sensul iubirii

intoarcerea la pamant_episodul intai

2012-02-28T15:35:00.001+02:00

Intoarcerea la pamant e un drum despre replantarea radacinilor din sange. Despre iarba, padure, vrabii, fantani si sufletele lor. Despre bye-bye beton, lift si gaz metan. Un drum pe care voi merge incet, intai inapoi, pentru a cauta, iar mai apoi inainte, pentru a gasi.

Cand eram mica fiecare vizita la tara ma ingrozea. Imi era scarba sa mananc, mi se parea ca totul miroase branzos, vesela era veche si ingalbenita, oalele cu smaltul sarit, prea multe muste, buruieni, noaptea pernele cam tari, paturile prea bombate. Apa in fantana, mult prea jos, veceul in curte, tot soiul de vietati zburatoare de dimensiuni colosale, tantari. Bunicii mei din Baragan, cu pielea ondulata de batranete, ma priveau cu sfiala, ca pe un fel de papusa rasfatata de la oras, o aschie alba si dantelata sarita din trupul lor cam prea departe. Mergeam o data pe an la ei, pe drumul de intoarcere de la mare, in focul verilor toride cand praful se intindea ca o zapada fierbinte de-a lungul timpului incremenit de atata uscaciune, stateam maxim o zi si de fiecare data, imi amintesc, paraseam satul oftand usurata si fara regrete. Luam de la ei carne in untura, la borcan, oua, branza grasa, patrunjel, rosii. La Ploiesti, pe farfurii colorate, faceau deliciul cinelor tarzii.
In casa aia din miezul Baraganului, construita in anii '30, bunica mea a nascut trei copii. Pe un pat cu saltea tare de paie, pazit de pereti imbracati in covoare de lana. Probabil ca nu s-a temut pentru ca firescul avea pe vremea de atunci un alt gust. Desi cu siguranta trupul i-a fost muscat de durere sunt convinsa ca nu a avut depresie postnatala pentru ca animalele din curte cereau de mancare si graul cerea sa fie secerat si copilul cerea sa fie hranit asa ca unde sa mai inghesuie indoieli si tristeti intre atatea strigate. Si cred ca a fost fericita. Bolnava de o fericire care noua ne e inaccesibila si de neinteles. O fericire care vine din mirosul frunzelor si din umbrele pe care le face soarele cand apune peste intinderea arida, din gustul ciorbei de fasole mancata cu o lingura indoita de aluminiu. Un soi desuet si simplu de fericire care iti conecteaza miezul oaselor cu mijlocul pamantului neinduplecat din care viata se desprinde inalta si inmiresmata si absoluta.
Bunicile mele amandoua au nascut acasa. Pe mama bunica a scapat-o la expulzie cu capul de ligheanul asezat dedesubt. Era singura, fara moasa si avea 21 de ani. Am mai scris despre ea candva. Ma gandesc uneori la diferenta dintre mine si ele, cat de subtiate sunt instinctele mele acum si cata neincredere in mine am. Cum anii de scoala, poate prea multi, cum anii dintre betoane si esapament, cum farfuriile pline cu mancare provenita din ambalaje colorate mi-au erodat inima pe toate partile. Mi-ar fi atat de frica sa nasc acasa, mi-ar navali in minte hoardele de povesti nefericite pe care le-am inghitit pe nerasuflate, despre cordoane infasurate in jurul gatului ca niste lanturi medievale, despre copii vineti care tac si tac si tac, despre femei in chinurile facerii care urla si urla si urla. Sunt atat de plina de nefericirea altora incat nu mai stiu unde in mine sa ma regasesc, de unde sa ma incep si cum sa ma rescriu pentru a mai intelege. Am avut o nastere de spital romanesc bucurestean-de-stat-baby-frendly-cu-numele, nu mi-a fost bine fara sa-mi fie insa rau dar pe care tot praful gros al urbanitatii mele sofisticate a considerat-o normala si repetabila si din pacate...
Cred ca benzenul din aer roade pe dinauntru oasele ca un caine flamand si ca noi, orasenii, suntem bolnavi de un rahitism sufletesc incurabil.

povesti de iubire si disperare

2012-02-16T23:40:00.002+02:00

Am primit in ajun de V-Day o leapsa romantico-cinematografica de la sakura, careia ii multumesc frumos pentru oportunitatea de a reviziona cu ochii mintii cele mai de iubire filme in care m-am cufundat cu inima plansa (pentru ca ochii refuza sa intre in joc si sa verse lacrimi pentru personaje iluzorii). Filme pentru doi, de inghesuit unul intr-altul pana la contopirea geometriilor.
Cinci.

1. Gegen die Wand. Despre o iubire anapoda, chinuita, abandonata. Un film puternic si sufocant pe care nu am mai avut curajul sa-l revad, cu personaje seducatoare care deseneaza o poveste turceasca dureros de senzuala pe fundalul Germaniei de adoptie.
2. Dogfight. Pentru ca sangele mi se transforma in fluturi ori de cate ori o revad pe Lili Taylor cantandu-i Joan Baez lui River Phoenix. Pentru bondarii de pe mana lui, toti. Si pentru duiosia dintre ei. Un film cvasi-necunoscut despre iubirea de dincolo de chipuri.
3. The Bridges of Madison County. Secretul din ochii ei, patru zile cat pentru o viata intreaga. Mana care sovaie la final pe clanta usii de la masina, alegerea. Il vad de cel putin doua ori pe an si niciodata nu ma plictiseste.
4. In the mood for love. The one and only. Cautati soundtrack-ul, e breathtaking.
5. Lust, Caution. Pastreaza aerul de perfectiune incremenita al lui ITMFL, dar vine cu un plus de lumina, are umbre lungi care netezesc pielea personajelor pana la lacrimi. Un film care miroase a scortisoara dar a carui imagine tremura ca o rana in nodul din gat.

Jumatatea mea, mai putin inclinata spre tragisme, are unul singur, Punch-Drunk Love, care pe mine nu m-a atins niciodata prea tare (nu-mi place Paul Thomas Anderson cine stie ce) dar pe care il revad empatica cu el, mai mereu.
Leapsa se se imprastie pana departe, nu voi nominaliza, cine crede ca se incumeta la topuri cu inimioare roz e invitat cu bucurie sa o preia.

declaraţie de (in)dependenţă

2012-02-02T00:25:00.000+02:00

Ma defineşte dependenţa. De la cea mai veche, de ciocolată adulmecată cu partea aia din suflet in care viciul işi agaţă camaşa in cui si se culcă liniştit pe-o parte in fiecare seară, pană la cea mai crâncenă, dar si cea mai dragă, cea cu aromă de nicotină înghesuită îndărătul oaselor vreo şaisprezece ani (do the math), cea dulce si decadentă si burgheză, cea istovitoare si totodată desuetă in sclifoşenia ei ca o manusă ingalbenită din dantelă. Mi-e dor de o ţigară cum imi e dor de mirosul sărat al marii cand geamul se impodobeste in flori de gheata si, recunosc, mângâi prelung cu nările speriate aerul catifelat din jurul curajosilor care aprind tutun in plină stradă.
Da, am dependente dragi si nu neaparat necesare, unele manieriste, altele care tin de o tipicareala enervanta, unele poate mai nobile, altele melancolice si frivole.
Atunci de ce i-as refuza copilului meu de doi ani o unica, mare si rotunda dependenta care il face fericit si liber? De ce sa-mi fie frica de bratele mele locuite, de sanii mei muşcati, de somnul meu pisicesc, de limitele mele pe care nu le mai zaresc? Ce pierd daca nu lupt si nu impun, ce castiga daca las sa curga viata cu aripile desfacute printre noi?
Copilul meu dependent de mine m-a despicat in doua la nasterea lui, iar de atunci ma tot lipeste la loc, si ma recompun intreaga, dintr-un mozaic inexplicabil pe care il recunosc si care ma uimeste.
De copilul meu dependent de mine am incercat si eu sa ma ascund, sa ma prefac ca aş mai fi doar eu, dar aerul mi-a fost sălciu in afara lui si cerul prea intr-o rână.
Sunt mama unui copil dependent. De ţâţă, de braţe, de iubire. Pielea dintre inimile noastre se incăpăţânează se ne tina in doua, dar in ochi ne vin fântâni la culcare si se rostogolesc stoluri de şoapte in palmele noastre cand manuţa ei mică mă prinde.
Sunt dependenta. De amintiri, de salbaticie, de distante pe care sa le cuprinzi cu mintea intreaga. De copilul meu cu trupul clar, desluşit, ghemuit intre doua braţe care nu au ştiut sa ţina intre ele nimic, niciodata.

din alta viata

2012-01-29T00:07:00.000+02:00

la trei ani mi-am astupat urechile cu nisip
am inventat o poveste (o femeie omorata in padure s-a ratacit de-un pom)
am hranit un pui de vrabie picat din cuib
l-am plans cand a murit
in ziua aia mama m-a adormit spunandu-mi sase pui si-o biata mama
am plans si mai tare
era august
marea se intindea printre noi ca o poveste cu ferestrele sparte

lumea noastra se spunea pe litere
fara graba
parintii mei erau inalti
pe cate varfuri nu m-as fi ridicat pana la ei
dar lasa, o sa fiu eu mare
si pietrele vor fi din ce in ce mai mici

pe degete
unghii violet
de scoici intoarse

pe-atunci pinguinii incepeau cu Apolodor
mama era tanara
limitele ei de sticla intreaga
inimile noastre se intindeau una dupa cealalta
si tremurau gasindu-se

printre noi tipau pescarusi uriasi
zilele se rostogoleau ametite ca un sirag rupt de margele

scriam acasa vederi albastre
salutaridelaneptun
sa fii sanatoasa bunico sa dai de mancare la pesti
cate putin (faramiteaz-o intre degete)
o sa-ti aducem agrafe de par si o palarie cu boruri mari
pana la pamant

viata salbatica si viguroasa colora pinguini in fata noastra

poveste pentru parinti, de citit copiilor

2012-01-20T00:03:00.001+02:00

Am primit candva o provocare atat de frumoasa si de intimidanta incat desi i-am dat tarcoale dese nu am indraznit sa o fac posibila. Pana intr-o zi rece de ianuarie, cand am inceput sa-mi leg amintirile unele de altele, ca pe sireturi. Si-am scris o poveste. Pentru parinti, dar de citit copiilor.
Va intreb si as vrea sa-mi raspundeti sincer si deschis, ati citi un asa text copiilor? Ar sta ei cu urechea la vorbe sau s-ar foi plictisiti, cascand amarnic? E insipida povestea, acru laptele in ţâţe, prea dulce sirul vorbelor, prea mult? Sau poate prea putin?

Caisul

Clătinându-se de pe un picior pe altul, desena. Cercuri. Pe betonul amprentat din curtea casei în care mama ei crescuse mare şi care acum era brăzdat de riduri ondulate şi adânci, semn că rădăcinile caisului coborâseră ca nişte degete subţiri spre talpa zidurilor vechi. Prea departe şi poate prea adânc. Desena cercuri de cretă galbenă, zimţate ca nişte inele de aur buimăcite în tristeţea topirii. Deasupra zumzăiau dezordonate albinele moi, învârtindu-şi aripile dantelate în jurul ramurilor înflorite ale caisului, ca într-o horă ritmată şi vie. Cercurile galbene căpătau zâmbete roz, tot din cretă, şi ochi alungiţi şi verzi, ca de pisică trupeşă, stăpână peste noaptea acoperişurilor de tablă. Carlionţi albastru închis încadrau portretele inexacte, iar urechile ascuţite şi mov veneau să confirme frumuseţea imaginaţiei de copil fraged.

- Cine e? întrebă curioasă femeia cu breton si papuci de casă cu vârful şi călcâiele roase.

- Mama! Şi tata!

- Oh, da, cum de nu m-am recunoscut, zâmbi ca pentru sine femeia în ochii căreia lumini blânde îşi întindeau picioarele, dezmorţinu-se. E gata?

- Nu!

Umbra caisului se întindea umedă printre buzele stângace ale parinţilor de cretă, ferindu-i de căldura blondă şi timidă a amiezei de primavară. Fetiţa îşi potrivi în mână un baton de cretă roşie şi contură rochia mamei, lungă, de bal. Cu buline grase, portocalii. Mâinile mamei, ca niste crăci de cais în plină iarnă, întinse spre ale tatălui, înveşmântate în camasă albastră, colorată apăsat.

Albinele în jurul lor desenau iubirea concentric şi străveziu.

Fetiţa se ridică satisfacută şi făcu doi paşi înapoi, contemplându-şi opera. Parinţii din asfalt aveau mâinile prinse într-un ghemotoc de cretă sfărâmată. Tocmai atunci, un motan gras şi tigrat alunecă cu mişcări graţioase peste silueta mamei prelungi, transformându-i bulinele în zâmbet şi poalele rochiei în sprâncene aprige. Copilul privi scena uluit, apoi dintr-o dată din ochi începură lacrimile rostogol ca o ploaie de petale de cais, în vânt turbat.

- Ma-ma-ma-ma! Miau! Ma-ma!

- Of, iubita mamei, ameţita de pisică, nu ştie că vrăbiuţele sunt subţiri şi uşoare şi nu o aşteaptă pe măria-sa să-şi adune faldurile burţii în labuţe înainte de a pleca la război. Vino la mama!

Fetiţa zguduită de plâns se cuibari în braţele mamei căutând cu manuţele mici o spărtură în rochia de bumbac cu imprimeu galben, floral. Găsi în cele din urmă drum spre sânul cald şi trase cu putere de sfârc, ostoindu-şi tristeţea cu o gură zdravănă de lapte.

Mama mângâia tacut cârlionţii şateni ai fetiţei, iar ochii ei căutau în trupul înflorit al caisului o amintire veche şi umbrită, când cu genunchii veşnic juliţi se aventura prin crengile lui, departe, să-i smulgă fructe parfumate şi pline, într-o altă viaţă, ceva mai simplă.

Motanul se întoarse spăşit de la vânătoare, visând la un castron fără aripi şi cioc, plin de mâncare. Răpus de lene, se lungi arcuindu-şi spinarea peste desenele din cretă, coada măturând barba gălbuie a tatălui.

Deasupra lor caisul sprijinea norii rotunzi şi albi, ca de cretă.

scrapbooking de ianuarie

2012-01-11T00:14:00.000+02:00

Am primit o leapsa foarte faina de la Raluca, despre cum ma imaginez asamblata din imagini colorate, decupate din reviste. Si pentru ca aveam un teanc prafuit care zacea uitat in bibliorafturi inca de pe timpul cand in pantece nu-mi incoltise zburdalnica lumina, m-am apucat de treaba. A fost un moment minunat, pe care il voi repeta curand, Natalia s-a amuzat teribil secondandu-ma in decupaje, lipiri si cautari, a injghebat chiar un scrapbook personal, dar care pana la final a ajuns mototolit si imposibil de pozat.

Cu siguranta locuri goale mai erau, de umplut cu vise, dar mai facem, e un exercitiu bun nu doar pentru indemanare ci mai ales pentru sufletul de ianuarie, care inca mai miroase a brad si a bucurie.
E leapsa, deci luati si decupati! Sau, si mai elegant, cu pinterest si picasa cum a facut atat de frumos Raluca.

vaaai, domnisoara asa mare!

2012-01-09T15:42:00.000+02:00

Romanii sunt un popor iubitor de moderatie. Si de echilibru. Un popor suplu care nu intra in veci in spital indopat cu sarmale, care nu-si isi revarsa burtile prin SUV-uri, cate unul pentru fiecare membru al familiei, da, un popor cumpatat care lasa aerisite supermarketurile in ajun de sarbatori. Pentru fiecare dintre noi, sintagma "masura in toate" sta scrisa in sange.
In inima unui astfel de popor, sa alaptezi un copil trecut de doi ani e grav. E aproape o obraznicie. Un afront. Sa alaptezi in public un copil care dupa cateva gaturi de lapte o zbugheste la joaca e un gest de o imoralitate cumplita, ca deh, noua nu ne place excesul. Pe noi ne deranjeaza tot ce e diferit, nu avem nevoie de alternative, de contraste. Ce, cum ne-am crescut noi copiii nu a fost bine!? Uriasul-copil-adult de peste doi ani care cauta adapost sentimentalo-alimentar la umbra a doi sani de mama, cu lapte, desigur, apa-chioara, e privit cu mila si vaga ingaduinta, iar mama, ooooh, mama e o sectanta (deformatie de hobby, de fiecare data cand dau peste aceasta notiune aterizez direct in Big Love) care inainte de a fi mama nu mai e nici macar femeie. Da, e nasol sa fii doar mama, sau, in principal mama, sau mai ales mama. Iti semnezi cu propriile manusite declaratia de underachiever.
Daca pana la doi ani, mai treaca-mearga, mai o recomandare de la Organizatia Mondiala a Sanatatii, mai o discutie despre anticorpi, dupa varsta cu pricina tot ce primesti sunt un cor de exclamatii, amuzament, chicoteli si aspre judecati. Iar daca declari, desigur, cu un naiv si sincer avant, ca da, si acum copilul adoarme exclusiv la san, cu mancarea solida-de-oameni-mari-si-seriosi e in tatonari si vrea in brate mai mult decat pe jos eticheta de razgaiat dependent e gata. Vai de capul nostru!

casa

2011-12-29T15:32:00.000+02:00

2011 a fost un an tulburator. Am crescut si am dat inapoi de atatea ori. De ceva timp am respirat mai adanc si mult mai in tacere, pentru ca am asteptat. Am asteptat-o pe ea

sa vina la noi. E asa cum am visat-o, singura, calma, cu padure in spate, mirosind a viata. A alt fel de viata, pe care abia acum incep sa o recunosc. E cadoul meu de Craciun din leapsa Ralucai, cel mai dorit cadou.
A fost un an ciudat, intens, extrem. Un an in care am inceput sa scriu aici si pe care nu vreau sa-l sfarsesc fara sa va multumesc ca v-am cunoscut, pe toti si toate cele care ma cititi si pe care va citesc mereu, chiar daca uneori fara semne.
La multi ani.

2 euro. 848. sms. pentru Bibi

2011-12-15T19:51:00.000+02:00

In cele cinci zile scurse de la inceputul campaniei telefonice de strangere a banilor necesari operatiei de transplant de maduva a lui Bibi am citit mult prea multe mizerii. Scrise de oameni langa care daca se intampla sa mori probabil te gratuleaza cu un şut. Oameni de care nu ai cum sa te feresti pentru ca sunt peste tot, de la vecinul de bloc in maieu si pantaloni de pijama care isi tarsaie papucii de plastic in timp ce suge meticulos dintr-o masea pana la vanzatoarea acra permanentata proaspat. Pana la tanarul ambitios care isi face loc cu coatele, pana la demoazela parfumata care calca apasat si hotarat cu tocul cizmei fine in drumul corporatist spre afirmare. Si carora le urez traditional si cinic, dar fara urma de ipocrizie, pantec sterp de-a pururi.

