Unul dintre cele mai seducătoare personaje negative din istoria peliculei americane zicea cu seninătate profetică “only love can kill the demon”. Copiii neiubiţi târăsc prin viaţă, dosite în debaralele întunecoase ale inimii, prea multe umbre.
Scriam cândva despre mamebune/mamerele. Şi mă întrebam. Să spun ca între timp am aflat?
Mamabună e cea care iubeşte. De tot, definitiv. Fără să ceară, fără să aştepte, fără să caute răspuns. E cea a cărei iubire, ca o glazură moale învelindu-ne sângele comun, ne face la loc, întregi. Şi viaţa începe să ne strangă la cusături tot mai puţin.
Ne naştem goi, umezi, încinşi, intenşi. Ieşim din trupul care ne-a fost haină dulce şi fierbinte intrând într-un alt trup, de aer rece, violent. Doar înfăşaţi în iubire lumea devine suportabilă, ca într-un pântec etern ce poartă şi hrăneşte.
Mamabună nu compară copilul ei cu alţii, nu are sentimentul sacrificiului matern, nu se îndoieşte, nu cântareşte, nu porţionează, nu are masură în iubirea ei, nu condiţionează. Iubirea îi e mai puternică decat un blestem urzit din patimă. Iubirea ei dogoritoare, care tămăduieşte.
Mamabună este un balaur cu şapte capete. Şi toate cele şapte scuipa foc în cine îndrazneşte să ameninţe liniştea copilului ei. Mamabună iubeşte cu sabia scoasă din teacă şi e repede vărsătoare de sânge, neşovaitoare, pentru ca nimic nu-i e imposibil. Nimic prea greu, nimic degeaba.
Sigur există mamebune pe lumea asta. Îşi înghesuie solzii de balaur sub sacou si pornesc spre serviciu în fiecare dimineaţă. Sunt umilite în trafic pentru povara părului lor blond sau nu, sunt deseori privite ca fiinţe frivole, capabile de mai puţin decât adevaraţii balauri fremătând de testosteron. De mai puţin şi de mai prost. Sunt uneori fiicele unor parinţi care le-au iubit cu grijă, cu prea multa grijă, surorile unor fraţi care au uitat sa le mai fie alături. Doar uneori. Au demonii lor in cârcă, deznădejdile lor bandajate înspre eternă nevindecare. Insă cu ele s-a întamplat ceva, viaţa pe care au simţit-o golindu-le trupul de vlagă le-a râcâit întunericul din dosul minţii. Sau poate că laptele din ţâţe ţaşnind viguros le-a spălat caldarâmul vieţii de noroi. Cine ştie.
Ştiu doar atât, cu siguranţă, că mamelebune sunt fericite. Cine poate iubi aşa, abandonat, se nemărgineşte, se înalţă. Pierde din greutate trupul eliberat de schingiuiri mărunte, meschinării şi ape tulburi, începe să zboare. Mamelebune privesc lumea de sus şi umbra lor cuprinzătoare apără şi eliberează. Şi umbra lor e lumină şi iertare.
Aşa cred eu că sunt mamelebune. Restul sunt mame. Şi ce mai rămâne, mamerele, adânci în vraja lor sticloasă ca o fântână oarbă. Forever and ever.
zicea cineva 'the end product of child raising is not the child but the parent'. cred ca asta e partea cea mai grea in a fi parinte, sa nu astepti nimic, dar absolut nimic, in schimb. ceea ce e incredibil de greu, noi mai toti fiind crescuti in spiritul datoriei fata de parinti. aparent le datoram tot pentru viata noastra, desi nimeni nu a cerut sa fie nascut, toti suntem fortati in a fiinta pe lumea asta. si tocmai de aia parintele are el numai datorii fata de copil, iar drepturi ioc.
RăspundețiȘtergerein realitate, mamele cultiva sentimentul vinovatiei si datoriei in copiii lor. se victimizeaza si practica santaj emotional. sunt rareori capabile de iubire neconditionata, dincolo de instincte si asteptari date de cultura, societate. ceea ce spune foarte multe despre felul in care au fost la randul lor crescute. nu poti sa condamni, cand stii de unde provine cercul vicios.... sau?
ca sa mai citez ceva:
They fuck you up, your mum and dad.
They may not mean to, but they do.
They fill you with the faults they had
And add some extra, just for you.
luandu-ma pe mine exemplu, acum am ajuns sa ma intreb cum am avut curaj sa fac un copil... multe (poate prea multe) lucruri intunecoase legate de parintii si copilaria mea au devenit clare abia dupa ce am devenit eu mama. acum am o teama uriasa ca voi da gres, grav. numai daca as tine timpul in loc, as analiza, bandaja si astepta sa se vindece tot, poate as evita marile erori. dar cum nu e posibil, o sa fiu probabil for ever o mama incordata de teama de esec :)
UAU!
RăspundețiȘtergereStii ca eu nu am cuvinte si nu ma duce mintea asa de bine :D. Dar de priceput pricep, de simtit simt, de savurat savurez scrierile tale. Si eu sunt aia cu bibliografia. Chiar sunt studii care demonstreaza ca mamele ce alapteaza sunt mai atasate si mai empatice (din cauza oxitocinei). Sau poate de asta alapteaza :D.
