba grea, fiecare rasteala sau lipsa de chef  lasa o amprenta rece in sufletul fraged de copil. Si, nu-i asa, dupa amprentele astea suntem toti judecati candva, ca intr-o crima bizara de care nu avem scapare.
Stiu insa ca e foarte comod sa ti se ofere portite de scapare din mamicie. Si sa le iei. Incet, incepi sa nu mai tresari la cel mai mic scancet, ci sa te intorci pe partea cealalta, poate se potoleste. Te face asta o mamarea? Nuuuu, doar toata lumea face asa. Toate avem nevoie de timpul nostru, nu-i asa, pentru noi. De spatiu. De rasfat. Avem nevoie sa ne simtim printese si sa mai fim macar cateva momente selfish bitches cum eram candva, cand nu aveam obligatii (da, sunt ironica, dar e o trista ironie). Rasfatam, desigur, cu limite. Nu suntem mamerele, nu, dar construim usor ziduri, din vorbe, din suparari, din oboseala. Si ne gasim scuze, mereu. Usi. Care devin tot mai largi si daca iesim pe ele duse suntem.
Sunt destui copii mutilati de mamebune, subtil, ascuns, ca o vraja pe care numai o mama stie a o urzi. Schiloditi pe dinauntru de mameiubitoare, care i-au ingrijit si i-au sarutat pe frunte noaptea. In somn.
Nu, inca nu am aflat ce fel de mama sunt. Sigur nu sunt bunadetot pentru ca am convingerea ca mamelebune nu au nevoie sa li se spuna over and over again cat de grozave/minunate/fenomenale sunt, ele stiu si eventual rad senine daca le spui altfel. Eu am. Nevoie, adica. Ciudata specie trebuie sa fie si asta de mamabuna.

Nota: ce am scris e un soi de pamflet. nu am facut referire la nimeni in particular in randurile mele de mai sus, si daca am vorbit in plus cu siguranta ma veti ierta.
Aaa, si e al naibii de greu sa fii mama. Mamabuna, nu mai zic.

Edit: la sugestia Ancai si a lui Zu, de la care a pornit tema, preluata apoi si de Ada, propun o leapsa. Stiu ca lepsele sunt mai degraba fun si destindere, insa cred ca e un subiect important, desi incomod, de profunda introspectie pentru fiecare mama. Nu am sa numesc pe nimeni, e leapsa pentru toate cate suntem, cu pruncii in jurul nostru. Lasati doar un mic mesaj aici cu linkul, daca veti vorbi despre asta.