Mama mea are 73 de ani, un telefon simplu, cu cartela si o pensie modesta, de care nu se plange. A dat sms pentru Bibi pana si-a consumat creditul initial. Apoi a reincarcat si a dat din nou sms, pana la o noua golire a cartelei. I s-a parut normal, firesc.
Atat.

SMS la 848 prin care se doneaza 2 euro.
La Romtelecom:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.

Ramaya Bokuko Ramaya abantu Ramaya si reminder pentru Bibi

2011-12-15T13:04:00.002+02:00

Nu uitati, mai putin de 36 de ore pentru Bibi:

SMS la 848 prin care se doneaza 2 euro.
La Romtelecom:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.

O leapsa foarte interesanta am primit de curand de la Adriana, careia ii multumesc frumos, despre cum s-a impletit muzica printre momentele importante ale vietii.

Mi-ar fi placut sa cant. Mai mult decat orice, sa-mi intind glasul de-a lungul si de-a latul zilelor ca o aripa uluitoare. Uneori incerc, in zone cu acustica speciala, cum ar fi baia, de exemplu, insa dupa o astfel de experienta, daca-mi duc privirea aproape de faianta, observ fisuri marunte, datorate, probabil, unui stres intens, nimicitor. Cine zice ca peretii nu au urechi!? Daca ii cant Nataliei incepe sa rada cu hohote, ca de o gluma buna, dar suficienta. Asa ca las pe altii, nu sunt Vocea Romaniei, desi backing vocals pentru Canaf as face oricand, macar in soapta.
Primele mele amintiri sunt insa foarte muzicale. In spielhosen, tropaiam vitejeste pe acordurile lui Afric Simone, care imi zambea cu toti dintii de pe coperta unui disc albastru, incaltat cu cizme din blana galbena, ca niste pisici persane. Nu avea ananas din Caracas, ca Vico Torriani, dar era ritmat si neinteligibil, asa ca putea fi reprodus onomatopeic, ca intr-o joaca nesfarsita.
O buna parte a copilariei a stat sub influenta Cenaclului Flacara, aveam un disc dublu si cateva casete inregistrate de la radio pe care le invatasem pe de ros. Chiar si acum, cand ma simt blue, ascult Antiprimavara, e descantecul meu innodat zilele la capete. Pe undeva cred ca mai exista o caseta audio cu inregistrarea mea de la 5 ani cantand patrunsa de patriotism autentic Cu caciulili pe frunte/Stam de veacuri ca un munte, precedand povestea lui Alba ca Zapada intr-o indeita varianta prescurtato-inventata.
A urmat apoi o ampla perioada rock, rock-and-roll si alternative-grunge, nesfarsita, la care ma intorc mereu ca intr-o adolescenta teribila care inca imi mai permite sa-mi adulmec urmele halucinante.
Dupa nasterea Nataliei, in lungile nopti de nesomn ale puseului de crestere am ascultat doar Baez, Lhasa si All Jarreau, ne inmuiam amadoua in muzica lor clipocitoare. Si asta dupa ce in burta a fost fascinata de Ramones, dupa care dansa cu incantare in casa ei calda de carne.
De fiecare Craciun ascult Hard candy Christmas de cateva sute de ori, asa cum primavara imi dezlipesc amintirile pe Blaze of Glory si soundtrackul de la Dirty dancing. Cred ca una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste e cantata cam asa si ca Urma de la Blazzaj ma face sa ma recunosc chiar si in oglinzile acoperite.

Am uitat multe. Pe unele le-am omis intentional, pentru ca le pastrez in cutele inimii mele doar pentru mine. A fost o rememorare care m-a incalzit. Daca si voi credeti la fel (nu e musai), va invit sa va asterneti sfaraitor muzica pe blog, Monis, Grati, Simona, Nela, Ralu', Raluca, Diana, Alexandra, Raluca, Luminita, Andra, Mamituni. Si nu numai.

more than words

2011-12-13T01:03:00.001+02:00

-Cum te cheama?
-(vesela, tare) Cookie!!! (apoi, dupa o clipa) Nana! Cookie Nana! (Nana = Natalia, Cookie = nu se cunoaste etimologia cuvantului, intr-o zi a decis sa-si spuna asa. Si a creat o gama extinsa de cookie-isme printre care niste pantaloni bufanti bleu-petrol care sunt "de cookie")

A fost foarte impresionata de Mos Nicolae, care a venit pe geam si i-a adus in ghetuţe tasuli (dinozauri). Dinozaurii sunt cei mai iubiti, restul menajeriei exista pentru a face figuratie pe langa herghelia de dinozauri. Am invatat sa desenez dinozauri verzi, cu dinti ascutiti si galbeni, gat lung si coada groasa, care mananca frunze si sunt duiosi. Au de cele mai multe ori spatele brazdat de creste si solzi si, desi atitudinea fioroasa ii recomanda drept de temut, sunt cei mai dragi la strans in brate. Dimineata isi beau ceaiul din ceşcuţe delicate sub care copilul atent vâră farfuriuţe asortate.
-Moşu', moşu', geam! Tasuli!

-Ninge, mama, ninge! Intr-un desen animat. Afara, o toamna vesnica rascoleste plictisita frunzele dintr-un loc in altul. Un anotimp inventat si inodor pe care il traversam ghemuiti. In acelasi desen Frosty the snowman rostogoleste zapada alba thumpety thump thump.

-Ou, caju, muoaia (iaurtul Cedra de la Napolact, cu o bivolita = mu si o oaie = oaia desenate pe cutie), mieie (miere)! Adaug eu: somon, sticksuri din ovaz, seminte si unt de cocos, carnita de curcan (vegetarianismul e over the hills of snow, vorba lui Frosty), mango, mandarine, mere, unt, ardei. Cam atat. Lapte de mama here and there, all around the square (e, precum se vede, un post scris featuring Frosty).

Si construim. Castele pentru dinozauri si alte lighioane asemenea, colorate si impunatoare. Eu asez, calculez, verific, ea imi indica, imi sopteste, are idei, creeaza. Eu mai sap un sant, mai indrept un stalp, ea se razgandeste si intr-o clipita sfarama peste multimea de plastic din interior visul locuintei princiare. Eu o iau de la capat mai atenta, mai ascultatoare. Ea, triumfatoare. Ne construim, din lemnisoare vopsite, firescul si lumina.

848 848 848

2011-12-08T14:12:00.000+02:00

848
Trei cifre. Sau cum a ajuns viaţa unui copil sa atârne de un fir de telefon fără fir.

O viaţă întreagă m-am plâns. Că nu am, că nu pot, că nu ştiu, că nedreptăţi şi clătinări şi slăbiciune. Mă văicăream ca sunt prea şi cel putin şi doar şi numai. Eram nemulţumire şi cârteală. Până într-o zi de iarnă tânără, când o viaţa fără de păcat a ţaşnit din mine urlând, şi sufletul meu a plesnit de fericire. Pentru că era sănătoasă. Întreagă. Desăvârşită şi definitivă. M-am simţit pentru prima dată in viaţă norocoasă. Apărată. La adăpost.

El nu e norocos. Si nici la adăpost. Încă. E un copil la fel de fără pată, la fel de inocent ca şi Natalia mea, dar nu a avut şansa ei, să se nască sănătos. Depinde de o suma de bani, foarte mare, care trebuie strânsă repede.

Nu-mi pot imagina ce înseamnă să pierzi un copil, mintea mea nu reuşeşte să intre nici măcar pentru o clipa in gândul ăsta pustiu si negru. Tot ce ştiu e ca un astfel de blestem te desface din viaţă iremediabil. Eu am crescut intr-o familie in care un copil mic, de 6 ani, s-a rătăcit de viaţa asta, intr-o după-amiază de vară cu soare si parfum stins de caise. Dintr-o dată, in urma unei erori medicale copilul parinţilor mei, viu si fraged si cuminte a devenit copilul lor mort. Si atât. Sunt 41 de ani de atunci, dar mama mea încă are in şifonier, printre cearşafuri care miros a soare, faţa de pernă pe care copilul ei a respirat in ultimul lui somn. 41 de ani de când in inima ei a intrat o umbră pământie care îi roade sufletul si acum. De cand din ea si tata au mai rămas doar franjuri tăiate drept, necruţător.

Bibi nu a fost norocos. Dar şansa lui se poate schimba pentru că de sâmbătă, 10 decembrie până vinerea viitoare, 16 decembrie i se poate dona prin SMS viaţă. Costa 2 euro. Ştiu că e criză şi tristeţe multă in ţara asta, si in Romania nelocuibilă cerutul de bani e privit ca o agresiune capitală. Dar eu vă rog, din suflet vă rog să vă faceţi cadou de sarbatori 2 euro, să vă împodobiti sufletul cu lumina unei fapte drepte care, vă promit, vă va încalzi si cea mai rece noapte de decembrie. Mai sunt necesari aproximativ 100 de mii de euro. 50 de mii de telefoane, cam tot atâtea câte au fost in piaţă la Bon Jovi în buzunarul proprietarilor lor in extaz. Sau, altfel, 5000 de oameni care să-i cunoască lui Bibi cazul si care sa-l ducă mai departe altor 10 prieteni. Da, ştiu, pe hârtie pare atât de simplu. Haideţi să facem să fie real. 2 euro e puţin. Pentru Bibi e destul cât pentru o viaţă întreagă.

Concret:

SMS la 848 de pe 10 pana pe 16 decembrie, prin care se doneaza 2 euro
La Romtelecom, 10-16 decembrie:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.

unul

2011-12-06T14:19:00.000+02:00

O leapsa cu filme, care a pornit in tromba de pe pagina povestilor lui Santiago, apoi s-a oprit intr-o baltoaca de sange si frici marunte la mine, de unde, cu scartait de roti s-a rasucit prin peretii blogosferei mamicesti pana s-a zapacit de tot, metamorfozandu-se in frumoase declaratii cinefile de iubire, a ajuns acum la mine din nou. De la Gratioasa.
Nu, nu pot face topuri cu filme care imi plac. Pentru ca un astfel de clasament ar fi fara final. Asa ca mi-am intrebat jumatatea, mai decisa, mai inteligenta si poate mai originala, ce ar pastra cu el daca toate filmele din lume s-ar topi intr-o masa inerta de celuloid, din prea multa incalzire globala. Si mi-a raspuns asa cum banuiam. Un Tennessee Williams proaspat, peste care cei aproape 50 de ani au trecut poleindu-l cu magie. The night of the iguana. Daca nu il stiti, va rog, lecturati-l vizual in iarna asta ploioasa, e parfumat ca un mar cu scortisoara la ceas de Mos darnic.
Si luati mai departe leapsa cu un singur film, unicul, cel mai cel.
Neasemuitul.

nefericirea. o scurtă viziune asupra violenţei

2011-12-02T11:58:00.001+02:00

Nu înţeleg:
- cum anumiţi oameni, curaţi la haine, zâmbitori in lume, politicoşi la serviciu, amabili in autobuz, săritori, cuceritori, seducători, odata ajunşi acasa dezlanţuie iadul. Ca şi cum şi-ar trage peste cap cămaşa sclipicioasa ţesută cu abilitate in ani de chin pe lumea asta şi ar deveni ei inşişi. Cum işi infaşoara copiii in jurul pumnului, cum izbesc cu ei de pereti, cum nu le mai tace gura in acuze si pretenţii si sentinţe. Cum se trezesc la viata producând suferintă, cum mâinile lor inelate, cum palmele lor catifelate sapă ca un plug in inimioarele mici si crude şanturi pline cu durere si frică.
- cum poate iubirea să incapa intre şut si umilinţă, intre urlet si reproş. Ce sentiment e ala care se ascunde in dosul palmei facută bici? Cum de nu se intreabă macar pentru o clipă cine e monstrul care chicoteşte laş in pieptul lor debil, ce gust acrit are otrava care le picura din limba?
- cum pântecele din care cândva s-au raspandit copiii vii si calzi tresaltă incordat de ură, încâlcindu-se in proprii săi paşi, când braţele coboară legănându-şi veninul in ritm de cântec de leagăn ingânat de la coadă spre cap, ca o incantaţie sângerie si murdară.
Cred, extrem de incorect politic, foarte nedelicat si total lipsită de menajamente, ca pentru anumiţi oameni contracepţia ar trebui sa fie permanentă. Altfel, se trezesc intr-o viaţa care nu e a lor, cu o familie care îi mănâncă ca o eczemă. Cred ca parinţia nu e pentru toţi, nu e o moda, o obligativitate sau un contrur pătrat de bifat neapărat in chestionarul existenţei. Cred ca un copil trebuie mai întai dorit cu partea aia din inimă care arde tare si pârjoleşte sangele. Altfel, o familie numeroasa nu face decât sa evapore viaţa din carnea celor care nu işi au locul in ea, lăsând in urmă un deşert mărăcinos, secat de iubire. O furtună de praf care târăşte nefericiri ghimpate, numai bune de agaţat pielea fragedă ca o matase transparenta a unui copil.

never ever again. or maybe...

2011-11-27T01:11:00.003+02:00

Am primit in asta seara o leapsa delicioasa de la Monica (careia ii multumesc frumos), croita parca pe masura poftei mele de sick cinema, pe care (desi ma impinge cu degetul ei sangeriu intr-o declaratie apocaliptico-terifianta) o voi potoli cu un the best of five care abunda in cruzimi, desertaciuni si trupuri spintecate. Destul cat pentru o intreaga viata:
1. Bad boy Bubby. Pentru cei care se vor bantuiti zile la rand de o poveste bolnava, ciudata, emotionanta si foarte aparte pusa in semne, lumini, necuvinte si imagini. Un film cult ca niciunul pana la el, o calatorie sufocanta in ceata densa dintre inocenta si abuz, o poezie absurda rostita grav si tare pentru timpane care mai stiu inca sa mai vibreze. Un film pe care nu il vrei cu tine dar care te trage in el pana la fund, ca intr-o mare calda si adanca.
2. Gummo, premiatul si adoratul. Nu mi-a placut, are scene de disconfort real, l-am vazut de dragul lui Chloe Sevigny pentru care am rezistat eroic chiar la cateva sezoane din Big Love si din respect pentru domnul Harmony Korine care de data asta s-a cam intrecut cu gluma. E despre ramasitele unei lumi care se descompune dezamagitor de trist si de rece.
3. Ichi the Killer. Miike face de cand se stie niste balti de sange absolut poetice, condimentate cu organe care inca tresalta. Un film rosu prin ale carei interstitii se vede mana sigura a regizorului meu de suflet, dirijand din lama unui cutit o orchestra devianta care se imprastie pe toti peretii. Sinistru, indeed, dar cu gratie si fantezie.
4. The machine girl. O japonezarie cruda si monocolora ca si cea de mai sus.
5. Eden Lake. L-am vazut cu o saptamana inainte de a naste, si poate ca asta mi-a potentat senzatia de revolta si neputinta care a stat agatata de mine mult dupa ce genericul de final a incetat sa mai curga.
Si pentru ca vreau sa mearga mai departe povestea, voi directiona spre Alexandra, Andra, Mariamirabela, Gratioasa, Alina si Raluca (si nu numai lor) "corvoada" rememorarii peliculelor sau peliculei, asa cum leapsa initiala era pana sa ma lacomesc eu, cele mai periculoase pentru buna lor dispozitie si liniste.

20 de ani

2011-11-24T01:42:00.000+02:00

Queen e antidepresivul meu, e aroma mea de copilarie vie si transparenta.
Freddie e inger de 20 de ani.
Long live Freddie!

good ol' rock

2011-11-18T11:00:00.000+02:00

Cine isi mai aminteste de pletele blonde ale lui Sebastian Bach?

povesti de groaza

2011-11-14T22:37:00.000+02:00

Cum am mai spus si cu alte ocazii, nu s-a nascut pelicula amprentata cu horror fioros pe care retina mea sa nu o rontaie nocturn de pe oasele-i albe, aromate cu frica si broboane de sudoare. Ei bine, in toamna asta a vazut inselatoarea lumina crepusculara American Horror Story, un serial in care se croseteaza povesti dintre cele mai bizare, mituri urbane, fantome ramase sa-si cantareasca eternitatea printre cei vii, intamplari aspirate din alte filme poate mai celebre care apar aici cu facelift frankensteinian sa ne mai cutremure odata. Bantuiri si bantuiti deopotriva, personaje in sofisticate derapaje seducand inimi umede de spaima, sange incalcit si maruntaie insirate, un meniu fin si delicios care nu ar trebui sa-i lipseasca vreunei mame care alapteaza. Desigur, glumesc.
Un serial interesant, incomod, languros si provocator, pentru frici in realimentare. Are personaje decente, unul singur insa straluceste, o Jessica Lange prelunga si impecabila, in jurul careia pana si moroii se furiseaza in varfurile picioarelor. Iar personajul ei, undeva in episodul 5 al primului sezon, zice cam asa:
One of the many comforts of having children is knowing one’s youth has not fled, but merely been passed down to a new generation. They say when a parent dies, the child feels his own mortality. But when a child dies, it’s immortality that a parent loses.

De rostogolit in gand. Inainte si inapoi.

biscuiti cu gust de Craciun si frunze de toamna

2011-11-03T15:26:00.002+02:00

Nu am mai scris de cateva luni bune despre croielile culinare ale mintii mele stranii, dar azi vin cu o noutate, ceva inaspectuos si inventat la repezeala, din nevoia de a hrani copilul cu ceva.
Graba a stricat treaba cu designul, dar gustul e special, mai ca-ti vine sa te uiti pe geam, sa-l vezi pe Mos Craciun cum trece incarcat cu daruri.
Si colpoteii zic asa:
-fulgi bio de ovaz macinati, adaugati dupa principiul "cat cuprinde", astfel incat mixtura sa fie modelabila cu mana
-seminte de susan rasnite
-un ou bio
-un mar ras
-dovleac ras
-ulei de masline
-scortisoara
Fara alt tip de indulcitor, merg probabil adaugate stafide, dar noi i-am mancat asa cu mare pofta. Si burticuta copilasului s-a rotunjit de indestulare :)

Dupa care am iesit in parc, la vanatoare de frunze, pentru ca linkul de pe FB al Andrei nu imi mai dadea pace inca de aseara. Acasa, inarmate cu lipici si carioci am confectionat o mutra fioroasa, cu radacini africane, probabil, care acum ne zambeste siret de pe o comoda, de unde sade frumos la uscat. Concluzia: mai facem, e foarte placut!

