She used to be my favourite milk drunk

Pentru ca sensul iubirii a fost intotdeauna alb si dulce, istoria de mai jos trebuia scrisa.

Povesti asemenea cu cea a noastra nu se spun cu voce tare. Sigur ele exista, de multe ori asociate unei conditii sociale indoielnice si intotdeauna supuse judecatii publice.
Eu am alaptat-o pe Natalia pana dupa 5 ani. Nu stiu cat dupa, o luna, poate trei, totul s-a incheiat atat de lent incat nu-mi amintesc o clipa anume care sa stea in semn de poarta inchisa.
Pentru ca alaptarea e un proces care se judeca intotdeauna cu propriul cap, niciodata in plen, in public. Pentru ca e despre foarte multa, neinchipuit de multa iubire. Pentru ca e o simbioza atat de perfecta incat daca dureaza un an sau cinci te imbogateste afectiv cat pentru o viata intreaga, Sau chiar cat pentru cinci. Pentru ca o data in viata daca iti pui urechea pe inima si faci liniste in tine, inima aia nascuta din inimile femeilor intregi de dinaintea ta va stii ca sa-ti spuna. Pentru ca doar asta conteaza uneori, perfectiunea celor cale se nasc unii din altii impreuna. Intruna. Pentru ca uneori in nedesprindere se ascunde o glorie viguroasa, ca un aer tare pe care daca il respiri te tine vertical o viata intreaga. Sau poate cinci, nu-i asa?
Nu am avut o clipa de indoiala ca poate fi altfel decat firesc. Dupa propria mea ordine interioara a fost intotdeauna lucrul cel mai normal de facut. Laptele din tzatze e dragoste in forma ei cea mai nealterata si un copil creste cu dragostea asta pana cand decide ca o poate procura si altfel. N a decis in timpul gandit de ea, cu multa liniste, fara presiuni, fara decizii bruste, pripite, radicale. Noi am functionat asa, nedeghizate in altceva decat ceea ce suntem. In normalitatea noastra s-a intamplat sa fim violent si salbatic prinse intr-o astfel de iubire. Si viata s-a scurs pe langa noi la fel, muntii si soarele sunt tot acolo, doar noi doua avem inima mai mare cu un numar. Ca un fel de Grinch etern, descoperind Craciunul in fiecare dimineata.
Nu au pret anii astia. Amintirile sunt de mancare atunci cand nu mai e nadejde, iar asta este printre cele mai nutritive dintre memorii. Si o vom lua cu noi, amandoua, incremenirea linistii dintr-un tablou fara miscare, in care numai sangele curge curajos, nebrazdat de vreo umbra.

My own private Leonard Cohen - description of changes

Mi-a spus cineva, un tip destept a carui opinie muzicala o apreciez, ca Leonard Cohen, in ultima lui muzica, Popular Problems, nu ar fi altceva decat un Telly Savalas cu versuri mai bune. Dupa ce prima reactie, de “fuck off, mister”, s-a stins, m-am gandit ca nu-l stie, nu a trait in amantlac disperat cu muzica lui de mai bine de 20 de ani. Si nu, nici nu s-a infasurat in vocea lui ca intr-o carbogazoasa, intepatoare poveste. Vreodata. Asa ca l-am iertat.

Cohen canta la optzeci de ani o poezie pe care o rescrie mereu mai clara, mai acordata, in care acum, in anii lui tarzii, isi mototoleste toata tristetea pe care o stiu dulce si vibranta si o imprastie geometric-calculat in ruperile de ritm atat de atipice pentru el. E mai abraziv ca oricand, aproape frate de voce tocita cu Tom Waits, coboara ca niciodata dintr-un Bukowski amar si autoironic, deschide fisura, aduce lumina. E lent si limpede, necamuflat si direct.

A street imi aminteste de raceala circulara din Here it is si By the rivers dark, dar aici, treisprezece ani mai tarziu, Cohen dilueaza umbrele intunecate si desavarseste relatia simpla dintre incheietura subtire a versului si talia trasa prin inel a muzicii. Pentru ca dezlipeste, din toate cantecele lui trecute, din fiecare, cea mai rotunda dintre falange si le recoase aici impreuna intr-un fel de uriasa mana refolosibila, dantelata, care aterizeaza de data asta doar in picioare.

