10 things I love about me

Ma atasez usor si definitiv. Imi place sa-mi fac cuib, sa ma stiu protejata, sa-mi gasesc alinare in amintiri si in lucrusoare marunte, fara insemnatate si fara valoare. Retin aromele intamplarilor si le asociez cu fragmentele materiale ale unei lumi pe care o pot recompune doar asa, fiind suma lucrurilor care m-au definit candva.
Cand Alexandra  (pe care o admir teribil pentru verticalitatea ei si convingerea cu care isi sustine argumentele. si pentru ca isi pierde noptie la seriale :), ca si mine. si pentru multe, multe altele.) m-a onorat cu leapsa celor 10 fericirii materiale, m-am bucurat, am crezut ca-mi va fi usor sa ma recompun din nimicuri. Am ales cu nostalgie si ma voi limita cu greu la zece. Raluca  a scris frumos si din inimia, cum numai ea o poate face, cu pozitivism si energie, a fost o incantare sa o citesc, ca intotdeauna. Asa ca ma grabesc sa postez, inaintea lui Zoozie care cu siguranta ma va eclipsa de tot :D.

1. Patul Malm de la Ikea
180x200, cu saltea poket anatomic confort, medicametul suprem al spatelui meu rablagit. Este echivalent cu "acasa", cu rasuflarea calda si egala a celor adormiti, cu matzele tolanite printre perne, cu alaptatul de noapte, cu bucuria de a ne aduna toti pe o insula moale care e numai a noastra. Nu ma odihnesc in niciun alt pat ca in el si, desi are o laterala din lemn incomoda, Natalia mea cea inteleapta a stiut sa relationeze cu el asa incat sa-l urce si coboare fara peripetii.


2. Joan Baez

Complete discography. Ancora mea. Muzica de liniste, muzica de bine, de amar, de soare sau de ploaie. Dincolo de gratia si claritatea vocii de privighetoare, dincolo de versurile speciale e starea de bine care ma duce in copilarie, in siguranta. Adapostul meu.









3. Colectia de fotografii vechi

Am cateva sute, am strans ani de-a randul, de prin poduri, magazine de antichitati (devoram Lipscaniul in facultate), cersind amintirile batranilor, tocmindu-ma, implorand (in facultate primeam mita poze vechi in schimbul ajutorului la examene sau al intocmirii de proiecte). Imi sunt atat de dragi siluetele aparte ale personajelor din poze si, chiar daca nu le stiu multora istoria personala, imi place sa-mi inchipui viata lor, tihnita sau tulbure, ghicind-o sub riduri si volanase, sub lacrimi sau dupa zambete. Cea mai veche dintre fotografii, infatisand o oarecare M-elle Zahariceanu la 17 ans (1872), o port cu mine in portofel, ca pe o ofranda.

4. Slingul Nord

Bratul meu suplimentar care imi permite sa raman verticala si usoara cu puiul agatat de mine. Nu ma vad trecand prin anii cruzi ai maternitatii fara el si nu am sa obosesc vreodata laudandu-l.





5. Blugii 

I-am avut pe toti. Prespalatii, turcismele, blugii piramide, blugii mulati, cu talie joasa sau inalta, skiny, cu elastic generos pentru burtica cu fetitza dulce, numere mari cand infulecam placinte, numere mici de cand ma rasfat in ierburi verzi, colorati sau denim, rupti in genunchi, purtand insemnele numelor de idoli in carioca neagra, facuti trei sferturi sau scurti vara, uscati pe calorifer, iubiti cand oglinda imi mangaia silueta, urati si udati cu lacrimi cand, desi foloseam forta, nu reuseam sa-i inchid in talie, mereu alaturi, ca niste prieteni de nadejde. Sunt the lady without the stroller in blue jeans.

6. Furminator 

Peria pe care fiecare posesor de animal cu blana ar trebui sa o detina daca nu vrea sa poarte vesnic o paturica subtire si matasoasa de par peste orice, de la haine pana la periuta de dinti :D .