Later edit: am refacut reteta biscuitilor, cu para in loc de mar, unt de cocos in loc de ulei de masline si prune uscate tocate marunt in loc de presupusele stafide. Si faina de hrisca amestecata cu fulgii de ovaz rasniti, in proportii egale. Buni de tot, dar mai dulci, un fel de bomba anticonstipatie :). Fara poza, la fel de urati ca cei de ieri.

attachment

2011-10-31T15:27:00.000+02:00

Attachment parenting-ul e receptat ca o moda, un curent nou si extrem care entuziasmeaza. Si, ca in fata oricarei extreme, lumea, in marea ei majoritate, iubitoare de calduta si confortabila moderatie, se zburleste si asteapta indulgenta sa treaca.
Eu am aflat destul de tarziu ca ce simt eu poarta un asemenea nume, mai degraba intraductibil in romana. Si de cand i-am aflat denumirea, ma chinui sa-i deslusesc sensul, definitia din spatele literelor.
De aproape 22 de luni, de cand sunt mai putina cu un miracol, sunt intr-un sublim exercitiu de cunoastere a copilului meu. A pruncului care e din mine, dar diferit, care nu simte ca mine, nu vrea ce vreau eu, nu vede lumea cum o vad eu. Sunt intr-un exercitiu de uimitoare depersonalizare. Imi pun ambele urechi pe inima ei si ascult indelung, cum ii trec prin carne negraite dorinte, cum viata se zamisleste din ea pefecta, cum se desfasoara bucuria din manutele ei calde si mici. Tot ce pot face pentru ea ca mama este sa o recunosc in afara mea, egala mie, diferita de mine, cu propria-i umbra de deslusit. Sa nu ma cresc pe mine prin ea, sa nu ma ratez pe mine prin ea, sa nu-mi finisez visele in ale ei, sa nu fiu ea si ea sa nu fie eu. Sa o accept intreaga si alta decat mine, neasteptata si fragila si intacta. O port, o alaptez, dormim aproape pentru ca asta ne desavarseste cunoasterea, atasamentul fizic inseamna sa o stiu mai bine cu fiecare bataie de inima ce mi intinde vertebrele, cu fiecare rasuflare ce-mi rasuceste forma mea de mama intr-una fluida si alba.
Attachent inseamna de fapt nelimitare, neobosire si neadormire. Inseamna sa iubesti atat de peste poate incat sa cunosti si sa accepti ca trupul ce s-a impartit candva din doi viseaza in culori cu toate aripile pregatite de un zbor care nu te include, dar pe care il sprijini cu sangele tau devenit un aerodrom al absolutului.

Bunica

2011-10-28T02:00:00.001+03:00

M-am gandit des la ea in ultima vreme. Prea des. Am cautat ceva sa-i apartina, dar tot ce mi-a ramas sunt cateva poze ingalbenite si o editie interbelica a lui Quo Vadis care miroase a inalterabila liniste.
Am scris despre ea sub o postare a dragei de Mamituni, dar simt ca trebuie sa-mi mai strabat odata amintirile.
Nu s-a plans niciodata de nimic, avea incremenita in sange o suferinta veche care ii modificase pielea si ii ghemuise inima adanc. S-a nascut cu un an inainte de sfarsitul Marelui Razboi, si la zece ani intra ucenica la croitorie intr-o casa respectabila, pe undeva pe langa Cismigiu. Ucenicia era un paravan colorat pentru sluga in casa, a invatat croitorie dormind sase ani de zile intr-o magazie neincalzita, populata cu sobolani. Si-a construit o cursa si intr-una din nopti i-a prins si i-a executat cu toporul, unul cate unul. A gatit, a crescut copii, a curatat, a spalat. A rabdat. A si iubit, ascuns, un baiat oaches care si acum, dupa optzeci de ani, zambeste dintr-o fotografie sepia. Mi-a povestit ca s-a plimbat cu el intr-o duminica pe Podul Grant. Dupa care viata si-a ridicat pleoapele inspaimantatoare si inima ei in forma de mar copt a inceput sa se usuce, putin cate putin.
La 16 ani, dupa ce stagiul bucurestean se ispravise, a fost data cu de-a sila unui barbat mai mare cu zece ani decat ea. La 17 ani devenea mama pentru prima data, la 21 de ani o nastea pe mama mea, singura, noaptea, in picioare, cu un lighean dedesubt. Apoi a venit al doilea Mare Razboi si ea a inceput sa ingroape. Primul copil, mort la Bucuresti, in urma unei operatii nereusite pe creier, apoi un prunc abia nascut. Peste un timp, barbatul pe care nu il iubise vreodata. Apoi al doilea copil, inecat in Marea Neagra, pe cand era scafandru, in armata, la marina. In '70 nepotul de 6 ani. Candva, nu stiu intre care dintre mormintele astea prea calde, l-a pierdut pe Dumnezeu. Definitiv. Cand era aproape de moarte s-a reconvertit, dar stiu ca in sufletul ei Dumnezeu care i-a luat pe rand tot, racaind necontenit pamantul murdar peste toata viata care i s-a rasturnat candva din pantece, a ramas mereu o forma nedefinita de intuneric.
Ea m-a crescut, cu ea am dormit in pat pana aproape de adolescenta, in umbra glasului ei care imi povestea despre razboi am adormit atatea nopti. Citise biblioteci incercand sa uite cine este, isi indesase in suflet personaje si umbre care se rostogoleau iute astupand gura amintirilor. Gatea ingenios si cu revolta, bucate dintre cele mai bizare, din pricina ei iubesc cuisoarele si stiu ca sosurile albe calatoresc intotdeauna in siguranta langa o mana de macris.
Nu mai e cu mine de 16 ani. Cand o visez ma priveste fara cuvinte si apoi dispare. A murit greu, chemandu-si mortii care parca o uitasera. Imi pare rau ca nu i-am spus niciodata cat o iubesc si cat as fi vrut sa fiu ca ea. Sa fiu tulburatoare si limpede si sa nu ma tem. As vrea sa-i spun ca fericirea exista si ca am gasit-o cand nu ma mai asteptam, uitandu-ma la o manuta de copil care strange tare o papadie galbena si rade. Poate ca mi-ar spune ca intr-un alt timp, intr-unul moale si intreg, in care soarele era alb si miroasea a lapte, si copiii ei cei trei au prins o papadie in pumni, dand drumul vietii in jos, hohotitoare.

Viata. Dupa T. Malick

2011-10-25T00:18:00.000+03:00

The Tree of Life nu e un film. E o stare. O senzatie care ti se iscaleste pe dinauntru colorata si intensa. E un gand despre cum se simte fericirea la pipait. E o amintire desprinsa din trup viu, de-atunci cand el era apa, sau poate praf ori poate doar lumina. Este memoria fluida a vietii ce se infasoara simplu de-a lungul copilariei in care timpul tinea iubirile la un loc.

The Tree of Life nu e un film. E o imbratisare a sinelui cu sine insusi. A sinelui ratacit intr-o maturitate ascutita si stramta a siluetelor reci, monocrome, in care viata se rupe fara a mai putea fi reinnodata. E o regasire. O salvare. O reintoarcere la fericire, cand fericirea se scria oedipian, cu pupila marita de atata viata.

Nu il recomand, nu pentru ca nu ar fi pentru toata lumea, ci pentru ca nu e pentru oricand. Ciudat, eram convisa ca-mi voi pierde timpul cu o epopee lunga si pretentioasa. Dar m-a strabatut si l-am lasat sa ma adulmece si-acum ma bantuie.

The Tree of Life nu e un film. E o treapta. De pe care radacinile ni se vad inconstient de clare

The only way to be happy is to love. Unless you love, your life will flash by.

despre fericire si pahare de plastic

2011-10-19T16:54:00.001+03:00

Aseara, dupa o noapte si o zi absolut mizerabile, in care ficatul meu transformat in cotoroanta a incalecat pe-o matura si si-a facut de cap cu furie, am coborat din pat incet, sa nu trezesc puiul adormit cu truda. Trebuia sa strang un popor manios de jucarii, imprastiat in toate zarile, in bezna cea mai deplina. La picioarele patului era intinsa masa, viu colorata si din plastic, aranjata de sarbatoare, farfuriutele verzi, incadrate de tacamuri roz, paharute minuscule grena, un ceainic, plus vesela pentru desert. Natalia se indeletnicise cu gospodaria inainte de culcare. Clatinandu-mi oasele subrezite de nesomn, pipai intunericul cu inima stransa de teama sa nu rastorn scena glorioasa intr-o clipa de neatentie si uite asa, fara avertizare, ma simt ingrozitor de fericita. Ca si cum radacinile mele ar fi inceput in sfarsit sa se trezeasca in pamantul din care respira, recunoscandu-l. Contrazicand tot haosul care coboara uneori intre noi. Contrazicandu-l pe Houellebecq, care declama "Nu va fie frica de fericire: nu exista", si care, bien sûr, nu a fost vreodata mama.

Desigur, daca mi-a fi zis cineva acum cativa ani ca bajbaitul dupa jucarii ma va umple de absolut, m-as fi impiedicat in hohote asa cum daca acum as spune cuiva care ma cunoaste personal in toata sclifosenia mea pseudoprinciara ca ma gandesc serios sa cultiv zarzavat si sa cresc capre ar ramane fara aer de la prea mult ras.

Nu stiu cum aparea ea, fericirea, din ce cotlon al inimii se deznoada si incepe sa zboare prin sange, stiu insa ca atunci cand viata incepe sa se insurubeze in jurul tau tot mai strans si fara sa stii sau fara sa vrei iti desenezi in realitate un vis la care ai tanjit pe ascuns, ai curajul sa te pravalesti cu o seninatate bizara in tot ce ti se intampla. Poate ca se trezeste atunci cand incepi sa nu mai ticai degeaba, ca un ceas intr-o casa pustie, poate ca incape doar intr-o inima de copil si picura de acolo in unele nopti, cand stelele clipesc recunoscandu-se intre ele. Poate ca trebuie sa iti rupi talpile in cuburi de lemn si alte oratanii dormitand prin covoare inainte de a te cuprinde, ca o apa fierbinte si dulce si moale, pana in vizuina cea mai zdrenturoasa pe care candva o numeai suflet.

Si toate astea se intamplau atunci cand varsta mea isi modifica cifrele intr-unele cu care daca te joci putin poti construi infinitul.

wearing my heart. like a crown

2011-10-13T01:26:00.000+03:00

Sunt slingofila. Trimit zilnic, de cateva ori, energie pozitiva spre Diana, pomenind-o in gand ori de cate ori ma invesmant cu panza colorata. Nu-mi imaginez sa fi trecut prin bebelusie, iar mai apoi prin toddlerie fara carpe, copilul meu frumos m-a vrut aproape, sa-mi simta inima ghemuita langa a lui, trecand impreuna printre trotuare, printre ploi, peste orasul subtire.

De cate ori ne legam una de cealalta, dezlegam mangaieri, cu fiecare infasurare risipim iubire cruda, ne imbratisam eliberandu-ne. Cu disperare ma gandesc la clipa care va veni, necrutatoare, atunci cand mersul biped , sigur si iute ii va fi de ajuns si pasii repezi o vor desface din mine prelung, petala cu petala. Cui voi mai povesti florile si in jurul carui trup se vor mai inchide bratele mele?

Vorbim atatea. Despre roti si randuiala culorilor, despre matze stranii si gâze rabdatoare, despre cum dorm frunzele toamna si lumea se rasuceste in coaja ei rece, de pe-o parte pe alta.

O port in dreptul inimii, ca pe o izbanda, niciodata in spate, pentru ca noi vorbim cu ochii.

O port si mirosim impreuna a om intreg.

A om nespart si continuu.

A viu.

prima poza in sling

french cancan

2011-10-05T00:22:00.000+03:00

Recunosc, auzind ca Woody Allen si luat catrafusele cinematografice si s-a apucat de colindat Europa am ridicat din spranceana stanga a indoiala. Angoasele lui erau pentru mine un trade mark al New Yorkului asa cum sunt taxiurile galbene sau Jerry Seinfeld. Cu asa idei preconcepute abia m-am uitat la Vicky Cristina Barcelona, ajungand la final hipnotizata de finetea nuantelor cu care maestrul si-a construit o intriga aparent frivola, de satira fina la adresa americanului spoit cu o educatie indoielnica, dar care il face expert in toate.
In foarte noul Midnight in Paris, WA continua tema consacrata la poalele Sagradei Familia, introducand de data asta personaje creionate caricatural, superficiale, dar delicioase in inconsecventa lor. Isi creeaza un alter ego convingator, Owen Wilson imprumutand toate nevrozele si framantarile regizorului, tot je ne sais quoi-ul care l-a facut pe Woody Allen unul dintre cei mai introspectivi autori de pelicula de peste ocean.
Distributia e celebra, unde te intorci dai peste un oscarizat, povestea e cursiva, interesanta, regizorul se joaca printre epocile glorioase ale Parisului, scenele abunda in personaje renumite care rotesc visul romantic al cautarii fericirii ca pe un carusel vesel, in care toate nebuniile sunt posibile.
Ma bucura sa-l vad pe Woody Allen mereu mai inspirat, mai subtil, mai liber de propriile-i conflicte emotionale, invartind povestea fericirii pe bulevarde din ce in ce mai largi. Respirand aer proaspat.

nobody loves no one

2011-09-30T12:33:00.001+03:00

Nimeni nu ne invata sa dam. Suntem gauri negre care stim sa inghitim, sa mestecam, sa digeram. Cu cat luam mai mult cu atat cota sociala ne e mai ridicata, un job bun, bani, case, lucruri, cat mai multe lucruri. Apoi impresii, sentimente, acumulam iubiri, ne pansam cu ele rani interioare care nu se vor inchide vreodata, devenind oglinda rece a propriilor noastre capcane.

Pana intr-o zi cand simtim intamplator cum o lumina ni se zbate in pantece. Si tot creste si ne scutura aerul cu diamante in care ne invelim inima molesita, pe zi ce trece se inalta din noi ca o sentinta, ca un raspuns. De care ne e frica, groaza. Pentru ca trebuie sa ne rascolim buzunarele afurisite pline cu lucruri amare, sa ne cautam in dosul pieptului dupa ceva de dat. Si ne mintim, naivi, ca e suficient sa invesmantam boţul de carne si suflet in haine colorate, sa il purtam in vehicule cu coviltir impopotonat, sa il culcam in camere vopsite proaspat, cat mai departe. Nu stim sa ne dam, total, sa ne abandonam in copilul nostru cu toate defectele si umbrele zdrentuite, nu stim ca el ne va iubi oricum mai mult decat orice si decat oricine, doar daca avem curajul sa fim ai lui, cu totul, fara limite si fara pretentii. Prabusirea in miracol e renasterea oricarui parinte trist, cu carca impovarata de acumulari, cu bratele afundate pana la coate in lucruri.

Ne baricadam luand din toate partile, cu lacomie si fara noima. Nu putem da inapoi nimic, extragem farame de iubire din suflet si le inramam frumos deasupra patului in care copilul nostru plange si caruia nu stim sa-i fim alaturi. Pentru ca sub carcasa unei fericiri inchipuite e un ecou surd care se loveste de pereti ca o minge ratacita.

everything you always wanted to know about breastfeeding but were afraid to ask

2011-09-28T23:53:00.003+03:00

Pentru postarea lunii septembrie Rox arunca o manusa generoasa, un fel de back to the future al alaptarii. Iata si gandurile mele, redactate inginereste, dupa un noian de zile nebune in care am refacut de trei ori structura metalica a unei copertine careia mereu i se schimba arhitectura (aaaaa!), am reinceput orele de sofat (hiphipura!) cu inima in gat (cum altfel?), plus ceva (inca) de nedivulgat (de teama neindeplinirii).

Ce as fi vrut sa stiu before:

-ca inceputul poate fi greu, mult mai greu decat citim in carti sau in reviste virtuale scrise de jurnaliste subtiri, pentru care mamicia e o poveste prea indepartata
-si ragadele nu sunt doar un vis urat, usor de alungat cu primele raze de soare
-ca o pozitie corecta, relaxata este esentiala pentru reusita si liniste. si ca se dobandeste dificil de una singura, dar cel mai bun aliat in razboiul impotriva ranilor nu e nimeni altul decat bebelusul.
-si ca exista pe lumea asta oameni faini, care lumineaza si care merita "cititi" din scoarta in scoarta
-ca, in cazul nostru cel putin, alaptarea de durata equals alaptare de noapte equals cosleeping equals pat de bebe de o tona absolut inutil
-ca reusita inseamna indarjire, nopti nedormite, renuntare, poate oboseala, de cele mai multe ori durere. Dar ca e un drum frumos, initiatic, din povesti.

Ce as transmite din experienta mea:

-o poza cu Natalia, la un an si aproape 9 luni, voinica si viteaza, 90% lapte de mama, 10% miscellaneous. un copil in care s-au mutat toate primaverile.
-ca nevoia de informatie de calitate, din surse credibile si updatate secolului 21 trebuie sa fie prioritara pentru o alaptare indelungata si de succes
-la fel si linistea, relaxarea, naturaletea
-ca uneori naivitatea cea mai pura poate fi salvatoare (gandeam inainte de a naste ca daca bunicile si strabunicile au reusit sa alapteze fara niciun fel de suport, informational sau moral, eu de ce nu as putea)
-ca fericirea e cel mai miraculos galactogen. Probabil si diverse ceaiuri, migdale, marar, dar laptele care picura dintr-un colt de fericire e dulce, gras si mult. O proaspata mamica devine fericita daca e iubita, apreciata, sustinuta. Daca iubeste. Cu patima si infiorare, sufletelul dainuitor in forma de om.
-ca alaptarea e o intamplare care poate trage o viata comuna dintr-o umbra prafuita in lumina vie, ca tese punti peste limite si prabusiri.
-ca ţâţa e univers, institutie, arma, argument si contraargument