Did I ever love you e sprintara, ludica, surprinzatoare. Corul feminin care pune val in fiecare apa din paharul pe jumatate plin al lui Cohen isi face treaba bine, cu zvac. Ca si vioara condimentata a basarabeanului Alexandru Bublitchi. Talia muzicii lui se unduieste in ritm, incheietura versului tremura tinandu-I trena.

My oh my e primavaratic si jazz-iconic, ca un perete pe care infloreste decorativ o tufa cu flori mici si roz. Pentru ca daca ar fi sa aiba o culoare, Cohenul din douamiipaispe ar fi verde-roz. Si daca ai fi sa-i spun cumva i-as spune rumenit. Rumen. Cu demaraj (Slow, cu care debuteaza, atrage perfid, pacalind).

In Nevermind apare vocea islamica intregind vocea politica a poetului evreu. Versurile sunt Cohen trade mark, scurte, retezate, cu rima desteapta, impletita ca o coada bogata de copila.

Inchide cu You got me singing, o balada fluida, in straturi, despre sperante fagaduite. Si despre nerataciri. Ceea ce pentru Cohen e atata de nou si pare sa fi gasit drumul, sensul, calea, in albumul asta viu, scris parca la amiaza, intr-un soare iute, perpendicular. Tanar. Ca si el, nemuritorul.

Natalia aromata

E liniste. E atat de liniste in casa, doar uneori se mai aude cate un bazait iute, de ceva insecta ratacita la racoare. Miroase a verdele din miezul ierbii, mirosul dulce-acrisor care pentru mine e sens, e ghidaj, uneori ma intreb daca nu as putea iubi exclusiv olfactiv, impletirea ascunsa a verii in pielea calda si vie, solara pana in strafunduri, miroase peste tot a lumina, desi o parte din mine e inca atat de intunecata si rece.
E liniste pentru ca Natalia alearga prin alta iarba, povesteste in alte urechi. Intr-una, cum stie ea mai bine. E ziua ei de cutreierat, ziua mea de proiectat structuri concrete, ziua mea neinocent de tehnica.

Nu am mai scris despre ea, mi-e pofta sa o istorisesc in cuvinte, mi-e dor sa ramana scrisa. Fiecare gand ("dar, mama, stii, la gradinita eu am trei prietene, doua Eve si Medeea. Evele sunt cu parul lung si cu parul scurt. Medeea e mai mica decat mine si incepe sa fie si ea prietena mea. E mica si plange des, dar eu am grija de ea, stii, mama?)
fiecare rasuflare ("mama, te iubesc, hai sa ne imbratisam, iubirea inseamna pupi si imbratisari")
fiecare mangaiere ("vreau sa miroasa a mama, imi place mirosul tau, mama")
fiecare alergare ("coloreaza tu poneii astia, mama, dar sa-i colorezi frumos, da? cu multe culori. si sa nu te grabesti, da, mama?")
fiecare inima dreapta ("vreau sa stau cu tine o mie de zile! iuhuuu!")
fiecare inima stanga (" vino sa-ti arat un paianjen urias, un zombie-paianjen!")
fiecare amurg umed ("unde sta Totoro, mama, in padure? eu o sa-l vad vreodata? ")

Sunt o mama iubita. O mama asteptata, o mama in care un copil inca mic, ca o silaba clara intr-o lume plina de cicatrici, isi face cuib in fiecare seara. Sunt o mama-pasare cu maduva toata rasucita in jurul unui glas ca o adiere.

De cand e ea cu mine am invatat sa iubesc de tot. In mine nu e mai liniste, am aceeasi soapta sfaramata care nu se mai vestejeste, am departari prea dese si nedirectii constiente, nu e mai cald, doar lumina e mai definitiva. Si mirosul, mai plin, mai hotarat, mai explicabil. Imi miroase tot mai des a viu, a intreg. A verde.