7. Canile de la Indiska

Daca as cunoaste un magician l-as ruga sa ma transforme in furnica sa ma pot furisa in acest magazin fascinant din Stockholm, sa locuiesc printre farfurii si esarfe, sa ma catar pe rochiile lungi cusute fin si sa-mi fac culcus in pernele moi si colorate.
Canile sunt mari, incapatoare, grozave pentru ceai sau zmuti si pentru incalzit mainile iarna.






8. Poeziile 
Mele. Scrise de mine. Cand m-am scris pe mine si mi-am intors inima pe toate partile, ca la parada. Cand m-am vazut cu adevarat pentru prima data. Cand nu m-am recunoscut dar am inceput sa ma caut. Care mi-au spus ca ma voi gasi tarziu, in bataia de inima a unui copil cu ochii limpezi. Copilul meu.






9. Smoothies


Cu fructe, cu frunze verzi, cu fructe si frunze foarte verzi, in toate combinatiile posibile, aromate, inmiresmate, potolitoare de foame si sete, furnizoare de energie si curaj, colorate si cremoase, imi sunt nelipsite. Oriunde ma duc transport si blenderul, pentru ca viata fara zmuti e saraca si pustie.





10. The workouts

Ce-mi lipseste cu adevarat din cealalta viata a mea. Nu era zi fara jumping jacks, dimineata fara strechings, sau seara fara yoga. Imi luam lectiile de la cei mai mari, mi-am sculptat picioarele cu P90x-ul lui Tony Horton si am ramas insarcinata printre abdomenele criminale ale lui Charlene Johnson. Mi-e dor sa transpir, sa fiu epuizata, sa-mi simt muschii arzand, mi-e dor sa topai si sa ma transform in echilibru.  Burn it up, baby!

Nu, stai, nu am terminat. Odata pornita nu mai am bariere. Asa ca ar mai fi:
11. Cuisoarele. Domnisoare cu trup felin si fusta aromata, minunate in sosuri de legume dar si in prajituri, alaturi de scortisoara si ghimbir.
12. Dilema (veche). Care nu va mai fi vreodata la fel fara als 

13. Charles Michael "Chuck" Palahniuk. Pentru ca Bantuitii e cutremuratoare si Fight Club e cult. Si pentru ca intelege totul atat de bine.









14. Black xs for her de la Paco Rabbane. 


Si inca:
-blogul si internetul aka tablita de ardezie si informatia, legatura, antenele
-filmele, filmele, filmele. si serialele
-Leonard Cohen
-cerceii luuungi
-nikon 50mm f 1.8
-parul lung si negru dupa care suspin si promit sa mi-l aduc inapoi
-filmele (da, iar) :)

A fost frumos. Am revizuit, am taiat, am retusat. De am iesit sifonata, ramane sa decideti voi.
Sper sa aiba fun si dragile doamne spre care trimit leapsa: Andra, Oana si Cristina, Mamituni, Monis si Gabi.

alaptarea in vacanta. in public.