Ca alaptarea te face uneori sa-l parafrazezi pe Woody Allen :)

despre case si gandacii care le cutreiera

2011-09-20T14:55:00.003+03:00

In mod absolut bizar, amintirile pe care le am despre casele in care am locuit sunt strans legate de cantitatea fizica a insectelor respingatoare surprinse strabatandu-le in miez de noapte, prin colturi si firide. Reactia mea fata obraznicele creaturi e de groaza, amestecata cu greata si lesin. Am o frica decenta fata de fluturii de noapte, nu sunt extrem de atasata nici de paianjeni, insa cand apar gandacii in peisaj imi intru in rolul de femeie ridicola care tipa si se cocoata pe masa.
18 ani in casa parintilor mei am intalnit de prea putine ori gandaci, ii cunosteam insa din diverse vizite dar cum contactul a fost sporadic imi erau suficient de indiferenti incat sa nu dezvolt psihoze. Inca. In '98, primul meu an in Bucuresti, in care eram studenta la psihologie, am stat 3 luni la o matusa in gazda, in Berceni, pe langa Budimex. Fara gandaci, o casa din care nu am amintiri si pe care am lasat-o in urma cu inima usoara.
La finalul primului semestru am schimbat sudul cu Stefan cel Mare, cand am impartit un apartament mic, tisit de carti si viata prafuita, cu alte doua colege. Din bucatarie vedeam Intercontinentalul si un cartier de case peste care ningea ca in povestile nemtesti. Am stat acolo 4 luni, zburlindu-ma la cate un gandac rosu si probabil flamand, ratacit printre vase nespalate si cursuri scrise in graba. Relatia cu cele doua colege s-a deteriorat brusc si nu fara scantei, asa ca intr-o zi de aprilie (sa fi fost oare mai?) mi-am luat catrafusele si m-am mutat in coada cea mai de sud a Bucurestiului, in zona Turnu Magurele, in imediata vecinatate a facultatii de fizica. Cativa gandaci marunti si speriati tot am vazut si acolo, aerisindu-si piciorusele in soarele de primavara, nimic cutermurator.
Calatoaream cu autobuzul pana la Unirii (311 sau 313 ???), iar de acolo luam metroul pana in Politehnica, unde psihologia de la Spiru Haret avea sediu pe-atunci. Undeva, langa Piata Sudului, intr-o vitrina de magazin parasit, trona un poster urias cu Eddie Vedder, cu plete si camasa in carouri, imi faceam loc cu coatele printre calatori de fiecare data sa il vad. Eddie Vedder inseamna primavara pentru mine. Am locuit acolo pana inainte de sesiunea din vara, cand proprietarul si-a schimbat planurile cu apartamentul si eu, impreuna cu prietena cu care imparteam teritoriul si care in liceu mi-a fost printre cele mai dragi (Consuela, daca ma citesti, plecaciune:) ) am fost nevoite sa ne luam talpasita. Eu la Ploiesti, ea intr-un apartament in care gandaci de 5cm patrulau cat e ziua de lunga si noaptea de neagra in sus si in jos, pe mobila, pardosele si locatari adormiti. Gandaci negri, de canalizare, hotarati sa nu cedeze din imparatia lor nicio bucatica. Imi imaginam, pe atunci, cosmarurile mai blande.
In toamna urmatoare, boboc la facultatea de constructii si proaspata mireasa, m-am cazat impreuna cu Mihai in C7, caminul UTCB-ului pentru familisti, pilosi, profesori si alte categorii privilegiate :)). Un bloc promitator cu garsoniere spatioase. In prima noapte acolo nu am inchis nici ochii si nici lumina, am consumat un tub de spray de gandaci si mi-am blestemat zilele cumplit. Era botezul in ale gandacitului. Dimineata linoleumul scorojit avea un covor nemiscator de vietati a caror viata fusese retezata crud si prea devreme. Prima luna asa a fost. Maturam gandaci, dadeam cu spray, maturam gandaci, urlam si ma scuturam, dadeam cu spray. E mirabil ca nu mi-au crescut solzi si coada, am inhalat chimicale fara menajamente. Telul meu in acele zile era ori eu, ori ei. In cele din urma a decedat si ultimul vlastar din nobila familie a gandacilor rosii din Tei, ocazional insa mai primeam musafiri de la vecini. Ii intampinam politicos, parfumandu-i. In 5 ani petrecuti acolo am vazut creaturi care ar ridiculiza imaginatia celor mai talentati creatori de horror, gandaci mutanti care aproape zboara, gandaci uriasi care depun oua gigantice, gandaci transparenti ca o manusa de domnita, colonie de cateva sute ascunsa dupa musamale nescuturate, gandaci indrazneti care beau cafea si mananca biscuiti. Nu am memoria exacta a anilor care m-au transformat in inginer, insa amprenta sinistra a mizerabilelor fapturi o pastrez tremuratoare in inima mea inca infricosata.
Din Bucuresti am plecat greu, sunt inca legata sufleteste de orasul asta aglomerat si murdar, inca il consider acasa. Readaptarea la Ploiesti nu s-a produs nici pana acum pe deplin, si, daca va fi sa ne crosetam viata dupa cum visam, nu voi avea nevoie sa o finalizez vreodata. Aici, pana si gandacii dezamagesc.

my house in the middle of the street

2011-09-16T00:26:00.001+03:00

Ma simt ca intr-un labirint din care inca nu e timpul sa gasesc calea spre iesire. De la o zi la alta totul se ingusteaza, se ajusteaza, sunt la finalul Shining-ului lui Kubrick dar nu indraznesc sa-mi regresez pasii, unul cate unul, pana intr-un loc sigur, de unde sa pot gandi clar.
Cautam case. Ne cautam casa careia sa-i spunem acasa. Stau toata ziua cu ochii in imobiliare si seara mergem la vizionari. Am crezut pentru un timp ca am gasit-o, era micuta (prea micuta), delicata (prea delicata), cu un par incarcat si subred, din care puteai culege fructe pe alese din balconul dormitorului. Nu ne-a vrut, sau poate noi nu ne-am dorit-o destul. Avea deja catel caruia ii pusesem gand bun sa-l eliberez din lant. Avea si trandafiri si soare si petice de iarba si un bazin pe care ne gandeam sa il populam cu pesti. Avea insa si un cos plin de incertitudini, variabile, nori, in plus in dormitorul cu balconul de poveste nu reuseam sa inghesuim patul 200/180 si mai apoi sa ne inghesuim si pe noi. Asa ca am desfasurat-o din jurul inimii mele (era legata deja cu doua noduri) si am repornit motoarele.
Cautarea de case e o aventura cu o multitudine de gusturi, e un ospat aproape furat de musafir ascuns, care pleaca ghiftuit cu ecouri ale unor timpuri straine din fiecare curte pe care o deschide, din orisicare casa pe care o umbla pasind tandru si geometric. Ma intreb mereu cate imagini stau pitite in peretii albi pe care ii imaginez ai mei, cati inaintea mea si-au evaporat viata in imbratisarea lor, ce urme invizibile sunt imprimate in podelele care bombane ruginit sub picioarele noastre. Pot oare sa locuiesc vreodata printre amintirile altora, sa le sacai si sa mi le inghesui pe ale mele intre ele, fara sa le supar?
Am gasit curti largi, marginite de padure, in mijlocul carora cate o casa roasa de timp isi macina singuratatea in liniste, cu oameni care ne vorbesc despre ei ca si cum ne-am cunoaste din alte timpuri. Unii i-au dat Nataliei fructe adevarate, smochine si piersici cu parfum si zeama, altadata a capatat alune de copac. In seara asta, intr-o astfel de curte am auzit cantand o pasare ciudata si m-am imaginat locuind acolo fericita. Dar da, era doar imaginatia mea miscand clipele anapoda.
Adorm in fiecare noapte in labirintul meu inalt, care miroase a mine, sperand sa ma rostogolesc in somn intr-un pamant de taina cu fructe coapte la incheieturi si toate iesirile intacte. Fie ele si spre capatul lumii.

roz. cu Z de la zmeura

2011-09-12T23:37:00.001+03:00

In casa mea, toamna indiana miroase a zmeura. A zmeura delicata, prizoniera in unturi si prafuri magice, care mangaie. A lavanda fina, ascunsa brat la brat cu parfumata vanilie, in uleiuri tacute, care imi imbraca pielea in catifea, cand noaptea isi poarta luna in frunte, ca o stema.

In casa mea, care nu-mi apartine, imi despletesc timpul cu buzele rezemate de umbra copilului meu, cu buzele prin care Timidul se piteste mirat de propria-i sfiala. Din cand in cand il gust si tremura, povestindu-mi despre tufele incarcate cu zmeura dulce, dintr-un iunie zemos, rasufland a vara. E cald si ochiul meu deseneaza in jurul copilului adormit ferestre colorate, care isi flutura nelinistite batistele mirosind a lavanda si a zambete. Uneori las vantul sa le ravaseasca si atunci mirosul de vara calda ne inunda pielea care isi deschide palmele sa il prinda.

In viata mea, care nu-mi apartine, zmeura miroase a bucurie.

Le multumesc Inei si Alexandrei pentru rasfatul aromat fara de care cuvintele de mai sus nu ar fi fost posibile :)

un profil. mamerele take three

2011-09-04T01:35:00.001+03:00

Un fel de aftermath, după cutremuratorul post al Ralucai.

Abuzatorii sunt, în marea lor majoritate, oameni care afişează o înaltă conştiinţă morală. Şi care, aşa cum spune Tennessee Williams în The night of the iguana, ar fi distruşi să recunoască adevarul despre ei. Se tem cel mai tare sa fie judecaţi, deşi îşi expun teoriile cu vehemenţă, eventual cu Biblia alături, pentru a da greutate de sentinţă vorbelor. De altfel, religia a fost de-a lungul timpului paravanul perfect pentru cele mai monstruoase atorcitaţi, scuza pentru injustiţie, laşitate şi cruzime.

În lumea asta, copiii s-au crescut cu jordia de când lumea, în teroare, în ameninţări şi în frică. E un modul de educaţe care nu poate fi stârpit, pentru că inimi mici si noduroase, suflete viermănoase există şi vor exista până când pământul sătul de atâta tropot îşi va întoarce coaja pe partea cealaltă înghiţindu-ne.

Problema apare când explicaţiile vin în scris, editate frumos si comercializate pentru publicul larg. Care atât asteaptă, o portiţă, izbavirea, cu atât mai preţuită cu cât îmbracă haina credinţei. Mame care s-au trezit legate ca într-o cămaşa de forţa de urletele nounascutului năzuros, pornit sa facă legea în casă dupa bunul său plac, tânjesc după validarea unei educaţii care presupune control total, adică antrenarea puiului de om în a-şi înghiţi lacrimile şi nevoile, în a-şi deveni autosuficient. Mai pe româneşte, datul pe brazdă. Mândria fiecărei familii, un copil care nu crâcneşte, care nu deranjează, care tace. Liniştea, la copii si la câini, e foarte preţuită.

Între mamelerele şi copiii lor este întotdeauna o uşă închisă. O uşă albă, fără clanţă, într-un perete alb, de zahăr. O uşă prin care, daca îţi lipeşti urechea, nu auzi decât un ţiuit al vieţii ce ar fi trebuit să fie. Din inima mamelorrele se exfoliază mereu câte o coajă de vină nerecunoscută, până când ea, inima, rămâne uscată ca o prună uitată singură o iarnă întreagă.

Mamelerele se tem de lume şi se vor perfecte pentru ea. Sunt gospodine, spală, calcă, se sacrifică, fac tone de mâncare. Compensează prin mâncare toată dragostea de care sunt secătuite. Prin mâncare, prin ordine, prin control al lucrurilor. Dacă nu sunt apreciate, cele 7 capete de balaur scuipă otravă. Mamelerele învelesc în poleială sclipitoare lacrimile şi vopsesc peretele peste care îşi vomeaza deznadejdea, cu mare grijă. În alb, alb imaculat, ca de zahăr. Şi în el, uşa se înţepeneşte şi mai tare, fără clanţă şi fără balamale. Nici nu ai zice ca e o uşa, aşa de tare se confunda cu peretele. Şi rareori, în dosul ei se mai aude ceva ce ar semăna cu un râs zglobiu de copil. Dintr-un film, probabil, acolo unde bebeluşii stau cuminţi in patuţurile lor, dorm toata noaptea şi nu fac gălăgie. Aşa cum ea, mamarea, a vazut înainte de a-şi dori sa devină mamă. Pentru ca mai apoi, când proaspătul venit în familie s-a dovedit a fi departe de imaginea idilică din siropuri televizate şi romane roz, pe mamarea să o apuce disperarea după viaţa cea tihnită de dinainte. Şi uite cum, în ajutorul ei vin pe rând, domnul predicator Ezzo, domnul doctor Ferber, sfaturile rubedeniilor şi ale vecinilor care au crescut copii înalţi ca brazii fără să-i răsfeţe, fără să le caute în coarne. Nu mai conteaza ca e elementary, my dear Watson, ca un copil nu e firesc, normal, uman sa fie lăsat să plângă neconsolat, nu trebuie sa citesti asta în cărţi. Un minut, două, treizeci, timpul se dilată şi mamarea, deziluzionată, suspină singură după ceva ce a pierdut cândva, iremediabil, când poate o altă mamarea, mama ei, i-a ronţăit inima, fibră cu fibră, cu fiecare palmă, vorbă grea, umilinţă, ameninţare.

Într-o zi, peretele alb ca zahărul, ca neaua, neted şi rece nu mai ascunde vreo uşa în carnea lui, e zid si atât. Dar dacă îţi pui urechea aproape şi o ascuţi bine bine vei auzi probabil un scâncet slab, nu de copil, ci de mama rămasă singură, sa-şi numere minutele îmbătrânirii, unul, doi, cinci, treizeci, până adoarme.

Introducing Mr. Patton's Mondo Cane

2011-09-02T01:26:00.000+03:00

Vanitoasa, capricioasa dar dainuitoare relatie am cu muzica, de cand ma stiu. Si pentru ca sunt multe momentele in care zumzai ca o albina in cautarea unei muzici neascultate inca, care sa-mi rascoleasca patimile si sa-mi reaseze nelinistile, sau macar a uneia pe ritmul careia am mers candva desculta prin propria-mi singuratate, dar din neglijenta am ratacit-o, cred ca e un gest de curtoazie sa le fac loc aici, celor care ma poarta printre zile.

Mike Patton e un tip foarte aparte si plin de culoare, are in ritm umor si sarcasm, in plus vocea vibranta mi-a rascolit candva, in augustul lui 2009, copilul nerumenit si fosnitor din burtica mea ca un semn de intrebare. I-am privit cu ingaduinta si interes improvizatiile extracurriculare cu John Zorn si Kaada si recunosc ca-mi reintorc des urechile spre acordurile lor experimentale. De curand i-am descoperit proiectul recent, Mondo Cane, o serie de cantece italiene din anii 50-60 reorchestrate grandios si interpretate in limba lor materna cu indrazneala si sensibilitate, chiar cu o doza de seriozitate intriganta. E dramatic, teatral intr-un rol care nu il sifoneaza ci il aseaza confortabil printre artistii mereu proaspeti in verastilitatea lor ludica.

garbo talks! and eats!

2011-09-01T01:23:00.001+03:00

Uitandu-ma cu jind in ograda mamei micutului Santiago, am decis ca e timpul sa mai notam si noi una alta.
La 1 an, 7 luni si 3 saptamani.

Legenda: italics-urile reprezinta transcrierea fonetica a primelor rostiri.

Primul cuvant a fost tata, acum mai bine de un an. Nu-mi amintesc de mama, l-a rostit la inceput tiptil, silabisit. Acum il aud de cateva zeci de ori pe zi, rostit duios, apasat, intrebator, agitat, alintat. Numele bunicilor il rosteste curajos, bunicul (tatal meu) e ursu' (ushu), mama mea e buni.
Armata de pisici care ne inconjoara este diferentiata in functie de nume , insa li se spune tuturor, generic, mau si pispis. Ii place sa pronunte baie -baii, cu accent pe i. Apa rosteste clar, apasat. La fel si ou.
Raspunde la intrebari cu da sau nu si le cunoaste sensul foarte clar, niciodata un da nu va deveni nu sau invers. Vai si amar de cine incearca sa-i submineze autoritatea deciziilor! Intelege absolut tot ce ii spun, chiar si explicatii cu sens ceva mai abstract, ii place sa ma ajute, sa puna diverse chestii la gunoi, sa-mi dea cumparaturile din sacosa pentru a le aseza la locul lor, sa-mi dea rufele proaspat spalate la intins.
Cunoaste majoritatea animalelor, din natura, carticele cu poze sau desenate. Recunoaste porc, vacuta, cal, oaie, peste, broasca, magarus, cocosh, gaina, pui, pisica, crocodil, dinozaur, catel, leu, rata, curcan stie glasul fiecaruia si il reproduce. Prefera calul (cal), broasca (oacu', oachi), rata (macu').
Zice ata, ala (asta, ala), aia (aia) mai ales atunci cand suge si schimba sanii dupa bunul plac. Caca si pipi nu mai prezinta vreun mister, desi operatiunea olita inca nu am demarat-o. La baie recunoaste litiera pisicilor drept caca, pe strada daca intalnim gramezi de balega (si intalnim zilnic, doar traim intr-un oras european) se bucura aratand spre ea cu acelasi apelativ, caca.
Recunoaste culorile, desi granita fina dintre rosu si portocaliu ii da inca de furca. Coloreaza intens hartie, covoare si parchete folosind creioane cerate (sunt fara stres pentru ca am descoperit cat de usor se curata orice suprafata, fie ea textila sau din lemn, cu ajutorul servetelelor umede. peretii sunt inca neatacati, dar ii simt cum tremura:)), asfalt cu creta colorata. Ne pune sa ii desenam pisici, flori, broscute, pe Peppa si ai ei. Rasfoieste apoi incantata colectia de desene numind personajele.
O iubeste pe Peppa Pig. A avut o perioada in care ma ingrijorasem pentru ca imi cerea mereu pepa, pepa. Si acum cere, dar se plictiseste repede.Uneori mai prefera si Pinocchio sau Bambi (bimbi). De la Peppa a invatat ca baloanele de sapun si numesc bubbles (babăl), iar de atunci numai asa le zice. Iubeste baloanele de sapun, alearga sa le prinda, sufla sa prinda viata. Am observat ca se incumeta sa pronunte mai degraba cuvinte complicate si se bucura de potriveala sunetelor. Vorbeste mult, intelegem noi (inca) prea putin. Foloseste intonatia si jocul ei pare o piesa de teatru pusa in scena cu grija si minutiozitate.
Este cu siguranta ambidextra, daca nu chiar stangace. Ceea ce e mirabil, la ambii ei parinti mainile stangi sunt mai degraba pentru decor.
Gata e gaca, unde e une, uite e ute, parc e pac.
Combinatii: fac bai, acasa mama.
Daca se plictiseste de cineva ii face pa pa.
E foarte politicoasa cu pisicile, de cate ori parasim casa le spune pa, la fiecare, iar la intoarcere le imbratiseaza. Primeste in schimb afectiune sfaraitoare si destul de mult par.

But enough with the talkin', let's go in the kitchen!
Precum se stie, Natalia s-a diversificat tarziu, dupa un an, si de atunci tot sontac, sontac am mers cu mesele (am avut mereu grija sa ma vaicaresc in dreapta si in stanga despre asta). De ceva vreme insa a inceput sa guste din bucate cat mai variate si, desi suge ca si cum ar fi sfarsitul lumii, are trei mese pe zi formate din solide si lichide care nu sunt lapte de mama. Da, pentru mine si o bucatica microscopica de ceva echivaleaza cu o masa (mamele copiilor mofturosi tind sa transforme fiecare mestecat intr-o victorie).

Mananca fructe, fie ca atare, fie in smoothies. Prefera pepenele galben si nectarinele.
Mananca oua (de la gaini care masoara cu pasul curticica lor cat de ziua de lunga, scaldandu-se in soare si praf si ospatandu-se cu boabe si verdeturi).
Iubeste untul! Bucatele, neuns pe paine. Din lapte de vaca dar si de cocos.
A mancat peste, somon, crap, dorada.
Brocoli! Nu credeam sa prind ziua asta fericita in care sa afirm despre copilul meu ca e fan brocoli! Leguma preferata! Urmeaza cartoful, rosia, ardeiul rosu, castravetele, cartoful dulce. Un nu hotarat pentru morcov!
Uneori e incantata de iaurt si de branza de oaie, dar la lapte (de vaca si capra) a strambat din nas.
Refuza carnea, oricum ar fi ea preparata.
Ii plac semintele de dovleac, migdalele, caju. Imi cere uneori miere (mimi)
Cand fac paine(paine) in casa mananca uneori, la fel si paste cu sosuri de legume.