De cand e ea cu mine sunt un pic mai om.

o zi ca oricare alta

" unde e R-ul la telefonul asta de cacat?"
Nu-mi pot scoate din minte bucata asta de replica. Din "Marti, dupa Craciun", da. Importanta data lucrurilor mici, cand totul in jur se dizolva in acid.

Ultima data te-am vazut in oglinda retrovizoare. Stiu ca de atunci inima mea a inceput sa se faca mica si zbarcita,  asemenea obrazului trecut prin prea multe vifore, mica si rece si degeaba ca o pruna cu samburele uitat inauntru.

Unde gasesc "R"-ul, unde sa rascolesc, in care sange, in cel care alearga impiedicat prin toate gropile din el?

Candva, foarte aproape de final, iti povestisem despre mamaia mea. Mamaia mea de la Doja, pentru ca cealalata, Bunica, are deja povestea ei despre mladioasele aventuri ale unei preadolescente printre sobolani nocturni. Mamaia de la Doja, care isi facuse la batranete un paienjenis de noade insirate prin toata curtea pentru ca, sustinea cu incapatanare, o traverseaza dintr-un loc intr-altul. Si mergea asa, mamaia mea, ca un serpas nepalez pe margine de abis, mergea agatata de nimic schitand pericolul la fiecare pas, ca intr-o poveste inventata in care nu ti se poate intampla ceva grozav dar inima simte ca trebuie sa ticaie. Mai tare. Si mai tare.

Oamenii trecuti prin razboaie si greutati te privesc altfel. Cred ca stiu, foarte adanc in linistea rece dintre amintiri, ca R-ul, tasta aia negasita, amanuntul, declicul, nu poate fi aflat niciodata. Punctul in care totul a luat-o in jos, la vale. Poate ca nici nu trebuie sa stii de ce, sa afli. Poate doar asa se incepe totul de la capat. Construindu-ti taste noi, pe care le poti numi cum vrei.


 Mamaia mea de la Doja, stii, Doja e un sat cu strazi foarte drepte taiate direct in praful alb si fin ca o aripa la marginea anotimpurilor lichide, un sat ridicat in dreptul unui soare atat de fierbinte incat nu mai stie sa faca umbre, un sat pe care il stiu fara pic de zgomot in  pantecul lui cret si singur, Mamaia mea de la Doja in satul ei cu rasuflarea oprita la mijoc era uriasa. Tinea in mainile ei pamantii tot sensul pamantului, fara sa se intrebe, fara sa aiba indoieli, fara sa caute. Prinsese radacini atat de adanci in firebinteala dintre pietre incat soarele putea sa o desurubeze cu tot cu piele si nu s-ar fi clintit din viata ei simpla, nici macar un centimetru.

Si eu stau si caut tasta prin care viata mea nesimpla s-ar insuruba strans si definitiv in jurul inimii nerabdatoare, stau si o caut desi stiu ca nu ar trebui sa o gasesc, pentru ca niciodata astfel de taste care iti arata oglinzi care intra in noi
iesind din altii
nu se privesc vreodata
direct in fata.

sensul iubirii

Nu am stiut vreodata sa iubesc altfel decat paranoic si obsesiv.
Nu am stiut altfel pielea in iubire decat lichida, pana cand prin ea se vad inotand pesti vii cu solzii rezemati de inima.
Am sechestrat in iubire ca intr-un autobuz incins cu ferestrele blocate, ca intr-un soi de carusel strident si organic am impresurat, am aromat iresponsabil fiecare gand cu umbrele mele dezbracate. Am iubit mereu cumplit si aprig, cu deznadejde si cu neputinta, fara mandrie, anulandu-mi neinduplecarile pana cand nu m-am mai gasit si nu m-am mai putut recunoaste.
Nimeni nu poate fi iubit asa. Pardosit cu disperare. Intr-o sufocare rasucita, care nu e nici miracol dar nici intuneric. Nimeni nu vrea pe altul de tot, ca si cum si-ar cumpara o carte care miroase a vazduh, o carte care te obliga sa o citesti, sa o deslusesti la nesfarsit.
Dintr-o astfel de iubire, care freamata inclestat in trena ei o infinita tristete, poti ramane numai cu sensul ei, ca odata iubit asa, infernal, inghetat si lugubru, pana in maruntaie, cu tot cu noroi si spaime si amar, esti pe lumea asta niciodata de acum incolo degeaba.