Recunosc, sunt competition junkie. Desi de putina vreme in blogosfera, m-am straduit sa nu ratez niciun concurs, nu atat din dorinta de a casitga ceva material, cat din placerea copilareasca de a trai putina tensiune la extragere, de a ma stii in joc.
Asa ca iata-ma de asta data, vanator de crema dulce si naturala dar si narator de experienta curajoasa a alaptatului, dincolo de peretii ocrotitori ai caminului, direct in ochii hulpavi ai lupului romanesc.
Am alaptat afara pentru prima data intr-un parc pustiu, Natalia era micuta si primavara inca nu venise, am rascolit printre hainele groase drumul spre izvorul dulce si linistit, si, desi nu erau curoisi prin jur tot am simtit ca pentru mine e un pas urias, sa ma pot expune (orice s-a zice, in Romania alaptatul in plublic e o forma de expunere si tine doar de mama sa poata manageria cu delicatete si inteligenta firescul gestului), sa-mi permit sa fiu vulnerabila printr-una dintre cele mai puternice imagini ale maternitatii.
Iar de atunci alaptatul in public a avut frecventa proportionala cu dorinta de hrana perfecta si managaiere exprimate de copilas, niciodata nu am refuzat-o, oriunde am fi fost, in mijloc la Afi, in Piata Sfatului, in fiecare parc, in cofetariile din Stockhoml, in magazine, pe strada, pe banci, pe margini de strada, pe trotuare, la masa, in vizite, in asteparea apusului in Oia, pe plaja, in mijloace de transport.
Nu am avut experiente neplacute cu trecatorii, cu o singura exceptie, culmea, nu in Romania. In Santorini, obositi de stradutele abrupte si intortocheate, ne-am oprit pe o margine de zid pentru o gurita de lapte de foame, lapte de sete, lapte de drag. Eram in Oia, in vanzoleala de dinainte de apus, cand grupurile de turisti devin frematatoare in cautarea unui loc cat mai bun pentru a privi spectacolul soarelui inghitit de mare. Ne asezam si ne desfasuram, asa cum ne-am obisnuit, firesc, fara ostentatie, cand cateva personaje din stanga noastra se ridica si pleaca, nu inainte de a ne arunca sageti din priviri. Nu stiu ce natie erau (pareau insa europeni dupa port), sau ce cutume am lezat prin gestul nostru, mi-a parut doar amuzant-amar, ca mai sunt oameni care se sperie de copii care se hranesc din mame.
Nu am intalnit des mame care sa alapteze afara din casa (pot numara pe degetele de la o mana, si atunci era vorba de bebelusi in primele luni de viata), nu m-au interesat comentariile si privirile celor care treceau pe langa noi, cand alaptez suntem numai doua suflete, si lumea se strange pana ce ne cuprinde doar pe noi, in linistea si bucuria de a ne regasi atat de des una in cealalta. Oriunde si peste tot.
Din pacate pozele nu sunt grozave (in familia noastra ceilalti fotografiaza cu pistolul la tampla si fara pic de inspiratie, eu am putine poze cu ochii deschisi :) ), dar imi sunt dragi si asa.

magia din lucrurile simple

Suntem in inima baraganului, parliti de soare, ciupiti de muste (specimene agresive cu trompa de tantar si bazait de albina), cu semnal foarte slab de internet si obiectiv nou la nikon, in teste. Lenesi si ferice.
Copilul se joaca in mijlocul drumului cu praf si pietre,

viziteaza animalele din vecini, incantata de cocos

si oite, imita tropotul calutilor si se scutura cu zgomot precum curcile.

Mancarea are gust de soare si ii cunostem personal sursa de provenienta.

Am incropit o salata delicioasa

cu rosii din gradina vecinei, oua cu galbenus solar de la dumnealor

ceapa si usturoi scoase din pamant in momentul prepararii, marar adunat din planta inca vie, branza de la o coana vacuta ce trece leganandu-se incet in fiecare seara pe langa un copil mut de incantare,

masline de pe meleaguri la care ne gandim cu dor de vacanta. Si busuioc proaspat si verde.
Bem zmuti aromat si acrisor din visine proaspete.

Mangaiem motanul de imprumut al bunicilor adus si el din oras, aflandu-se intr-o nesperata libertate care probabil il ameteste intr-o neinchipuita fericire pisiceasca.

Cam asa arata fericirea noastra, inzorzonata cu moliciunea linistii si simplitatea de a regasi bucurie in caldura dogoritoare a pamantului. 