Nu ii plac combinatiile de alimente, prefera gusturile directe, nealterate de alaturari, nesarate, necondimentate.

Rontaie goji la desene animate. Which is quite ok :)

piece of cake

2011-08-30T15:30:00.000+03:00

Din cand in cand gospodina din mine, care de ceva vreme mai mult zace amortita, tresare, cu o mana pe cratita si cu alta pe facalet, napustindu-se asupra frigiderului. Un astfel de zvac ciudat mi s-a intamplat azi, cand remuscarile au inhatat miseleste inima mea de mama pentru ca am lasat sa treaca sfanta Natalia de pe 26 fara maneci suflecate deasupra vreunui aluat dulce sau a vreunei creme. Si pentru ca joi Mihai schimba si el niste cifre in coada anilor, iata-ma cotrobaind viteaza printre ingrediente alese, fructe si arome preparand o prajitura haisaizicemraw, buna de te lingi pe degete.
Iata cum:

Blat:
Am incercat sa evit celebrul si clasicul blat din nuci/migdale/alune/fistic/caju optand pentru ingrediente care respecta echilibrul omega 6-omega 3. Sa nu zica careva ca statul pe net nu m-a invatat nimic!
-3 linguri seminte de canepa
-4 linguri seminte de susan rasnite
-3 linguri seminte de chia hidratate
-o jumatate de banana blenduita
-2 linguri magiun de topoloveni
-unt de cocos (cu sssss de la sssoare:)), sa evitam confuziile, da!?:)
-scortisoara, cuisoare
-faina de hrisca adaugata treptat, dupa ce toate ingredientele de mai sus au fost amestecate, asa incat sa rezulte un aluat nu foarte tare, care poate fi modelat usor cu deshtele intr-o forma de tort cu fundul detasabil. Care forma va merge la deshidratat, in aparat special sau in cuptor, la temperatura minima si cu usa intredeschisa.

Crema:
-un avocado
-doua banane
-zeama si coaja de la o portocala
-unt de cacao
-vanilie
Blenduite. Miere nu am pus, banana a fost suficient de dulce.
Crema am turnat-o peste blat, am ornat cu nectarine si am pitit-o in congelator pentru o ora. Am avut o portocala mare si zemoasa care mi-a lasat crema prea moale. Dar in afara de ochiul meu cu pretentii estetice nimeni nu pare sa protesteze, papilele gustative au zis bogdaproste iar burta ghioraie a plin si a satisfactie.

cum sa ne plictisim sambata seara

2011-08-29T13:43:00.001+03:00

De ceva vreme, din comoditate si lene, ne uitam doar la seriale. Breaking Bad si True Blood luni, Two and a half men zilnic (suntem la final de sezon 6). Charlie Sheen si familia lui bizara sunt proaspeti, nu s-au degradat in timp, au replici spumoase si destepte, personajele s-au construit solid, nefluctuant. So, a keeper.
Dar, ce sa vezi, sambata seara ne-am decis sa spargem rutina cu ultimul Spielberg, in calitate de producator, adica Super 8. Mint daca nu recunosc promitator inceputul. Un grup de prieteni plasati la final de ani '70, amintind izbitor de personajele lui Stephen King, care portretizeaza amicitiile preadolescentine ca nimeni altul, realizeaza un proiect scolar in forma unui lungmetraj cu zombies. Insa linistea oraselului de provincie e zguduita de un accident feroviar, care elibereaza pe ulitele urbei un extraterestru suficient de infuriat pe omenire incat nimeni sa nu mai fie in siguranta.
Actiunea demareaza cu scartait de roti, insa se ineaca intr-un fum gros de clisee, asa incat filmul devine o salata flescaita, o adunatura de fosile de succes ale lui Spielberg, care au facut candva istorie. Nu lipseste nimic, extraterestrul tinut captiv de catre armata americana cea rea, posesor de inima mare plina de dor de acasa, armata americana cea foarte rea care il impiedica pe E.T. phone, home-ul de scoala noua sa-si reconstruiasca nava, copiii maturi/intelepti/sensibili/inocenti/degraba scufundatori in mrejele amorului/in conflict cu generatia parintilor/salvatori (cum altfel!?) ai planetei, betivul si scandalagiul satului care intra intr-un final in contact cu partea sa feminina, buna, blanda si candida, again, cercetatorul american care a facut candva pact cu diavolul dar care, cu un ultim strop de constiinta si de viata tine mortis sa-si faca datoria de bun american. Apare si gadgetul emblema al anilor 70-80, walkmanul (bine ca Rubik cube-ul s-a inventat ceva mai tarziu, altfel reuseau producatorii sa-l inghesuie in vreo scena). Plus cateva acorduri disco de antologie.
Finalul e obositor de slab, un mixaj de sentimentalisme uzate, chinuite, intoarse pe toate partile, neinspirate, vestejite. Dejamagitor....Back to Charlie Sheen!

a winter tale

2011-08-26T02:41:00.003+03:00

Tic-tac, tic-tac, ne mai nastem si noi? intrebam aplecandu-mi gatul catre burta ca o luna plina intr-o noapte de vara. Dar vara era departe, tocmai ne pregateam de gerul Bobotezei si zau daca vazusem atata zapada vreodata, in decembrie DN-ul se inzapezise de cateva ori, iar noi si burtica noastra trebuia sa ne croim cumva tunel prin omat pana la Polizu.

Pe 4 DPN-ul expirase, eu capatasem dimensiuni apocaliptice si o umbra deasa, atotcuprinzatoare. Funny, ha, ha. Asa ca pe 4 ianuarie, luni, am iesit in zapada, cu un cojoc care cu greu imi mai acoperea spinarea, sa eliberam masina de sub tirania iernii. Si sa fac miscare, poate asa vine gandul bun asupra Nataliei si prinde chef de aventura. Seara a inceput foiala, micuta balerina a debutat delicat, in poante, ca mai apoi, inspre noapte, sa bocane cu extremitatile in peretii prea micului ei acvariu, ca si cum ar fi fost intr-un ou a carui coaja trebuia sa cedeze odata. Eram eu neexperimentata, dar am priceput ca toata agitatia ei trebuie sa insemne ceva. Asteptam cu interes sa aflu ce.

De divertisement nu ne-am privat, vazusem toate ecranizarile BBC dupa romanele romantice si victoriene, anul nou il petrecusem cu Little Dorrit, apoi ne-am pierdut noptile cu Bleak House. Era randul lui Pride and Prejudice, care imi era drag, atat de drag incat am vrut sa o numesc pe Natalia Elisabeta doar pentru a o alinta Lizzy. In noaptea aia l-am vazut pana la final, cu inima stransa suspinand dupa Anglia cea verde si aspra. La 2 a.m., cand in sfarsit Mr. Darcy isi exprimase clar intentiile, am reusit sa adorm, cu Natalia executand programul la barna si paralele, fara pauza, inepuizabila. La 6 a.m., orbecaind in noaptea densa de iarna, am constatat ca devin mai usoara si ca in urma mea ramane o dara umeda, ca de limax. Hait! Pana aici mi-a fost, mi-am zis, si am dat buzna spre barbat, sa-l scutur dintre vise.

Paranteza. Cred ca am mai zis, imi era o frica innebunitoare de nastere. Mama imi povestise despre dureri atroce, care te aduc in pragul lesinului, citisem intamplari care mai de care mai teribile despre travalii prelungi, in spitale mizerabile, cu personal medical indiferent, care nu se deranjeaza daca nu introduci, cu ultimele puteri, bancnota colorata in buzunarul halatului alb. In nestiinta mea, le credeam norocoase pe cele care alegeau cezariana, ca solutie rapida si usoara de a incheia socotelile cu sarcina. Inchid paranteza.

Sun doctorita, o trezesc din somn, doamna doctor, sunt Simona, mi s-a rupt apa! Buimaca, femeia ma invita la spital. Bagajul era deja in portbagaj de vreo 2 saptamani, o valiza imensa, burdusita cu tot felul de lucrusoare si nimicuri pe care le socoteam indispensabile. Fac dus (o ultima “cochetarie”), ma impachetez in singurele haine in care mai intram, pup pisicile si ne luam talpasita, emotionati, nepregatiti inca pentru miracol. In masina, ma inghesui pe bancheta din spate si cu inima mica de spaima numar minutele pana la spital. Intr-o zi normala, drumul Ploiesti-Bucuresti inseamna o ora si jumatate. Noi il parcurgem in 60 de minute, ziua era inca tanara, abia mijindu-se din inima noptii, soferi putini, iarna amenintatoare in transparenta ei perfecta mirosea uluitor a rece si a viu.

La Polizu, gasim loc de parcare printre troienele din fata spitalului. Cobor si apa incepe galgaind sa curga in zapada murdara a strazii. Inspaimantata, ajung la camera de garda, unde sunt luata in primire de doua asistente amabile, impresionate probabil de echilibrul meu fragil. Sunt cosmetizata, imbracata, consultata si trimisa la sala de nasteri. Mihai nu e lasat cu mine in camera, dar ne desparte un hol si reuseste sa intre des. La ora 8, dilatatia e zero, contractii nu exista, apa s-a scurs. Apare si doctorita, ma consulta si ma conecteaza la perfuzii pentru inducerea nasterii. Repede, apar contractiile, destul de dureroase, dar suportabile. Mi se spune e vina oxitocinei. Din cand in cand, o asistenta verifica dilatatia, doare cumplit, ma simt umilita si neputincioasa, resimt scormoneala asta in mine ca un viol. Asa e procedura, se pare. O prefuzie e gata, se incarca a doua. Nu sunt lasata sa ma plimb, probabil de acum nici nu as mai fi in stare, am frisoane si experimentez ameteli. Doare, dar nu simt ca vreau sa escaladez peretii.

E deja amiaza, sunt intr-o camera cu ferestrele spre soare, o camera plina de lumina in care anotimpurile se ratacesc.

Si dintr-o data o simt. Vine. Strig ca vine, ca nasc. Lumea se precipita, sunt ajutata sa ma urc pe masa, vine si doctorita cu o echipa de vreo 7-8 studenti (?!!), care asista la nasterea mea in scop didactic! Nu sunt intrebata daca dau acordul, oricum ei apar prea tarziu pentru a mai protesta (ulterior mi se va recolta si placenta, tot in scop didactic, completez pana si un formular pe care il semnez cu mana mea cea noua, de mama).

Dar nu mai conteaza nimic, timpul se strange si se destrama, nu mai am nici spaima si nici durere. Totul se intampla foarte repede, intr-o clipa eterna, in care linistea se asterne peste scoarta trupului meu chinuit si imi lumineaza calea. Am simtit-o. De tot, pe toata. Ca si cum vaginul meu s-ar fi dotat cu amprente si ochi. Am constientizat-o. Omul mic, cuibarit in carnea mea calduroasa ca intr-o casa fara ferestre care coace. Capsorul, apoi manutele mici, trupul ei plapand, piciorusele. Am pipait-o cu trupul, imbratisand-o solemn, cand ma parasea, cand a devenit Ea si eu am ramas doar una, mai singura si mai uscata, cuprinzand-o ascuns si cu dor mare.

Ea e continuarea mea. Nu stiu unde ma termin eu, dar stiu ca in spre orice capat al meu ma uit, pe ea o vad si la umbra ei imi gasesc adapost si umbra ei o imbrac peste piele si ii spun iubire. Incontrolabila iubire.

rosii uscate la soare

2011-08-23T17:42:00.002+03:00

First day at the beach

Soare de Baragan, invaluitor in fierbinteala lui oarba care coace si preface lumina in arome si miresme.

Third day at the beach

Rosii carnoase, adevarate, cu gust puternic de viu, de vara, taiate feliute subtirele, si aranjate tacticos, in ladite tapetate cu hartie de copt, ca pentru poza colorata de familie. Presarate cu sare si busuioc proaspat, invelite apoi cu tifon, asa incat sa poata respira in voie si aruncate in valtoarea amiezii incremenite. Retrase seara, la culcare, in incaperi uscate si conduse apoi intr-o zi noua, in razele timide ale diminetii, spre o alta aventura. Si tot asa, 5-6 rasarituri, cu intoarceri si rasuciri de pe-o parte pe cealalta, pana ce gustul intens e prins pe veci in fructul rosu, bronzat pe toate partile pana la o ridare perfecta.
Dansele din imagini au prins si cateva zile ploioase, in care au stat cuminti, cu nasul lipit de geam. Nu au supravietuit toate, o parte au cedat colorandu-se cu flori de mucegai, ca o sentinta prea cruda.
Finalul istoriei ne-a prins fara chef de jucat cu obiectivele, asa ca lasam imaginatia sa se desfasoare.
Acum asteapta resemnate in pungi, le-am promis o toamna comoda, scaldate in ulei de masline printre crengute de busuioc, in borcane cu peretii grosi, care sa le pastreaza taina.

Ladita cu pereti inalti, a treia zi

als das Kind Kind war

2011-08-19T00:39:00.001+03:00

Nu, nu mi s-a indeplinit inca ultima dorinta din sirul celor cinci, reeditez doar amintiri. Ma gandesc sa le postez pe toate, una cate una, aici, sa nu se piarda, deja am ratacit zeci dintre ele. Copiii mei cei dintai.

într-o altă parte a timpului din copilăria mea creşte un sânge strâmb
aici
mâinile mele jupuite miros a sulf
a dragoste
zile încremenite
picură în carnea grea a inimii mele
ape scămoase şi lungi
desprinse din mirosul nostru de om
îmi mută pleoapele în salturi
ca la şotron

coseam nasturi pe bucăţi de stofă
aşa de bine
jos în camera din spate
aţa îmi prindea de mine pielea
năucă şi caldă

ca o respiraţie eram
uşoară

îmi spuneam:
într-o zi mă voi desena cu cretă
în straturi
într-o zi
lumina va trece prin mine cu gura plină de pământ
bunica mi-a lăsat moştenire o femeie sfâşiată
sub ea creşte o umbră
cu genunchii la gură
din pielea ei
vor picura oasele mele înşurubate unele într-altele

din interiorul meu un miros gros
tulbure ca o
gaură în aer

înseamnă sângele meu rătăcit
carnea mea nesfârşită
la capătul lumii copilul îşi juleşte genunchii
în sudoarea uscată
din cămaşa tatălui
în răni îi creşte un câine
cu inima tăcută

din palmele lui
ţâşneşte lumina
împroaşcă pereţii ca o spermă de sticlă
sfâşietoare

sângele lui dureros carnea lui indiferentă
nu înseamnă nimic

wishful thinking sau leapsa cu dorinte

2011-08-10T14:57:00.000+03:00

Imi place sa-mi doresc, sunt o tanjitoare. O pofticioasa. Candva meteahna asta mi-a adus dezechilibre ale acelor de cantar dar si al adolescentei pe care mi-o visam subtire, prea subtire. Mi-s vie cand ma stiu ca vreau, traiesc pentru proiecte, pentru vise aplicabile. Si inspirata de Printesa urbana, mi-am zis ca e oportun sa pornesc o leapsa care sa ne maseze priceput neuronii osteniti de atata vara.
Asa ca va provoc, dragele mele, la o competitie a dorintelor cele mai arzatoare, a lucrurilor dupa care jinduiti cu foc si pentru care v-ati face punte sa le aveti. Doar 5 sa fie, implinibile, concrete, picante, salbatice, intense, ale voastre. Desigur imi doresc, ca o miss imbujorata de faima, pace in lume, leacul pentru boli crunte si mancare pentru toti copiii lumii asteia. Insa, ma voi margini la egoisme.

1. Driving Miss Daisy/sa fiu in stare sa conduc o masina. Sa ma explic. Carnetul imi zace in portofel de ani buni, s-au organizat pe rand consilii, sedinte, s-au desemnat soferi cu experienta sa-mi fie alaturi la volan, m-am psihanalizat, am facut dusuri reci, apoi calde, apoi iar reci, m-am scuturat, m-am imbarbatat, mi-am zis "nu se poate, cum, mai Moni, tu?!". Nada! Cand ma sui la volan ma inmoi, am fior, inghit in sec inima ridicata ca un nod in gat. Mi-e frica sa conduc. Desi am coborat adanc in subconstient, motivul panicii mi-a ramas ascuns. Dar am nevoie ca de aer de mine in spatele volanului urnind masina prin oras, asa ca dupa ce ne intoarcem in civilizatie voi exaspera (iar!) un profesionist. Si de data asta trebuie sa-mi iasa (sa-l exasperez, desigur, imi va fi facil).
2. The last house on the left/sa am o casa, a mea. Cu picioarele pe pamant, cu iarba, umbra, alei trandafirii. Departe de esapament, de galagie, de mizerie, de muzica si gratarele altora. O casa mica cu o curte mare. Vara cu rosii, patrunjel, busuioc, oua proaspete cu galbenusul rosu, iarna cu om inalt si alb de zapada, cu nasul de morcov. Cu un catel mare si latos, cu pisicile prea de mult prizoniere in apartament, redobandind abilitati feline. Cu sezlonguri pe care sa ne tolanim la umbra unei carti si mai ales cu rasul si tropotul picioruselor mici ale Nataliei, cu umbra ei peste umbrele noastre intr-o asurzitoare fericire.
3. First we take Manhattan/sa vizitez New York-ul. Mi-am propus sa ajung in viata asta, sa ma impiedic de atata uitat in sus. Uneori mi-e un ciudat dor de NY de parca i-as stii mirosul din vreo alta viata. Vreau sa ajung in marul urias la care am poftit macinandu-ma in nevrozele lui Woody Allen si in umorul lui Jerry Seinfeld si nu-mi doresc sa nu dorm impreuna cu vreun alt oras la fel patimas, de arzator.
4. Waiting for the Miracle/sa il vad pe Leonard Cohen in concert (si pe Robbie Williams si pe JBJ once more). A fost de doua ori in Romania si l-am ratat, odata eram cu var in par de la zugravit, iar alta data cutreiram pe verzile pasuni din Cornwall, cu o Natalie de 5 luni in burtica. Vreau sa-mi cante Suzanne cu voce lui ragusita si sa ii multumesc pentru ca muzica lui mi-e si de dor si de iubire leagan.
5. Dead poets society/sa (mai) scriu poezii. Sa ma mai aflu odata atat de aproape de miezul fiintei mele incat sa ma vad in ea, desirata si degeaba, vie si rece, cu umbrele decolorate. Cum sunt, cum am fost. Si sa-mi pot mie povesti despre mine, in cuvinte scrise.
Desigur ar mai fi, sa ma scutur de lene si reiau bunul obicei al sportului zilnic, sa studiez temeinic fotografia, asa cum imi doresc inca din copilarie, sa citesc toate cartile pe care le-am achizitionat cu febra de litere in ultima vreme si care zac nedeschise din lipsa de timp, oh, si da, imi doresc sa am timp. Sa ma pricep sa-mi fac timp, sa ma organizez eficient.

Trimit lista de dorinte mai departe, pana jos de tot in Australia cea aproape de primavara, la draga de Alina, cotind apoi spre dulcea America pana in Canada Simonei muzicale, reintoarsa in Romania pe sus, pe unde se agata harta, la Raluca cea minunata, ca mai apoi sa-mi vina mai aproape, pana la Valcea Alexandrei fin mirositoare a printesa de lavanda. (imi cer scuze, nu pot pune linkuri, am un internet ingrozitor de lent, sunt undeva, la capatul lumii).

natural born lovers/mamebune take two

2011-08-08T19:13:00.002+03:00

Unul dintre cele mai seducătoare personaje negative din istoria peliculei americane zicea cu seninătate profetică “only love can kill the demon”. Copiii neiubiţi târăsc prin viaţă, dosite în debaralele întunecoase ale inimii, prea multe umbre.

Scriam cândva despre mamebune/mamerele. Şi mă întrebam. Să spun ca între timp am aflat?

Mamabună e cea care iubeşte. De tot, definitiv. Fără să ceară, fără să aştepte, fără să caute răspuns. E cea a cărei iubire, ca o glazură moale învelindu-ne sângele comun, ne face la loc, întregi. Şi viaţa începe să ne strangă la cusături tot mai puţin.

Ne naştem goi, umezi, încinşi, intenşi. Ieşim din trupul care ne-a fost haină dulce şi fierbinte intrând într-un alt trup, de aer rece, violent. Doar înfăşaţi în iubire lumea devine suportabilă, ca într-un pântec etern ce poartă şi hrăneşte.

Mamabună nu compară copilul ei cu alţii, nu are sentimentul sacrificiului matern, nu se îndoieşte, nu cântareşte, nu porţionează, nu are masură în iubirea ei, nu condiţionează. Iubirea îi e mai puternică decat un blestem urzit din patimă. Iubirea ei dogoritoare, care tămăduieşte.

Mamabună este un balaur cu şapte capete. Şi toate cele şapte scuipa foc în cine îndrazneşte să ameninţe liniştea copilului ei. Mamabună iubeşte cu sabia scoasă din teacă şi e repede vărsătoare de sânge, neşovaitoare, pentru ca nimic nu-i e imposibil. Nimic prea greu, nimic degeaba.

Sigur există mamebune pe lumea asta. Îşi înghesuie solzii de balaur sub sacou si pornesc spre serviciu în fiecare dimineaţă. Sunt umilite în trafic pentru povara părului lor blond sau nu, sunt deseori privite ca fiinţe frivole, capabile de mai puţin decât adevaraţii balauri fremătând de testosteron. De mai puţin şi de mai prost. Sunt uneori fiicele unor parinţi care le-au iubit cu grijă, cu prea multa grijă, surorile unor fraţi care au uitat sa le mai fie alături. Doar uneori. Au demonii lor in cârcă, deznădejdile lor bandajate înspre eternă nevindecare. Insă cu ele s-a întamplat ceva, viaţa pe care au simţit-o golindu-le trupul de vlagă le-a râcâit întunericul din dosul minţii. Sau poate că laptele din ţâţe ţaşnind viguros le-a spălat caldarâmul vieţii de noroi. Cine ştie.

Ştiu doar atât, cu siguranţă, că mamelebune sunt fericite. Cine poate iubi aşa, abandonat, se nemărgineşte, se înalţă. Pierde din greutate trupul eliberat de schingiuiri mărunte, meschinării şi ape tulburi, începe să zboare. Mamelebune privesc lumea de sus şi umbra lor cuprinzătoare apără şi eliberează. Şi umbra lor e lumină şi iertare.

Aşa cred eu că sunt mamelebune. Restul sunt mame. Şi ce mai rămâne, mamerele, adânci în vraja lor sticloasă ca o fântână oarbă. Forever and ever.

milk junkie in saptamana alaptarii

2011-08-05T00:38:00.002+03:00

Prima data mi-am zis ca ma voi opri dupa 6 luni. Lumea din jurul meu zicea ca pe la 8-9 luni deja vorbim despre apa chioara. Apoi, nu stiu cum, am crescut pana la 1 an. Mi se parea deja mult, obositor. Imi imaginam noptile laptoase care ma abandonau zorilor cu ochii scosi, brazdate de lacrimi si nelinisti bebelusesti. De fapt, aveam un intreg scenariu pe care il derulam in minte, brodat in parte din filme americane de duzina si din experienta altora, plina de povesti in care copiii mici plang tot timpul, vor mereu cate ceva, sunt mai degraba nemultumiti decat veseli si isi aduc parintii la disperare. Asa ca stabilisem clar, un an si atat, ii si spuneam, mangaind usor burta care imi arcuise spatele spre limita de rupere, un an, da, da, si asa e prea mult.

Ha!

Ha, ha, ha! De trei ori Ha!

Alaptarea e un drog. Nu pot sa ma opresc, nu vreau sa ma opresc. Cand suntem la distanta una de cealalta, chiar si pentru cateva ore, intram in sevraj. Alaptarea m-a invatat lectia despre daruirea totala care mi-a schimbat coordonatele geografice ale sufletului. Am reinvatat sa iubesc pana in maduva cea mai cruda si dulce a inimii, de tot, fara sa cer nimic, fara sa vreau nimic decat copilul aproape. 6 luni, un an, un an si sapte luni astazi. De cand viata curge din mine inviindu-ma.

Cred ca ar trebui sa stie, sa citeasca undeva, fiecare mamica in devenire, ca laptele e lumina. E sansa. Si sa incerce sa-si dea sansa asta, oricat de greu e inceputul, oricat de frustrant. Sa-si doreasca sa afle cum ti se poate inunda carnea de miracol cand ai copilul la san, crescand din tine.

In saptamana alaptarii, sarbatorim si noi, cum altfel, decat prin munca! J

gingerbread house

2011-08-03T17:34:00.003+03:00

Imi plac casele.Cele cu radacini adanci si curte umbrita, prin care soarele isi picura lumina calda si umeda, ca o promisiune. Imi place mirosul de casa veche, asezata, trecuta prin intamplari si ganduri grele care lasa caramizile cu riduri, mai intelepte. Stiu cum in tencuiala pleznita se ascund pasi apasati sau dimineti voioase, uneori gaturi sucite de cuvinte. Unele case trec printre noi adanci, cu pleoapele plecate, apasatoare si stinghere in maretia lor, strangand in brate amprente de inimi care le-au locuit candva. Altele sunt maladive, reci, atarnand in balamale deschiolate ca o infrangere. Imi place sa le ascult, pe fiecare in parte, sa ma infior sau sa ma bucur, sa le simt prin pereti, vii, tarandu-si povestile dantelate prin poduri prafoase, ascunzandu-si lacrimile sub dusumele, intr-o fantana tacuta si rece ca o oglinda.

De sapte ani tot fac case. Altora. Case inalte si suple, care abia invata sa vorbeasca. Care miros a lemn in care bate inima si a alb. Da, casele noi miros a alb, a spuma de lapte, a soare si-atat. In casele noi urechile tiuie de-atata liniste si vorbele se lovesc de pereti trezindu-i din somn. Casele noi asteapta, scuturandu-si trena transparenta, sa le inceapa povestea.

Fac case, incaperi, sertare pentru vise, visele altora. Fac case care aduna sangele laolalta. Case cu ochi mari si inca sinceri, cu par rosu si fata spalata proaspat.

Am copilul meu, barbatul meu. Casa mea, locul meu nu am. Stiu ca exista, dar inca nu am gasit-o. Stiu cum arata si stiu ca ma va recunoaste. Are iarba in palme si ziduri moi, sa pitim rasul Nataliei in faldurile lor. Are un acvariu mare cu pesti lenesi si pisici mierloitoare. Si un caine mare si bland, care se lasa imbratisat. Miroase a liniste si a cartofi copti, a brad de Craciun. Din obraji ei cresc trandafiri galbeni si noaptea ferestrele ii sunt pline de umbre.

Am stat de cand ma stiu in case straine pe care le-am crezut ale mele. In case pe care le-am vindecat de singuratate, am dormit in paturile lor in care altii au indraznit sa moara, le-am colorat peretii si m-am imbaiat in apa din gura lor stirba si acra. Am iubit mereu in case de inchiriat, am adus pe lume copilul in cuib de imprumut. Mi-am schimbat pielea in peretii altora si peste pasii mei au mers mereu alti pasi, stergandu-mi urma.

In case straine m-am luat mereu de la inceput.

Mi-amitesc ca am desenat case de cand ma stiu. Cu ferestre albastre, acoperisul tuguiat si intotdeauna cu cate un cos de fum rosu din care ieseau rotocoale albe. Mi-am desenat mereu casa in gand, calda. Din turta dulce.

focus hiperecogen

2011-07-28T12:24:00.002+03:00

9.09.2009. O data fatidica (mai ales daca e sucita cu fundul in sus, aducatoare de trepidatii pentru superstitiosi). E data la care, la ecografia morfofetala, in inimioara copilasului nostru nenascut a stralucit o luminita. Medicul i-a spus focus hiperecogenic cardiac si ne-a anuntat cu voce egala ca e un soft marker pentru sindromul Down. Adica exista o sansa ca puiul nostru sa fie afectat de o anomalie cromozomiala.
Medical, focusul reprezinta un punct de calcifiere a vaselor inimii, care nu afecteaza in vreun fel functia cordului, insa face parte, alaturi de alte surate semne terifiante, din lista de bifat a copiilor cu Down.
La inceput ne-a fost devastator. Informatiile primite de la medicul care a efectuat morfologia fetala au fost vagi, ni s-a spus sa nu fim nelinistiti (yeah, wright!), ca este o descoperire din ce in ce mai frecventa (aveam sa citesc apoi ca unul din 30 de copii sunt "afectati" de cel putin un soft market, fara sa aiba maladia), ca rezultatele bune de la dry test erau suficiente sa-mi redea usurinta respiratiei, ca un singur focus e mult mai imbucurator decat doua sau trei. Chestii pe care desi o mama tanjeste sa le auda nu ii sunt suficiente.
Asa ca saptamani intregi dupa descoperire am dat telefoane tuturor celor care aveau cunostinte medicale, medici in familie, prin alianta sau cunosteau de la distanta pe cineva, am sunat-o pe doctorita care mi-a urmarit sarcina, am repetat ecografia, am rascolit internetul, am facut cu topic pe desprecopii. De pretutindeni am primit asigurari puternice ca totul este in ordine si ca voi avea un copil sanatos. Ecografiile confirmau, dry testul zicea la fel (desi e mai degraba o statistica), am citit zeci de cazuri in care copiii depistati cu unul sau chiar mai multi marcatori pentru sindrom s-au nascut sanatosi. De fapt nu am intalnit nicio poveste nefericita, niciun deznodamant trist.
Focusul nu a disparut pana la nastere din inimioara Nataliei, desi citisem ca este o posibilitate. Si, bineinteles, si la noi totul a fost bine.
Asta este istoria. Dar...
Unele lucruri le-as face diferit. Mi-amintesc ca in disperarea mea de a cauta pretutindeni informatie am descoperit un articol intr-o gazeta medicala al carui titlu suna cam asa: "ecografia, cel mai bun mod de a ingrozi o gravida". Desigur, ecografia e prima intalnire vizuala si auditiva cu viata din pantec, pentru fiecare dintre ele ma pregateam ca pentru bal, am plans cand i-am auzit bataile inimioarei pentru prima data si inca mi-aduc aminte de ele ca fiind cea mai frumoasa muzica din lume. Dar o veste bulversanta asa cum am primit noi, spusa direct, fara un pomelnic de informatii, este periculoasa pentru echilibrul si asa fragil al gravidei. As fi preferat sa nu stiu sau sa mi se spuna foarte precis tot ce presupune depistarea focusului cardiac, sa fiu bombardata cu informatie de catre medic si nu sa alerg nauca peste tot in cautarea ei.
M-am gandit foarte mult la viata noastra cu un copil afectat de un sindrom atat de crud. Si stiu ca pe Natalia, oricum ar fi fost ea as fi iubit-o la fel, cu putere si indarjire, cu sufletul desirat in inimioara ei intrebatoare. Cu aceeasi disperare calda de mama absorbita in pruncul ei viu, mirosind a paine si a pantec.

Am scris acest post pentru toti parintii care se intorc de la ecografie cu inima franta, si da, vreau sa repet, din tot ce am citit, din tot ce mi s-a povestit nu am gasit nici macar un singur caz cu final tragic. Adaug mai jos o lista de linkuri utile, printre care si postarea mea pe forumul desprecopii.
http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=142209
http://www.leedsteachinghospitals.com/sites/fetal_medicine_unit/documents/SoftMarkers.pdf
http://www.pam-pas.com/corpuscul-hiperecogen-focus-hiperecogen-nodul-hiperecogen/
http://unudoitreisi.blogspot.com/2011/02/focar-hiperecogen-intracardiac-eif.html
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1681991/
http://en.wikipedia.org/wiki/Echogenic_intracardiac_focus

black is the new white

2011-07-25T16:33:00.001+03:00

Exista lunea neagra? Ei, daca nu, atunci o inventez eu. Are gust de lacrimi sarate si de neiubire (Mamituni, daca nu e ok, sterg). Miroase a vested si a nesomn, a mucegai. A inima inchisa, a iubire second hand.

Iata ce scriam, acum vreo 4 ani, merge de minune azi, doar ca nu a mai murit nimeni, doar inima din mine, cate putin.

în casa noastră există o cameră de murit
acolo m-am născut eu
acolo m-au spălat
şi m-au hrănit cu lapte
proaspăt

din pereţi îi cresc carpete groase
îmi imaginam
că le trag peste mine şi
cuiele vor plesni de plăcere
ca nişte nasturi descoperind carnea
zidului

părinţii mei stau acolo
şi aşteaptă

pielea lor e groasă
trasă peste cap ca o glugă

separându-le sângele
inima se rostogoleşte de la unul la altul

în faţa camerei de murit era un cireş
o pisică tărcată
o bancă verde

sub ea o pojghiţă de gheaţă
amară
care mi-a intrat în oase ca o înfrângere

părinţii mei curaţi de sânge
uscaţi şi rotunzi

lipiţi de geam
stau şi asteaptă

+

cu noi a fost altfel

unul desena frumos
celălalt se născuse cu un peşte perfect în sânge
fără solzi
fără ochi
doar un peşte
perfect
care nu ştia să facă nimic
decât să dea din coadă
ca un câine

cu siguranţă desenele frumoase vor face
blocuri frumoase
liniile drepte cândva vor fi
grinzi de oţel
în oglinda lor
unul se va vedea puternic argintiu
transparent
etern

şi peştele va începe să latre
lângă pântecul lui rece

iubirea dintre ei
umedă
ca o temniţă

+

împrăştiindu-ne din mama
ca doi căţei orbi şi transparenţi din vaginul sfâşiat şi trădător al iubirii

cândva mă voi lepăda de toţi
şi umbra mea va fi lăbărţată
va fi vie
ca o rană prelungă
adevăr vă spun

mâinile ghemuite
în sângele vostru nemişcat
îmi vor spăla inima până când
va rămâne doar o limbă

albicioasă
de teracotă fierbinte

şi spinarea mea va mirosi a pământ

ochiul vostru a urmă
şi-a câine

ziua va strânge cu mişcări lente
şi limpezi
carnea mea în formă de ou

the misfits

2011-07-23T01:55:00.000+03:00

Saptamana asta, intr-un fel sau altul, am tinut-o tot intr-un vaitat. Nu-mi place vocea mea plangacioasa, e deseori plicticoasa si stridenta, dar daca tot e blog, hai sa fie si sincer. Ca altfel vorbim despre vreme si nu suparam pe nimeni. Asa ca azi voi culmina. Si dupa ce ma descarc, revin la parfumul de banane, promit :)

Romania nu e o tara comoda. Daca esti destul de curajos sa privesti stirile incepi sa spui rugaciuni pe soptite si sa astepti apocalipsa. Orasele de provincie, mai ales cele din sud, sunt paduchioase, murdare, potrivnice. No offence, traiesc intr-unul dintre ele. Vara e prea cald, iarna tine 6 -7 luni, cand ploua totul se inunda. Desigur, nu e vina nimanui ca anotimpurile s-au ratacit si ca sufar la temperaturi extreme, ziceam si eu asa. Asa sunt nemultumitii, se iau pana si de vreme.

Mai toti au plecat de aici. Nasii Nataliei sunt la Stockholm, sora lui Mihai in Miami, varul meu in Heidelberg, avem prieteni buni in Bournemouth, cativa raspanditi prin Germania. Ne scriem si ne vedem in fotografii. Ale noastre sunt mereu cele mai pline de praf. Uneori ii vizitam, iar la intoarcere suntem si mai tristi, ne apasa parca mai tare pamantul. Noi nu am plecat. Eu am fost foarte decisa sa reusesc aici. Ca si cum ar fi posibil sa reusesti cu-adevarat intr-un loc in care oamenii sunt ostili prin insasi natura lor. In locul asta in care nu voi avea vreodata siguranta sa-mi las copilul nesupravegheat pana dupa post-adolescenta. Unde daca am inconstienta sa dorm vara cu geamul deschis sunt trezita des, prea des, infricosator de des(!) de anumiti indivizi, carora daca le spun pe nume ma voi clasifica drept intoleranta, angajati in reprize stradale de free-styling, mixand la platanele din palme ultimele hituri de la Guta. Si cate altele.

Nu, noi nu am plecat. Ne-am izolat. Nu stiu cand am inceput prima data sa construim ziduri de jur imprejurul nostru, stiu doar ca am devenit insula. Ne-am retras pentru a supravietui, pentru ca ne simteam straini si inadaptabili, uneori haituiti, deseori inconjurati. Ne-am inchis in familia noastra ca intre patru pereti de carne calda care ne tine mintile laolalta. Si suntem fericiti asa, as putea spune extatici de cand botzul de carne cu suflet a aparut intre noi. Nu-mi aduc foarte bine aminte cand am inceput sa ne bucuram de zile ploioase in care mai toate parcurile sunt pustii, sau de cand iubim atat de tare frigul care ii tine pe ceilalti zgribuliti langa calorifere. Iata cum prea multa iarna poate fi uneori utila.

Poate ca suntem noi defecti, from the wrong side of town, vorba lui depeche mode, poate ca ne-am scurtcircuitat candva, iremediabil. Poate.

Am gasit mereu scuze sa nu plecam, ba parintii batrani, ba te-miri-ce incertitudini, adevarul e ca nu am avut destul curaj. Nu e niciodata prea tarziu sa o facem, poate ca intensitatea dezamagirii nu a fost pana acum asa de puternica, poate ca instinctul de fiare salbatice pe care ni-l da puiul de om ne va face sa fugim cu el in dinti pe vreun asfalt proaspat spalat, fara urme de scuipati si neinsemnat din metru in metru cu rahat de caine. Nu-mi plac oamenii care se tanguie fara sa actioneze, nu vreau sa fiu dintre ei.