Tinutul din mijlocul verii

I don't like Julia Roberts. Pot sa traiesc foarte confortabil intr-o lume in care filmele Juliei Roberts nu sunt difuzate, nu-mi place gura ei mare, fandoseala studiata, dramatismul neciobit al rolurilor ei de femeie care se regaseste in cele mai cliseistice moduri, dar aici, in toropeala transpirata de deasupra Texasului, cu radacinile parului carunte de trei centimetri, in rolul asta de femeie insealata, care cara in spate mostenirea rigida a declinului ca un bufet cu vitrina prea vintage ca sa mai cadreze in vreo forma decenta de confort, aici Julia Roberts e sublima.
August: Osage County, tradus teribil de inspirat in romaneste ca Tinutul din mijlocul verii, merge pe poteca marilor tragedii americane, Meryl Streep e o Liz Taylor veninoasa,  intr-un rol urias, dansand grotesc pe o margine de cancer, supravietuind printre poezie, caldura si nefericire, ridicandu-se din ratare cu zgomot si furie, intr-un declin colorat si strident, ca un cordon viu care leaga si desparte.
Inconjurata de o familie superficiala, plina de personaje simple din plastic moale, pe care inca le manevreaza ca intr-un disfunctional teatru de marionete, personajul Violet Weston e miezul intregii literaturi clasice americane de ultim secol, neimblanzibila, rautacioasa, incorecta si cinica in posesivitatea-i absoluta.
Uneori brazdat de un umor ascutit ca o lama nevazuta, filmul se construieste rotund, explodand matriarhal torid si claustrofobic, intr-un drum spre moarte croit ascendent printre soare si campii fara capat.

valentiniene

Despre dragoste se impietresc inimi purpurii, se amesteca siropuri aromate dar nimeni nu indrazneste sa spuna ca daca e atunci cand mainile mele incep cu mainile tale, nimic nu se mai clatina. Cum probabil ai ghicit ca ochii mei se termina acolo unde privirea ta e insurubata in noapte. Si imbratisarile sunt imponderabile ca si pielea ta care se reintoarce in pielea mea ca intr-o pliabila regasire.
Despre dragoste de obicei se uita cuvintele unind fantani neincepute, un fel de lacrimi fara umbra, de culoarea soarelui. Si diminetile in care aerul se indoaie si imi ia forma curgatoare de femeie cu aripile desirate.
Despre dragoste uneori iarna, in iernile cu zapada pictata pe care se sprijina tot pamantul, se povesteste aprins, numarand ramuri pe care voci  grave agata teiubescuri in forma de glob, dar niciun glas nu-si aminteste cum tu si cu mine avem acelasi chip in oglinda incremenita a ghetii, si din chipul nostru cresc raspantii si cerul deasupra miroase a verde si-a lumina.
Se vorbeste prea incet sau prea tare, si nimeni nu stie, nimeni nu simte ca daca ar fi geometrica, dragostea ar evapora unghiuri si s-ar ascunde doar in cercuri, ca in niste bratari fara capete din care nimeni nu-si mai aminteste sa iasa.

Et t'attends quoi?

Muzica ei e vie. Mi-era dor să aud zgomot de sânge intens curgând printre rime și gustul parfumat de grai francez care e muzică fară să vrea și fară să știe.
Vine din Piaf, cară în spate chansonette și acea ușurință de rostire care se asortează cu vinuri roșii și cu soare, e mlădioasă și fară greutate, jonglează cu jazzuri de epocă nouă, subtiri și clare, are ritmuri colorate copilăros, ca într-un șotron vioi si rafinat.
Ragușeala ei la margine de strofă înțeapă dulce ca un cidru în care fermentează lumi febrile si solare.

Răcoroasă și simplă,
Zaz