Ai zis-o asa de bine... Si eu am accese de mamarea, in majoritatea timpului banuiesc ca sunt mama, dar cand sunt mamabuna sunt intr-adevar fericita si implinita. Si asta e implicatia, nu invers (pentru ca as fi fericita, m-as decide sa fiu mamabuna :)) ).
Iubirea îi e mai puternică ca un blestem urzit din patimă. Mai puternica. Zic eu.
RăspundețiȘtergereSuperb.
Vindecator.
Viu.
Imposibil de frumos!
RăspundețiȘtergereAsa este. Cand ingropi datorii, inlantuiri sociale, arzi toate puntile si otravesti fantanile din care nu se adapa maternitatea ta. Cand pruncul ti-e vindecare si imbunare si detoxifiat mereu curgator de suflet. Si pus la loc, bucatica cu bucatica, pana te face intreg si te alipeste de jumatatea ta, intre voi rodul iubirii.
Bineinteles ca mamabuna e IUBIRE, fara margini si fara legi. Decat cea a instinctului. Nu se poate altfel. As vrea numai sa pot da foc chingilor cu care lumea, cea mare si nebuna si cruda, vine sa lege cu presiuni stupide iubirea asta pura. Pentru ca, nu-i asa, mama-sa-nu-fie-doar-mama-ci-si-femeie, sa aiba me-time si time-out (timp-de-cuplu). Ha! Zic. Adica sa deschidem ochii, cele mai noi insene suntem in pruncul nostru si cu pruncul nostru, nu e nevoie de rupere (de viscere) ca sa ne gasim, e suficient sa lasam laptele si sangele sa vorbeasca, si vom fi intregi. Abia atunci vine si respiro ala. Si libertatea, deplina. Mama nu are nevoie de statui, dar ar trebui sa fie asa de MAMA incat in fiecare zi sa merite una ...
Imbratisari mii. Textul asta ar trebui pus undeva, nu stiu, primit odata cu nou nascutul, lipit de peretii maternitatii, deasupra patutului pregatit pentru copil (ca sa ramana gol, de copil, ha ha!).
Eu asta numesc "mama perfecta" - catre care tind. Asta imi doresc sa fiu si asta ma lupt in fiecare zi sa fiu, dar din pacate stiu ca mai si gresesc, ca oboseala, temerile, cliseele, prejudecatile mele ma trag in jos si uneori reflexe si naravuri vechi o iau inaintea iubirii neconditionate, totale, imense. Si sunt chinuita de vinovatie pacatoasa pe care incerc sa o depasesc, pentru a ma concentra mai bine si a imi focusa energiile la ceea ce conteaza cu adevarat: sa fiu o "mama perfecta" pentru copilul meu.
RăspundețiȘtergereIglitza,
RăspundețiȘtergereAi spus lucruri extrem de adevarate. Nelinistea ta, ca ai putea da gres, ca bagajul emotional ti-ar fi prea greu, toate astea la un loc te fac o mamabuna. Pentru ca iti pui intrebari si faci diferente. Iar cea mai buna oglinda pentru deciziile si delicatetea unei mame este chiar copilul ei, zambetul si linistea din inima lui. Uitandu-te acolo, vei stii mereu daca faci treba buna sau nu. Versurile sunt cinice dar oh, cat de reale. Cred ca intr-o zi voi scrie si despre mamerele. Trebuie sa-mi fac doar putin curaj. Iti multumesc frumos 5pentru cuvinte.
Raluca,
Cum te stiu eu pe tine chiar daca vrei nu te poti transforma in mamarea. J Mamelebune nu sunt cele care nu gresesc niciodata ci sunt tocmai acele mame care recunosc si intreapta greselile lor. Care nu lasa lacrimi nesterse, si trupusoare mici neimbratisate. Care se scalda in dragostea lor ca intr-un soare de amiaza, fierbinte, ametitor. Multumesc frumos, trecerea ta ma incanta intotdeauna.
Mamituni,
Zici bine. Iti multumesc, m-ajuta uneori sa-mi pun pe rani cataplasme de cuvinte.
Alina,
Cat de frumos si clar ai spus, illuminator! Si cat de putine mame inteleg sa mearga pe drumul inimii lor, sa se elibereze de exterior si nu de prunc, asa cum multe cauta. Fericirea e un lucru uneori mai la indemana decat pare, trebuie doar sa intelegi, sa vrei, sa stii sa o cauti in sangele tau si in cei de-un sange cu tine. Insa da, societatea nu te vrea prea fericit, pentru ca oamenii fericiti nu mai raspund prea bine la comenzi. Mamabuna nu e atat cea intreaga dar cea care poate da si altora din intregul sau. Iti multumesc mult, mii si mii de imbratisari inapoi catre tine!
Zu,
Adevarat, asa ne e tuturor. Dar tocmai lupta si dorinta si puterea pe o luam din continua noastra framantare ne aduc mereu tot mai aproape de a fi mame perfecte, de a ne intelege si de a ne corecta erorile de fiintare. Multumesc pentru destainuiri. :)