E posibil sa mi se reproseze ca exagerez, ca e uneori frumos, ca e indurabil.
Indurabila Romanie ne-ar putea fi doar undeva, in varf de deal, intre livezi si animale libere. Enjoying the silence, tot vorba lui depeche. Cumva inadaptabilitatea noastra exterioara tine foarte mult si de o exacerbata dorinta de libertate. De spatiu deschis, de distante. De nesfarsit.

un fel de introducere despre toleranta

2011-07-20T16:21:00.000+03:00

Romania nu e o tara toleranta. E tara lui first shoot then ask, oricine stie asta. De simtit o simti abia cand treci granita prin alte parti mai senine pe unde toata lumea zambeste si tu esti singurul incruntat. Si pare de-a dreptul dubios ca nu ai cu cine sa te iei la hartza. Dam vina pe temperament latin, pe sangele care da in clocot, pe carbohidrati in exces, pe saracie si neajunsuri, niciodata pe educatie. Pentru ca toleranta este pana la urma o problema de educatie si conduita, iar carenta ei dezvaluie personalitati slefuite cu barda, medievale si fara prea mari pretentii. Oare?
Ma gandesc tot mai des ce inseamna pentru mine toleranta si cred ca definitia ei e foarte aproape de lipsa incrancenarii, de puterea de a asculta/accepta/intelege variante ale aceleiasi povesti, de a admite ca la un rezultat comun se poate ajunge pe mai multe cai.
Mda, am incercat sa fiu extrem de politically correct in randurile de mai sus. De fapt, adevarul e pe undeva la mijoc si e ascuns in nuante. O voi lua frumos, cu liniute, "inginereste":
1. Parenthoodul, alaptarea si toleranta.
- credeam pana mai ieri ca pentru a avea succes si a se impune, campaniile pro-alaptare trebuie sa fie virulente, galagioase, poate chiar agresive. Ca doar asa reusesc sa se faca auzite.
- foarte wrong, va spun, pentru ca oamenilor nu le place nimic impus, mai ales atunci cand e vorba de cresterea copiilor. Pana si povestea noastra atat de fericita si de frumoasa, cu alaptat des, oricand, oriunde, cu somn usor in formatie completa, cu brate si carpe atarnate de noi poate fi considerata agresiva pentru parintii care nu vad "parintia" din unghiul prin care o privim noi. Si toata atitudinea noastra oarecum boema sa fie interpretata drept ostentativa. Deci, intoleranta.
- tzatza mea dezgolita prin parcuri poate fi considerata o declaratie de intoleranta fata de biberon, slingul e desigur o sfidare la adresa caruciorului.
- si da, daca afirmi ca alaptezi copilul chiar si dupa 2 ani, daca il porti, daca il hranesti cu mancare fara aditivi, daca dormi cu el in pat si ai tupeul sa povestesti toate astea cu detasare esti considerat intolerant. sectant. ce mai, un element daunator.
- povestile fericite sunt in general greu de mestecat.
- daca vin si zic ca ele de fapt sunt oglinda complexelor celorlalti voi fi desigur aroganta
- parca am mai zis undeva ca eu in lumea asta nu am ce cauta, nu? dar despre izolare in alt capitol
- media a reusit sa netezeasca foarte discret modul in care percepem lumea, asa ca daca pentru trupuri de tot felul (semi)goale pe toate ecranele si prin toate ziarele gradul de toleranta e ridicat, pentru un copil mare care suge dintr-o tzatza nu mai e asa de sus, ba chiar tinde catre zero
- de unde rezulta ca intoleranta e si ea o consecinta a taberei in care te afli, a partii de gard din care iti strigi fiintarea
2. Abuzul si toleranta.
- in Romania abuzul asupra copiilor e tolerat si incurajat, ca doar asa "se struneste" un copil
- in Romania abuzul asupra animalelor e tolerat si incurajat
- in Romania abuzul asupra celor mai slabi si mai mici e tolerat si incurajat
- ne-am obisnuit atat de tare cu abuzul incat il toleram fara sa clipim.
- parcurile sunt cel mai viu exemplu. Zilele trecute am auzit o mamica anuntandu-si copilasul de vreo 3-4 anisori ca daca va mai pune o singura intrebare il va inchide in masina, singur, in plina canicula. Copilul s-a resemnat si a tacut. Eu am tacut si am mers mai departe. In problemele domestice nu se intervine, nu? Asa ca, insasi tacerea mea a fost toleranta unui abuz.
- dar despre abuzuri as putea sa povestesc foarte mult. poate intr-o zi. intr-una mai senina.

biscuiti verzi si un pahar de fructe parfumate

2011-07-19T18:11:00.002+03:00

Astazi mi-am readus in nari mirosul sarat al marii, alaturi de un fel de zmuti cu parfum exotic. Si pentru asta trebuie sa le multumesc frumos fetelor dragi din blogosfera, Raluca si Amy, pentru retetele pe marginea carora am brodat culinaro-imaginativ. Or sort of.

Biscuitii sunt raw, sarati, inmiresmati si aproape ca ai senzatia ca mananci plaja de la Costinesti, de prin zona epavei, asa ca daca nu sunteti impatimiti in ale algelor e mai bine sa nu va lasati in mrejele acestei retete aparte. Nataliei i-au placut, eu i-as fi mancat pe toti, as indrazni sa zic ca merg si cu o bere alaturi, dar in raw asta nu e deloc kosher :)
So, that's it:
Biscuiti cu alge verzi - reteta originala la Raluca:
-o rasnita de seminte de susan
-o rasnita de seminte de dovleac
-2-3 linguri de seminte de chia hidratate
-3 lingurite de seminte de canepa
-2 linguri de pudra iarba de grau
-o lingurita si jumatate de alge kelp
-2-3 lingurite de spirulina pudra
-o lingurita si jumatate de fulgi de drojdie
-faina de hrisca
-faina de ovaz
-ulei de in
-apa

Amestecate, formate, deshidratate. Pam, pam!

Fructe cu parfum exotic - reteta originala la Amy:
-o banana
-3 caise
-2 lingurite seminte de susan rasnite
-2 lingurite seminte de canepa
-2 linguri de iaurt
-unt de cocos
-o lingurita de miere de zmeura

Taiate, blenduite, baute. De vara.

destination anywhere: cate ceva despre fericire

2011-07-16T02:14:00.001+03:00

Imi povestea cineva deunazi ca la scoala gimnaziala, acolo unde invata fetita ei, imediat dupa vacanta cea mare, copiii sunt intrebati de catre o anume profesoara prin ce locuri grozave le-a purtat vara pasii. Si cum mai toti se lauda cu locatii exotice, insule separate de continent de vreo maneca celebra sau plaje cu nisip colorat si apa transparenta, iar fetita ei, plimbata prin tarisoara tricolora, se face mica de rusine si prefera sa taca.
Trist, nu?
Trist pentru ca grosimea portofelului clasifica, eticheteaza si standardizeaza. Cum de altfel face si grosimea obrazului. Desigur, asta nu e de ieri de azi, dar devine criteriu de departajare definitoriu. Aceeasi mamica povestea ca eticheta tricourilor are mai multe vizualizari decat compunerea despre toamna si sa te fereasca sfantul sa vii fara vreo firma cu patalama ca iti pierzi colegul de banca, prietenele de chicotit, dreptul de a avea pareri, statutul. O adevarata sinucidere sociala!
In scoala primara, cand inca eram sub regimul dictatorial, ai mei nu ma lasau sa iau la scoala portocale sau banane, pentru ca ceilalti copii ar fi poftit. Asta se intampla de obicei prin decembrie si poate printr-o farama de ianuarie, cand se gaseau banane verzi de care imi amintesc ca se coceau invelite in ziar, in locuri intunecoase, plamadite parca din nou, in taina si miracol.
Si iata cum peste 20 si ceva de ani, bananele se coc in clasa, invelite in invidia si in complexele celor care au adunat intre degete numai praf de romania, multicolor nu de la vreun mineral rar ci de la ambalajele devenite una cu natura.
In lumea asta in care eu nu incap defel, oricat m-as ajusta, ca intr-un tipar de carton la miss univers, imi doresc un singur lucru. Sa cresc un copil fericit. Care fie ca s-ar balaci cu varful degetelor de la picioare in Sena sau Tamisa, fie ca ar face om de zapada prin Scandinavia in ger cumplit sau ar lenevi sub dud la Gheorghe Doja, Ialomita, ar fi la fel de fericit. Si liber. Si multumit ca exista, in lumea asta atat de pestrita, unic si irepetabil si curat la suflet. Pentru mine e prea tarziu, eu am in sange ciuperca esecului, latenta sau virulenta, depinde de felul in care privesc soarele prin ciobul meu de sticla. Eu sunt banana ramasa verde, probabil de la cat plumb mi-a intrat prin piele de la atata copt in ziare. Dar pe ea, pe Natalia mea, o vreau coapta cu inima respirand soare, inhamandu-se la fericire cu toata fiinta ei, oriunde (n-)o vor duce pasii. Iar asta insumeaza cam tot ce vreau sa fac pentru ea ca parinte, sa o invat fericirea asa cum imi inchipui eu ca ar fi, alba, usoara, racoroasa si cu miros de banane. :)

P.S. E o meteahna veche, de cand scriam cu alte glasuri prin alte incaperi, sa pun titluri in engleza, de obicei coveruri, si cum obsesia concertului Bon Jovi trece greu, iata-ma nedezmintindu-ma. Asa ca iertati, nu e fitza, e dor.

she wasn't born to follow

2011-07-13T13:22:00.002+03:00

Natalia nu are cercei. Uneori e confundata cu un baietel, mai ales ca nu e foarte des invesmantata in roz.
Mi-am promis mie ca ma voi cenzura si ca voi incerca sa fiu toleranta, insa ieri am avut iar o pasa de sinceritate afirmand ca gaurirea urechilor la bebeluse e o barbarie tributara unor traditii inutile. Acum, nu le-as numi traditii, cat inertii. Dar nu am inteles niciodata de ce un nou nascut care trece printr-un proces traumatizant de adaptare la un mediu cu totul diferit are nevoie de o durere in plus, de lacrimi suplimentare. Si cum bijuteriile ar putea sa potenteze cumva frumusetea mirabilei fapturi, cum plusul de maturitate dat de carnea strapunsa se asorteaza cu dragalasenia si puritatea unui copil.
Desigur, si eu am facut parte dintre bebelusii impodobiti. Numai ca mie mi s-au infectat intepaturile, am plans si am isterizat cumplit pe cele trei femei grozave din viata mea, care s-au dat de ceasul mortii ca au chinuit copilul degeaba. Matusa imi facuse cerceii inca dinainte de a ma naste, dintr-un aur mostenit in familie, care fusese candva si dinti in gura strabunicei. Bunica a insistat sa mi se faca gauri inca din maternitate, pretinzand, cu o logica ciudata, ca durerea unui copil e mai repede pusa spre uitare. Mama, luata de val, fericita ca a supravietuit inca unei nasteri, si-a dat zambitoare acordul pentru piercing. Fericita spun pentru ca nu mi-a dat vreodata sa vad in vreo femeie o asa cumplita frica, subconstienta, de moarte la nastere, ca la mama. Iar fratele meu, care avea 11 ani atunci, s-a bucurat de bafta de a fi baiat.
Asa ca, dupa o astfel de poveste fioroasa si foarte vizuala, care capata la fiecare repovestire inflorituri noi si parca mai mult sange, am decis ca e timpul ca Natalia sa aiba si ea parte de putina bafta. Si i-am promis ca in clipa in care va simti nevoia de podoabe agatate de urechi vom mergem amandoua la piercing, si vom suferi la unison dar constiente si asumandu-ne durerea.

Update progresist:
Astazi am vazut cei doi canini de sus, au strapuns gingia ca doua perlute nepretuite, cea mai faina bijuterie. Ii asteptam inca de acum o luna, cand Natalia a trecut prin cateva zile cu lacrimi si suparari insa abia acum si-au aratat mugurasii delicati, in liniste si fara averitzari.
Nu-si mai suge degetul aproape deloc, si asta de cateva saptamani. Prietenul ei de nadejde, tovaras inca de la 4 luni, despre care mi s-au povestit intamplari cu dantura deviata, cu unghie deformata, a fost uitat complet. That's a good news!

the talented mr. jon bongiovi

2011-07-11T14:57:00.001+03:00

Daca s-ar fi aruncat aseara in multime ar fi fost devorat de viu, reinventand povestea lui Suskind cu un Grenouille tanar si frumos ca un zeu. Devorat din iubire de o multime care l-a asteptat si adorat in tacere aproape 30 de ani.
Ma intreb cum e, ce simte un rock star cu lumea intreaga asternuta in palme? Cum se simte iubirea de acolo de sus, cat de tare il inalta, pana unde? Sigur te reaseaza in alte granite, iti schimba structura sangelui inspre nemurire.
Pentru mine JBJ a fost tot ce am vrut eu sa-mi fie, neetichetabil dupa standardele uzuale, nedemodabil vreodata. Esenta vie si fierbinte de iubire.

Nu a cantat Blaze of Glory dar l-am iertat. Poate mai vine odata. Eu una deja am inceput sa-l astept.

jon

2011-07-07T01:18:00.002+03:00

Daca acum 18 ani mi-ar fi spus cineva ca intr-o zi voi respira acelasi aer cu JBJ as fi murit de fericire. Si probabil ca 18x365 (+/-) de zile nu as mai fi dormit. Asa ca duminica am de gand sa ma intorc in timp. Cu atatia ani cati sunt necesari pentru a-l vedea pe Jon Bon Jovi cu inima dilatata de extaz. Ma voi demonta din trupul asta fragil si nedumerit si-mi voi infasura pe oase carnea mea inocenta si cruda de adolescenta, carne mirosind a viu.
Pe Jon l-am avut atarnand deasupra patului, colorat, fluffy si seducator icon al anilor '80, apoi zambind sarmant si cu stil de sub o chica scurta dar inca ciufulita (cred ca am plans cand i-am vazut primele poze cu parul scurt, trebuie sa fi plans...), i-am scris numele la coada caietelor, pe filele manualelor plicticoase, cu siguranta si pe blugi, l-am decupat din Bravo lipindu-l apoi cu scoci pe sifonier. L-am adorat.
Am fost si discriminata probabil in grupul meu de rockeri, pentru frivolitatea de a-l asculta prea des, dar Jon a fost mereu mai degraba muzica pentru fete. Nu dadea bine sa oftezi prea des pe "bluzuri" ca Bed of roses sau Always. So what! Era mai romantic sa ai o pasiune pentru Jon Bon Jovi decat pentru Ozzy, desi mai uncool, mai ales daca aveai atarnata de gat o cruce mare din argint si nu ieseai din bocanci nici vara. Dar am putut sa traiesc cu asta.
Intotdeauna cand aud Blaze of glory imi miroase a primavara timpurie, a colt de floare proaspata si a soare. Asa ca astept sa ma inund de primavara in geometria unui iulie care in Romania arata tot mai ciudat.
Bucuria mea va fi stirbita insa de sentimentul ce-l am tot mai viu, acela de mamarea. Ma voi separa pentru ore bune de copilasul mic si, desi visez la fericire, mi-e teama ca ea va fi diluata. Am insa nevoie sa-mi mai inmoi odata degetele in adolescenta mea infernala, sa o gust si sa-mi aduc aminte.

Cele mai cele 3 de la Bon Jovi, in ordine intamplatoare:

mamebune/mamerele

2011-07-05T17:21:00.007+03:00

Eu nu stiu ce fel de mama sunt. Asta ramane sa decida N, cand va avea varsta la care retrospectivele pot fi concludente. Daca as spune ca ma straduiesc sa fiu o mamabuna exprimarea m-ar dezvalui fatarnica pentru ca o mama buna nu se straduieste. Este si-atat. Nu se sacrifica, ci traieste viata asa cum e. Asa cum vine, in avalansa sau tiptil.
Toate suntem disperate sa fim mamebune. Si dispererea asta ne face sa ne pierdem mintile si sa dam cu copilul de pamant. Pentru ca ne croim in imaginatie tipare perfecte in care mamabuna si copilulbun zambesc si culeg nori in forma de crizanteme de pe cer. Pentru ca facem tot ce e omeneste posibil ca viata noastra sa arate ca in reclame. P-e-r-f-e-c-t-a. Si daca copilulbun vine cu capul spart sau da mancarea pe jos sau face crize sau se plictiseste si maraie neincetat cand noi avem nevoie de liniste(!) inseamna ca nu ne apreciaza si e rau si noi care ne sacrificam pentru tzancul asta nerecunoscator dar el, uite... si jap, jap doua palme pentru ca ne-am iesit din fire. Dar suntem mamabune in continuare. Copilul....e rau. Lasa, ca-i trece lui artzagul! Suntem mamebune pentru ca il hranim pe tzanc, si il spalam si are tot ce-i trebuie, tone de jucarii, nerecunoscatorul, ce tot vrea de staaaa agatat de noi toata ziua. Are camera lui, patul lui si il iubim, desigur, dar pe copil trebuie sa-l pupi doar in somn, altfel si-o ia in cap. Acum, nu moare nimeni dintr-o punga de pufuleti, sau dintr-o inghetata. Ce daca se obisnuieste cu ele si apoi le va cere insistent chiar in mijlocul supermarketului, ridicam vocea putin si se potoleste. Eeeee...
Nu stiu ce fel de mama sunt. Sunt mama Nataliei. Moni, mama Nataliei. Unii ar zice ca fac parte din categoria care se bate cu pumnii in piept ca sunt dintre cele mai grozave, ca tin prelegeri si pun la punct si urmez mode aparute peste noapte. Se poate. Cred insa ca fiecare palma indiferent de cat de tare e aplicata, fiecare vorba grea, fiecare rasteala sau lipsa de chef lasa o amprenta rece in sufletul fraged de copil. Si, nu-i asa, dupa amprentele astea suntem toti judecati candva, ca intr-o crima bizara de care nu avem scapare.
Stiu insa ca e foarte comod sa ti se ofere portite de scapare din mamicie. Si sa le iei. Incet, incepi sa nu mai tresari la cel mai mic scancet, ci sa te intorci pe partea cealalta, poate se potoleste. Te face asta o mamarea? Nuuuu, doar toata lumea face asa. Toate avem nevoie de timpul nostru, nu-i asa, pentru noi. De spatiu. De rasfat. Avem nevoie sa ne simtim printese si sa mai fim macar cateva momente selfish bitches cum eram candva, cand nu aveam obligatii (da, sunt ironica, dar e o trista ironie). Rasfatam, desigur, cu limite. Nu suntem mamerele, nu, dar construim usor ziduri, din vorbe, din suparari, din oboseala. Si ne gasim scuze, mereu. Usi. Care devin tot mai largi si daca iesim pe ele duse suntem.
Sunt destui copii mutilati de mamebune, subtil, ascuns, ca o vraja pe care numai o mama stie a o urzi. Schiloditi pe dinauntru de mameiubitoare, care i-au ingrijit si i-au sarutat pe frunte noaptea. In somn.
Nu, inca nu am aflat ce fel de mama sunt. Sigur nu sunt bunadetot pentru ca am convingerea ca mamelebune nu au nevoie sa li se spuna over and over again cat de grozave/minunate/fenomenale sunt, ele stiu si eventual rad senine daca le spui altfel. Eu am. Nevoie, adica. Ciudata specie trebuie sa fie si asta de mamabuna.

