pescarusul de sticlă

a treia oară mi s-au desfăcut mâinile
încotro o iau acum? într-o parte noapte bună
în cealaltă ape cu păr alb se închină rătăcite
amiaza rămâne în picioare 
un copil mort mă salută ce mai faci ţi se scurge un câine din
buricele degetelor 

da?

a doua oară am vorbit cu cei care se trezeau cu secunde în lacrimi
unul m-a luat de talie mi-a spus că octombrie nu e ceea ce pare
vede păsări plângând 
uşi deschise în palmele opărite ale străzilor
tremurate magnetice dantele pe margine de femeie geometrică
cadrane de ceas zgâriate de vânt
zice
trebuie să îl iei cu tine
bărbatul tău are şi azi acelaşi început 
duce în braţe
o carapace de aluminiu nimeni nu îi ştie chipul ai grijă
îi spun răspicat aerul nu e ceea ce pare 
mai sus de mine
creşte un cuvânt 
ca un copil 
născut mort

prima oară mă împiedicasem în pielea arămie crescută indiferentă din unghii
în oraşul nostru câinii sunt destrămăţi din aceeaşi mamă
au dune de nisip în loc de ochi repetă la nesfârşit
o baladă în care eu

îl caut pe el într-o foarte albă viaţă
cumva timpul merge de la dreapta la stânga
mereu altul
cei care dorm au ferestre tăiate direct în sânge atunci alţii se trezesc
să le închidă
el e fierbinte dacă îl ating urlă de durere
mai jos cineva îmi strigă să îl iubesc
oricum
nu e ceea ce pare
pielea crăpată de pe inimă e o strofă din pescăruşul de nisip
pe mijloc femei universale trec mai departe
ne aruncă un pumn de var stins pe piept
ne prefacem în tavane de mormânt 
copilul mort oftează cu voce verde
el e rece 
eu sunt rece 
tu eşti fierbinte
ne jucăm de trei zile
printre borcane cu dulceaţă octombrie e un cavou mama îmi aduce
un balon roz 
o limonadă
ţie îţi scrâşneşte inima iar
şi iar 
eu destrămată din singura mamă posibilă
sunt poate copilul mort
poate fâşia aia de stradă 
ca un zaţ 
de cafea 
uscat 
pe limbă

aici e toamnă de dimineaţa până seara păsările zboară aşa de jos
încât uneori trebuie dezgropate cineva exersează chopin piano concerto no. 1 în E minor op.11
partiturile sunt întoarse cu mâinile la spate
tu eşti cald eu nu sunt ceea ce par
îţi spun ceva în zigzag un fel de
toate frunzele sunt memoria zăpezii 
tu râzi
aici e încă foarte departe
oasele îşi schimbă culoarea tu râzi şi mai tare
cei care ştiu să respire urlă ceva despre setea terestră nesfârşită
toamna aici nu are noapte ci doar o rochie de mireasă pătată
îmi desface sângele în două
iau un ciocan şi mi-l bat în cuie de aripile tale
tu eşti crucea mea
strânsă în pumn ca o
rugăciune




aprilie, acum 8 ani