inele pe umarul meu

O scurta introducere, pentru ca am pierdut postarea Dianei si pentru ca aveam de gand de ceva timp sa scriu despre povestea carpelor noastre. La babyexpo din noiembrie 2009 am primit un pliant in care erau prezentate mijloace textile neconventionale de transport bebelusesc. Mi s-a parut interesant, dar nu ma vedeam infasurata in materiale cu pruncul lipit de mine. Hmmm...Ca mai toate teoriile din cealalta viata si asta avea sa fie demontata marunt, primul puseu de crestere al Nataliei m-a convinsa sa intru rapid pe sling.ro si sa comand Nordul. Ne-a fost vital in primele luni, apoi l-am parasit treptat, uitandu-l in dulap si inlocuindu-l cu wrap tesut si mai apoi cu bondolino. Ma gandeam chiar sa il fac cadou cuiva, dar amicele mele cu bebelusi mici s-au aratat reticente la a introduce ceva nou si revolutionar in locomotia mamica/pui. Ma felicit ca l-am pastrat.
In recenta noastra vacanta din Santorini slingul a fost vital. Pe stradutele inguste si abrupte din Oia nu ne-am fi descurcat altfel, in aglomeratia si zumzetul de dinainte de celebrul apus, printre magarusii din Fira, in magazine, pe plaja ca o tigaie incinsa, mereu slingul ne-a fost lifesaver. Ma uitam cu nesfarsita compasiune la parintii transpirati si coplesiti de povara unui carucior dublu (occidentalii au obiceiul sa-si transporte copiii de varste apropiate intr-un singur carucior, pentru gemeni), impingandu-l sisific la deal, ocolind, caznindu-se pe strazile strimte (in orasele superbe cioplite parca direct din stanca strazile sunt inguste, alunecoase si au trepte, aproape impracticabile pentru un copil care merge de putina vreme). Iar ei se uitau la noi cu invidie nemasurata :) . Cred ca un magazin cu mijoace de purtare bebeluseasca in Santorini ar falimenta magazinele de suveniruri si de bijuterii, pentru ca, contrar celor auzite inainte de a pleca in insula, cum ca nu e un loc pentru copii, foarte multe familii erau complete, cu toti pruncii dupa ele. De fapt eu doar in Romania am auzit de parinti care isi petrec vacanta separat de copiii lor, ca nah!, o vacanta ai, sa-ti "tihneasca". Dar asta e deja o alta poveste.
Am avut si bondolino cu noi, dar nu-l mai prefera, ii limiteaza miscarile si vederea. Asa, cu slingul, dupa oboseala unui mers topaia direct la odihna, in brate, pentru ca mai apoi sa fie eliberata iar in valtoarea strazii. Si asta cu parinti fara dureri atroce de spate sau brate.

posibilitatea unei insule

am fost in paradis. revin cu amanunte.

lapte si miere

Spun ca relatia pe care o am cu puiul meu e cea mai intensa, cea mai mare, cea mai simpla si fireasca dintre toate posibile. Ca ma hranesc cu linistea dintre noi. Ca mi-e sangele mai viu si-mi curge prin carne cu pofta. Spun ca e un paradox, cum femeile, cu fiecare bot insufletit de carne care le paraseste trupul devin complete. Intregi. Se finiseaza si se definitiveaza.
Spun toate astea dupa un an si 5 luni, pai da, imi da mana!
Sa o luam de la inceput, zic, sa ne lamurim.
Nu eram pregatita, no way! Imi doream, asteptam, citisem, ma informasem, credeam ca stiu, ca ma pot mula pe experientele altora si ca va fi, daca nu usor, macar comod. Ce mare lucru, doar ar trebui sa doarma tot timpul si cand nu, ii bag tzatza in gura si gata. Nu, nu am putut sa-i bag tzatza in gura cateva zile. Nu, in prima noapte pe care am petrecut-o impreuna nu a dormit deloc (nici in a doua. Pe urma nu am mai numarat). A plans in bratele mele. Nu putea sa prinda sanul, eu ma chinuiam sa i-l dau, eram un arc. Buimaca, coplesita, speriata. Tremuram. De frustrare, din nestiinta, din neputinta. Stiam doar ca am lapte si ca laptele meu trebuie sa ajunga in copilul meu. Laptele meu si atat. Trebuie. Nu-mi amintesc cum si cat am dormit in prima saptamana, stiu doar ca am stat cu Natalia in brate zi si noapte incercand, chinuindu-ma, sperand ca va suge, ca va reusi, ca va invata. Nimic nu mai conta. Cand a apucat in sfarsit sanul am simtit cum se dezintegreaza bolovanul ce-l aveam in loc de inima. Dupa 4 zile de la nastere copilul meu a reusit sa se hraneasca. Mi-am zis, ha, gata, de acum va fi usor.
Nu, nu avea sa fie nici un usor.
Paranteza. In cele 2 zile de stat in maternitate (Polizu) m-am rugat de fiecare asistenta de la neonatologie care trecea prin preajma mea sa ma ajute, sa-mi arate cum trebuie pozitionat copilul la san, cum sa fac. M-am rugat si cu vorbe si cu parale. Un minut, doua atat am obtinut, un dicteu rapid despre ce si cum si la revedere.
Sa revin, Natalia si-a adjudecat locuinta in bratele mele, odata descoperit izvorul cel limpede si dulce. Si s-a instalat durerea. Durerea fizica crunta, ragadele. Imi muscam buzele cand apuca sanul. Bineinteles, alifiile, care mai de care mai sofisticate si promitatoare nu au functionat. Problema era pozitia si modul de apucare al sanului. Garmastanul a fost apa de ploaie, lanolina a mai ameliorat putin, cat sa trecem printre zile fara hohote prea mari. Dar ragadele erau acolo si au fost doua luni. Nu ma plang, as fi alaptat spanzurata de picioare cu capul in jos si biciuita la doua minute (viziunile masochiste le datorez cinemaului asiatic cu suflet horror, nu-si au locul in amintirea asta dar nu ma pot abtine), dar cred ca o consiliere adecvata inca din spital m-ar fi scutit de multe probleme si ar fi facut din maternitate o experienta frumoasa si cristalina si extrem de roz inca de la inceput.
La 9 zile am ajuns cu salvarea la spitalul de copii, vomase cheaguri de sange. Am scris despre asta intr-un comentariu la experienta spitalului din Romania , ma trec fiori cand imi amintesc asa ca dau copy/paste de acolo.
Experienta spitalelor romanesti e crunta, sa te fereasca Dumnezeu de ele. Si se pare ca cele pentru copii sunt bomboana de pe coliva.
Spitalul pentru copii din Ploiesti este foarte aproape de tot ce ti-ai putea imagina uitandu-te la un horror despre clinici dezafectate bantuite de fantomele fostilor ocupanti. Paturile metalice cu vopseaua curatata lasand rana ruginie a fierului la iveala, gratiile care inchid patul ca o cusca, zgomotul permanent de usi trantite, o larma ca de gara.
Sinistra noastra aventura acolo s-a intamplat cand puiul meu avea 9 zile (nici nu ne dezmeticisem bine dupa nastere) cand, din pricina ragadelor foarte urate pe care le aveam micuta mea a vomat cu sange. M-am panicat foarte tare, nestiind cauza aparitiei cheagurilor in varsatura si ne-am precipitat spre spital. 
La fel cum povestesti, copilul mi-a fost luat din brate pentru analize, nefiind primita in incapere (regret acum amarnic ca am acceptat). Din fericire s-a stabilit intr-un final cauza si am cerut sa fim externate, desi internarea se facuse pentru o zi si regula era sa ramanem peste noapte. Care noapte as fi petrecut-o pe un scaun, mamele nu au pat, ci doar dreptul de a sta alaturi de patutul pruncului. Am semnat pe proprie raspundere si am fugit mancand pamantul.
In orele de agonie din spital am fost avertizata de catre o asistenta sa imi blochez peste noapte usa cu un scaun, in cazul in care ramaneam acolo, din cauza tiganilor care obisnuiau sa intre si sa fure. Am avut "norocul" sa stam singure intr-un salon cat o kitchineta, cu patru patuturi.
Cand ma gandesc la toata povestea asta am inca fiori reci, a fost traumatizant. E posibil ca proaspata mea lehuzie de atunci sa fi potentat sentimentul, dar oricum, e la granita cumplitului.
Atunci, 3 (trei) pediatri m-au sfatuit sa intrerup alaptarea. Sa ma mulg si sa arunc laptele. Nici macar unul nu s-a deranjat sa investigheze cauza ragadelor pacatoase si sa ma ajute sa facem un cuplaj fericit san-botic dulce de copil. 
Maternitatea nu e cu floricele pe campii si norisori pufosi. Nu de la inceput. Nu in conditiile date, in tara asta asa cum e. Ramane doar iubirea ravasitoare pentru sufletelul cald si proaspat sa fie punte. Si sa ne treaca dincolo. Adica unde suntem acum, frumosi si voiosi si pe veci alaptati :)
Relatia dintre o mama si copilul ei se construieste usor, nevazuta, cu fiecare scancet si cu fiecare rana. Mai adanca si mai mare cu fiecare durere. De necuprins.