" unde e R-ul la telefonul asta de cacat?"
Nu-mi pot scoate din minte bucata asta de replica. Din "Marti, dupa Craciun", da. Importanta data lucrurilor mici, cand totul in jur se dizolva in acid.
Ultima data te-am vazut in oglinda retrovizoare. Stiu ca de atunci inima mea a inceput sa se faca mica si zbarcita, asemenea obrazului trecut prin prea multe vifore, mica si rece si degeaba ca o pruna cu samburele uitat inauntru.
Unde gasesc "R"-ul, unde sa rascolesc, in care sange, in cel care alearga impiedicat prin toate gropile din el?
Candva, foarte aproape de final, iti povestisem despre mamaia mea. Mamaia mea de la Doja, pentru ca cealalata, Bunica, are deja povestea ei despre mladioasele aventuri ale unei preadolescente printre sobolani nocturni. Mamaia de la Doja, care isi facuse la batranete un paienjenis de noade insirate prin toata curtea pentru ca, sustinea cu incapatanare, o traverseaza dintr-un loc intr-altul. Si mergea asa, mamaia mea, ca un serpas nepalez pe margine de abis, mergea agatata de nimic schitand pericolul la fiecare pas, ca intr-o poveste inventata in care nu ti se poate intampla ceva grozav dar inima simte ca trebuie sa ticaie. Mai tare. Si mai tare.
Oamenii trecuti prin razboaie si greutati te privesc altfel. Cred ca stiu, foarte adanc in linistea rece dintre amintiri, ca R-ul, tasta aia negasita, amanuntul, declicul, nu poate fi aflat niciodata. Punctul in care totul a luat-o in jos, la vale. Poate ca nici nu trebuie sa stii de ce, sa afli. Poate doar asa se incepe totul de la capat. Construindu-ti taste noi, pe care le poti numi cum vrei.
Mamaia mea de la Doja, stii, Doja e un sat cu strazi foarte drepte taiate direct in praful alb si fin ca o aripa la marginea anotimpurilor lichide, un sat ridicat in dreptul unui soare atat de fierbinte incat nu mai stie sa faca umbre, un sat pe care il stiu fara pic de zgomot in pantecul lui cret si singur, Mamaia mea de la Doja in satul ei cu rasuflarea oprita la mijoc era uriasa. Tinea in mainile ei pamantii tot sensul pamantului, fara sa se intrebe, fara sa aiba indoieli, fara sa caute. Prinsese radacini atat de adanci in firebinteala dintre pietre incat soarele putea sa o desurubeze cu tot cu piele si nu s-ar fi clintit din viata ei simpla, nici macar un centimetru.
Si eu stau si caut tasta prin care viata mea nesimpla s-ar insuruba strans si definitiv in jurul inimii nerabdatoare, stau si o caut desi stiu ca nu ar trebui sa o gasesc, pentru ca niciodata astfel de taste care iti arata oglinzi care intra in noi
iesind din altii
nu se privesc vreodata
direct in fata.
Nu-mi pot scoate din minte bucata asta de replica. Din "Marti, dupa Craciun", da. Importanta data lucrurilor mici, cand totul in jur se dizolva in acid.
Ultima data te-am vazut in oglinda retrovizoare. Stiu ca de atunci inima mea a inceput sa se faca mica si zbarcita, asemenea obrazului trecut prin prea multe vifore, mica si rece si degeaba ca o pruna cu samburele uitat inauntru.
Unde gasesc "R"-ul, unde sa rascolesc, in care sange, in cel care alearga impiedicat prin toate gropile din el?
Candva, foarte aproape de final, iti povestisem despre mamaia mea. Mamaia mea de la Doja, pentru ca cealalata, Bunica, are deja povestea ei despre mladioasele aventuri ale unei preadolescente printre sobolani nocturni. Mamaia de la Doja, care isi facuse la batranete un paienjenis de noade insirate prin toata curtea pentru ca, sustinea cu incapatanare, o traverseaza dintr-un loc intr-altul. Si mergea asa, mamaia mea, ca un serpas nepalez pe margine de abis, mergea agatata de nimic schitand pericolul la fiecare pas, ca intr-o poveste inventata in care nu ti se poate intampla ceva grozav dar inima simte ca trebuie sa ticaie. Mai tare. Si mai tare.
Oamenii trecuti prin razboaie si greutati te privesc altfel. Cred ca stiu, foarte adanc in linistea rece dintre amintiri, ca R-ul, tasta aia negasita, amanuntul, declicul, nu poate fi aflat niciodata. Punctul in care totul a luat-o in jos, la vale. Poate ca nici nu trebuie sa stii de ce, sa afli. Poate doar asa se incepe totul de la capat. Construindu-ti taste noi, pe care le poti numi cum vrei.
Mamaia mea de la Doja, stii, Doja e un sat cu strazi foarte drepte taiate direct in praful alb si fin ca o aripa la marginea anotimpurilor lichide, un sat ridicat in dreptul unui soare atat de fierbinte incat nu mai stie sa faca umbre, un sat pe care il stiu fara pic de zgomot in pantecul lui cret si singur, Mamaia mea de la Doja in satul ei cu rasuflarea oprita la mijoc era uriasa. Tinea in mainile ei pamantii tot sensul pamantului, fara sa se intrebe, fara sa aiba indoieli, fara sa caute. Prinsese radacini atat de adanci in firebinteala dintre pietre incat soarele putea sa o desurubeze cu tot cu piele si nu s-ar fi clintit din viata ei simpla, nici macar un centimetru.
Si eu stau si caut tasta prin care viata mea nesimpla s-ar insuruba strans si definitiv in jurul inimii nerabdatoare, stau si o caut desi stiu ca nu ar trebui sa o gasesc, pentru ca niciodata astfel de taste care iti arata oglinzi care intra in noi
iesind din altii
nu se privesc vreodata
direct in fata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu