intoarcerea la pamant_episodul intai

Intoarcerea la pamant e un drum despre replantarea radacinilor din sange. Despre iarba, padure, vrabii, fantani si sufletele lor. Despre bye-bye beton, lift si gaz metan. Un drum pe care voi merge incet, intai inapoi, pentru a cauta, iar mai apoi inainte, pentru a gasi. 

Cand eram mica fiecare vizita la tara ma ingrozea. Imi era scarba sa mananc, mi se parea ca totul miroase branzos, vesela era veche si ingalbenita, oalele cu smaltul sarit, prea multe muste, buruieni, noaptea pernele cam tari, paturile prea bombate. Apa in fantana, mult prea jos, veceul in curte, tot soiul de vietati zburatoare de dimensiuni colosale, tantari. Bunicii mei din Baragan, cu pielea ondulata de batranete, ma priveau cu sfiala, ca pe un fel de papusa rasfatata de la oras, o aschie alba si dantelata sarita din trupul lor cam prea departe. Mergeam o data pe an la ei, pe drumul de intoarcere de la mare, in focul verilor toride cand praful se intindea ca o zapada fierbinte de-a lungul timpului incremenit de atata uscaciune, stateam maxim o zi si de fiecare data, imi amintesc, paraseam satul oftand usurata si fara regrete. Luam de la ei carne in untura, la borcan, oua, branza grasa, patrunjel, rosii. La Ploiesti, pe farfurii colorate, faceau deliciul cinelor tarzii.
In casa aia din miezul Baraganului, construita in anii '30, bunica mea a nascut trei copii. Pe un pat cu saltea tare de paie, pazit de pereti imbracati in covoare de lana. Probabil ca nu s-a temut pentru ca firescul avea pe vremea de atunci un alt gust. Desi cu siguranta trupul i-a fost muscat de durere sunt convinsa ca nu a avut depresie postnatala pentru ca animalele din curte cereau de mancare si graul cerea sa fie secerat si copilul cerea sa fie hranit asa ca unde sa mai inghesuie indoieli si tristeti intre atatea strigate. Si cred ca a fost fericita. Bolnava de o fericire care noua ne e inaccesibila si de neinteles. O fericire care vine din mirosul frunzelor si din umbrele pe care le face soarele cand apune peste intinderea arida, din gustul ciorbei de fasole mancata cu o lingura indoita de aluminiu. Un soi desuet si simplu de fericire care iti conecteaza miezul oaselor cu mijlocul pamantului neinduplecat din care viata se desprinde inalta si inmiresmata si absoluta.
Bunicile mele amandoua au nascut acasa. Pe mama bunica a scapat-o la expulzie cu capul de ligheanul asezat dedesubt. Era singura, fara moasa si avea 21 de ani. Am mai scris despre ea candva. Ma gandesc uneori la diferenta dintre mine si ele, cat de subtiate sunt instinctele mele acum si cata neincredere in mine am. Cum anii de scoala, poate prea multi, cum anii dintre betoane si esapament, cum farfuriile pline cu mancare provenita din ambalaje colorate mi-au erodat inima pe toate partile. Mi-ar fi atat de frica sa nasc acasa, mi-ar navali in minte hoardele de povesti nefericite pe care le-am inghitit pe nerasuflate, despre cordoane infasurate in jurul gatului ca niste lanturi medievale, despre copii vineti care tac si tac si tac, despre femei in chinurile facerii care urla si urla si urla. Sunt atat de plina de nefericirea altora incat nu mai stiu unde in mine sa ma regasesc, de unde sa ma incep si cum sa ma rescriu pentru a mai intelege. Am avut o nastere de spital romanesc bucurestean-de-stat-baby-frendly-cu-numele, nu mi-a fost bine fara sa-mi fie insa rau dar pe care tot praful gros al urbanitatii mele sofisticate a considerat-o normala si repetabila si din pacate...
Cred ca benzenul din aer roade pe dinauntru oasele ca un caine flamand si ca noi, orasenii, suntem bolnavi de un rahitism sufletesc incurabil.