Nota: ce am scris e un soi de pamflet. nu am facut referire la nimeni in particular in randurile mele de mai sus, si daca am vorbit in plus cu siguranta ma veti ierta.
Aaa, si e al naibii de greu sa fii mama. Mamabuna, nu mai zic.

Edit: la sugestia Ancai si a lui Zu, de la care a pornit tema, preluata apoi si de Ada, propun o leapsa. Stiu ca lepsele sunt mai degraba fun si destindere, insa cred ca e un subiect important, desi incomod, de profunda introspectie pentru fiecare mama. Nu am sa numesc pe nimeni, e leapsa pentru toate cate suntem, cu pruncii in jurul nostru. Lasati doar un mic mesaj aici cu linkul, daca veti vorbi despre asta.

o viziune a sentimentelor

2011-07-04T12:53:00.001+03:00

Maine, pe 5. Un an si jumatate. De cand mi-s limpezi cuvintele. De cand am evadat desprinzandu-ma din mine cu aripile inainte. Ma adun din ea bucata cu bucata, inima peste inima, aceeasi umbra. Un an si jumatate de iubire orbitoare.
O aud, o ascult. Vorbeste mult. Ii plac cuvintele, intelesurile, muzicalitatea lor. Ne spune pe nume, imita glasul animalutelor, numaram degetele impreuna, pana la cinci. Patru spune foarte clar, restul sunt pocite. Strange cuvintele in pumni si le elibereaza stropite cu inocenta ei absoluta, nu intelegem tot ce spune pentru ca i-am uitat limba. Pentru ca uneori glasul nostru uscat se leaga intr-insul inexplicabil. Imi odihnesc urechea pe inima ei care vorbeste, in fiecare seara imi spune cine sunt.
A mers traziu. La un an si patru luni a pasit singurica, apoi s-a oprit, avea inca nevoie de noi in prelungire. De o luna insa a prins curaj, s-a luat talpasita intr-o zi si dusa a fost. Apoi a inceput sa alerge. Isi modeleaza lumea in tropot marunt de pasi, o privesc cu nesat cum isi ingroapa fetisoara mica in flori, sorbindu-le aroma.
Ii plac caii. Si trenurile. Si capacele de canal. Si pietrele. Din pietre isi croseteaza povesti pe care ochii nostri lungi nu stiu sa le incapa. In lumea ei totul e miracol. Noi ne hranim cu gandul fericirii de acolo. Copiii au curajul sa se construiasca dupa regului doar de ei stiute.
A mancat lapte de mama exclusiv aproape pana la un an si o luna. Nu are inca bucate favorite din lumea solidelor, nu a fost cucerita de vreun gust, asteapta sa le vina vremea.
Isi face jucarii din nimicuri, ignorand gramezile de cuburi, animale neinsufletite sau jucarii cantatoare. O iubeste pe Peppa Pig cu tot cu familia ei grohaitoare, e total dezinteresata de televizor, de prize, de cabluri, recunoaste pericolele si le ocoleste fara insistente din afara. Protesteaza vehement daca e deranjata dintr-o activitate aleasa de ea, asa ca am invatat sa-mi tin in frau tendintele de control freak si sa o las libera. Sa fie.
Nu i-am lasat vreodata lacrima nestearsa si nesarutata indelung, mi-e un dor violent de ea chiar si atunci cand pleaca la plimbare cu bunicul si inca tresar cand spune mama.
Un an si jumatate si tot nu am invatat sa vorbesc despre ea altfel decat cu stangacie.

supa alba pentru zile negre

2011-07-01T15:17:00.000+03:00

Honey, smells like dinner! (parafraza dupa cel mai nou episod din True Blood, care mi-e inca drag, desi e invadat de tot mai multe personaje ciudate si plictisitoare, care se fataie fara rost printre cei care sunt cu-adevarat seducatori, si-anume vampirii)
Calendarul nu ma convinge ca e iulie, asa ca iata o supa de toamna, de incalzit nasuri si de tratat viroze. O supa burgheza, cu detalii elegante si urma parfumata de domnisoara sclifosita.

Ingrediente:
-o conopida de marime medie
-un mango bine copt
-2 cepe tinere si delicate
-doua linguri generoase de unt de cocos (de cocos care creste in copac si nu face cucurigu :)) -precizare pe care o fac intrucat s-au mai creat confuzii)
-cimbru
-chimen macinat
-ghimbir (2-3 centimetri dintr-o radacina)
-sare
-marar pentru decor

Facerea e simpla, legumele, fructul si ghimbirul se fierb, spre final se adauga condimentele, se amesteca viguros in blender, se adauga untul inmiresmat si se soarbe pofticios in zgomot de ploaie rece si neprietenoasa.

P.S. mergem la bon jovi, mergem la bon jovi, mergem la bon jovi hurray!

10 things I love about me

2011-06-29T14:17:00.006+03:00

Ma atasez usor si definitiv. Imi place sa-mi fac cuib, sa ma stiu protejata, sa-mi gasesc alinare in amintiri si in lucrusoare marunte, fara insemnatate si fara valoare. Retin aromele intamplarilor si le asociez cu fragmentele materiale ale unei lumi pe care o pot recompune doar asa, fiind suma lucrurilor care m-au definit candva.
Cand Alexandra (pe care o admir teribil pentru verticalitatea ei si convingerea cu care isi sustine argumentele. si pentru ca isi pierde noptie la seriale :), ca si mine. si pentru multe, multe altele.) m-a onorat cu leapsa celor 10 fericirii materiale, m-am bucurat, am crezut ca-mi va fi usor sa ma recompun din nimicuri. Am ales cu nostalgie si ma voi limita cu greu la zece. Raluca a scris frumos si din inimia, cum numai ea o poate face, cu pozitivism si energie, a fost o incantare sa o citesc, ca intotdeauna. Asa ca ma grabesc sa postez, inaintea lui Zoozie care cu siguranta ma va eclipsa de tot :D.

1. Patul Malm de la Ikea
180x200, cu saltea poket anatomic confort, medicametul suprem al spatelui meu rablagit. Este echivalent cu "acasa", cu rasuflarea calda si egala a celor adormiti, cu matzele tolanite printre perne, cu alaptatul de noapte, cu bucuria de a ne aduna toti pe o insula moale care e numai a noastra. Nu ma odihnesc in niciun alt pat ca in el si, desi are o laterala din lemn incomoda, Natalia mea cea inteleapta a stiut sa relationeze cu el asa incat sa-l urce si coboare fara peripetii.

2. Joan Baez

Complete discography. Ancora mea. Muzica de liniste, muzica de bine, de amar, de soare sau de ploaie. Dincolo de gratia si claritatea vocii de privighetoare, dincolo de versurile speciale e starea de bine care ma duce in copilarie, in siguranta. Adapostul meu.

3. Colectia de fotografii vechi

Am cateva sute, am strans ani de-a randul, de prin poduri, magazine de antichitati (devoram Lipscaniul in facultate), cersind amintirile batranilor, tocmindu-ma, implorand (in facultate primeam mita poze vechi in schimbul ajutorului la examene sau al intocmirii de proiecte). Imi sunt atat de dragi siluetele aparte ale personajelor din poze si, chiar daca nu le stiu multora istoria personala, imi place sa-mi inchipui viata lor, tihnita sau tulbure, ghicind-o sub riduri si volanase, sub lacrimi sau dupa zambete. Cea mai veche dintre fotografii, infatisand o oarecare M-elle Zahariceanu la 17 ans (1872), o port cu mine in portofel, ca pe o ofranda.

4. Slingul Nord

Bratul meu suplimentar care imi permite sa raman verticala si usoara cu puiul agatat de mine. Nu ma vad trecand prin anii cruzi ai maternitatii fara el si nu am sa obosesc vreodata laudandu-l.

5. Blugii

I-am avut pe toti. Prespalatii, turcismele, blugii piramide, blugii mulati, cu talie joasa sau inalta, skiny, cu elastic generos pentru burtica cu fetitza dulce, numere mari cand infulecam placinte, numere mici de cand ma rasfat in ierburi verzi, colorati sau denim, rupti in genunchi, purtand insemnele numelor de idoli in carioca neagra, facuti trei sferturi sau scurti vara, uscati pe calorifer, iubiti cand oglinda imi mangaia silueta, urati si udati cu lacrimi cand, desi foloseam forta, nu reuseam sa-i inchid in talie, mereu alaturi, ca niste prieteni de nadejde. Sunt the lady without the stroller in blue jeans.

6. Furminator

Peria pe care fiecare posesor de animal cu blana ar trebui sa o detina daca nu vrea sa poarte vesnic o paturica subtire si matasoasa de par peste orice, de la haine pana la periuta de dinti :D .

7. Canile de la Indiska

Daca as cunoaste un magician l-as ruga sa ma transforme in furnica sa ma pot furisa in acest magazin fascinant din Stockholm, sa locuiesc printre farfurii si esarfe, sa ma catar pe rochiile lungi cusute fin si sa-mi fac culcus in pernele moi si colorate.
Canile sunt mari, incapatoare, grozave pentru ceai sau zmuti si pentru incalzit mainile iarna.

8. Poeziile
Mele. Scrise de mine. Cand m-am scris pe mine si mi-am intors inima pe toate partile, ca la parada. Cand m-am vazut cu adevarat pentru prima data. Cand nu m-am recunoscut dar am inceput sa ma caut. Care mi-au spus ca ma voi gasi tarziu, in bataia de inima a unui copil cu ochii limpezi. Copilul meu.

9. Smoothies

Cu fructe, cu frunze verzi, cu fructe si frunze foarte verzi, in toate combinatiile posibile, aromate, inmiresmate, potolitoare de foame si sete, furnizoare de energie si curaj, colorate si cremoase, imi sunt nelipsite. Oriunde ma duc transport si blenderul, pentru ca viata fara zmuti e saraca si pustie.

10. The workouts

Ce-mi lipseste cu adevarat din cealalta viata a mea. Nu era zi fara jumping jacks, dimineata fara strechings, sau seara fara yoga. Imi luam lectiile de la cei mai mari, mi-am sculptat picioarele cu P90x-ul lui Tony Horton si am ramas insarcinata printre abdomenele criminale ale lui Charlene Johnson. Mi-e dor sa transpir, sa fiu epuizata, sa-mi simt muschii arzand, mi-e dor sa topai si sa ma transform in echilibru. Burn it up, baby!

Nu, stai, nu am terminat. Odata pornita nu mai am bariere. Asa ca ar mai fi:
11. Cuisoarele. Domnisoare cu trup felin si fusta aromata, minunate in sosuri de legume dar si in prajituri, alaturi de scortisoara si ghimbir.
12. Dilema (veche). Care nu va mai fi vreodata la fel fara als

13. Charles Michael "Chuck" Palahniuk. Pentru ca Bantuitii e cutremuratoare si Fight Club e cult. Si pentru ca intelege totul atat de bine.

14. Black xs for her de la Paco Rabbane.

Si inca:
-blogul si internetul aka tablita de ardezie si informatia, legatura, antenele
-filmele, filmele, filmele. si serialele
-Leonard Cohen
-cerceii luuungi
-nikon 50mm f 1.8
-parul lung si negru dupa care suspin si promit sa mi-l aduc inapoi
-filmele (da, iar) :)

A fost frumos. Am revizuit, am taiat, am retusat. De am iesit sifonata, ramane sa decideti voi.
Sper sa aiba fun si dragile doamne spre care trimit leapsa: Andra, Oana si Cristina, Mamituni, Monis si Gabi.

alaptarea in vacanta. in public.

2011-06-27T15:54:00.006+03:00

Recunosc, sunt competition junkie. Desi de putina vreme in blogosfera, m-am straduit sa nu ratez niciun concurs, nu atat din dorinta de a casitga ceva material, cat din placerea copilareasca de a trai putina tensiune la extragere, de a ma stii in joc.
Asa ca iata-ma de asta data, vanator de crema dulce si naturala dar si narator de experienta curajoasa a alaptatului, dincolo de peretii ocrotitori ai caminului, direct in ochii hulpavi ai lupului romanesc.
Am alaptat afara pentru prima data intr-un parc pustiu, Natalia era micuta si primavara inca nu venise, am rascolit printre hainele groase drumul spre izvorul dulce si linistit, si, desi nu erau curoisi prin jur tot am simtit ca pentru mine e un pas urias, sa ma pot expune (orice s-a zice, in Romania alaptatul in plublic e o forma de expunere si tine doar de mama sa poata manageria cu delicatete si inteligenta firescul gestului), sa-mi permit sa fiu vulnerabila printr-una dintre cele mai puternice imagini ale maternitatii.
Iar de atunci alaptatul in public a avut frecventa proportionala cu dorinta de hrana perfecta si managaiere exprimate de copilas, niciodata nu am refuzat-o, oriunde am fi fost, in mijloc la Afi, in Piata Sfatului, in fiecare parc, in cofetariile din Stockhoml, in magazine, pe strada, pe banci, pe margini de strada, pe trotuare, la masa, in vizite, in asteparea apusului in Oia, pe plaja, in mijloace de transport.
Nu am avut experiente neplacute cu trecatorii, cu o singura exceptie, culmea, nu in Romania. In Santorini, obositi de stradutele abrupte si intortocheate, ne-am oprit pe o margine de zid pentru o gurita de lapte de foame, lapte de sete, lapte de drag. Eram in Oia, in vanzoleala de dinainte de apus, cand grupurile de turisti devin frematatoare in cautarea unui loc cat mai bun pentru a privi spectacolul soarelui inghitit de mare. Ne asezam si ne desfasuram, asa cum ne-am obisnuit, firesc, fara ostentatie, cand cateva personaje din stanga noastra se ridica si pleaca, nu inainte de a ne arunca sageti din priviri. Nu stiu ce natie erau (pareau insa europeni dupa port), sau ce cutume am lezat prin gestul nostru, mi-a parut doar amuzant-amar, ca mai sunt oameni care se sperie de copii care se hranesc din mame.
Nu am intalnit des mame care sa alapteze afara din casa (pot numara pe degetele de la o mana, si atunci era vorba de bebelusi in primele luni de viata), nu m-au interesat comentariile si privirile celor care treceau pe langa noi, cand alaptez suntem numai doua suflete, si lumea se strange pana ce ne cuprinde doar pe noi, in linistea si bucuria de a ne regasi atat de des una in cealalta. Oriunde si peste tot.
Din pacate pozele nu sunt grozave (in familia noastra ceilalti fotografiaza cu pistolul la tampla si fara pic de inspiratie, eu am putine poze cu ochii deschisi :) ), dar imi sunt dragi si asa.

magia din lucrurile simple

2011-06-22T21:08:00.000+03:00

Suntem in inima baraganului, parliti de soare, ciupiti de muste (specimene agresive cu trompa de tantar si bazait de albina), cu semnal foarte slab de internet si obiectiv nou la nikon, in teste. Lenesi si ferice.
Copilul se joaca in mijlocul drumului cu praf si pietre,

viziteaza animalele din vecini, incantata de cocos

si oite, imita tropotul calutilor si se scutura cu zgomot precum curcile.

Mancarea are gust de soare si ii cunostem personal sursa de provenienta.

Am incropit o salata delicioasa

cu rosii din gradina vecinei, oua cu galbenus solar de la dumnealor

ceapa si usturoi scoase din pamant in momentul prepararii, marar adunat din planta inca vie, branza de la o coana vacuta ce trece leganandu-se incet in fiecare seara pe langa un copil mut de incantare,

masline de pe meleaguri la care ne gandim cu dor de vacanta. Si busuioc proaspat si verde.
Bem zmuti aromat si acrisor din visine proaspete.

Mangaiem motanul de imprumut al bunicilor adus si el din oras, aflandu-se intr-o nesperata libertate care probabil il ameteste intr-o neinchipuita fericire pisiceasca.

Cam asa arata fericirea noastra, inzorzonata cu moliciunea linistii si simplitatea de a regasi bucurie in caldura dogoritoare a pamantului.

inele pe umarul meu

2011-06-16T14:37:00.000+03:00

O scurta introducere, pentru ca am pierdut postarea Dianei si pentru ca aveam de gand de ceva timp sa scriu despre povestea carpelor noastre. La babyexpo din noiembrie 2009 am primit un pliant in care erau prezentate mijloace textile neconventionale de transport bebelusesc. Mi s-a parut interesant, dar nu ma vedeam infasurata in materiale cu pruncul lipit de mine. Hmmm...Ca mai toate teoriile din cealalta viata si asta avea sa fie demontata marunt, primul puseu de crestere al Nataliei m-a convinsa sa intru rapid pe sling.ro si sa comand Nordul. Ne-a fost vital in primele luni, apoi l-am parasit treptat, uitandu-l in dulap si inlocuindu-l cu wrap tesut si mai apoi cu bondolino. Ma gandeam chiar sa il fac cadou cuiva, dar amicele mele cu bebelusi mici s-au aratat reticente la a introduce ceva nou si revolutionar in locomotia mamica/pui. Ma felicit ca l-am pastrat.
In recenta noastra vacanta din Santorini slingul a fost vital. Pe stradutele inguste si abrupte din Oia nu ne-am fi descurcat altfel, in aglomeratia si zumzetul de dinainte de celebrul apus, printre magarusii din Fira, in magazine, pe plaja ca o tigaie incinsa, mereu slingul ne-a fost lifesaver. Ma uitam cu nesfarsita compasiune la parintii transpirati si coplesiti de povara unui carucior dublu (occidentalii au obiceiul sa-si transporte copiii de varste apropiate intr-un singur carucior, pentru gemeni), impingandu-l sisific la deal, ocolind, caznindu-se pe strazile strimte (in orasele superbe cioplite parca direct din stanca strazile sunt inguste, alunecoase si au trepte, aproape impracticabile pentru un copil care merge de putina vreme). Iar ei se uitau la noi cu invidie nemasurata :) . Cred ca un magazin cu mijoace de purtare bebeluseasca in Santorini ar falimenta magazinele de suveniruri si de bijuterii, pentru ca, contrar celor auzite inainte de a pleca in insula, cum ca nu e un loc pentru copii, foarte multe familii erau complete, cu toti pruncii dupa ele. De fapt eu doar in Romania am auzit de parinti care isi petrec vacanta separat de copiii lor, ca nah!, o vacanta ai, sa-ti "tihneasca". Dar asta e deja o alta poveste.
Am avut si bondolino cu noi, dar nu-l mai prefera, ii limiteaza miscarile si vederea. Asa, cu slingul, dupa oboseala unui mers topaia direct la odihna, in brate, pentru ca mai apoi sa fie eliberata iar in valtoarea strazii. Si asta cu parinti fara dureri atroce de spate sau brate.

posibilitatea unei insule

2011-06-15T14:01:00.000+03:00

am fost in paradis. revin cu amanunte.

lapte si miere

2011-06-03T00:10:00.002+03:00

Spun ca relatia pe care o am cu puiul meu e cea mai intensa, cea mai mare, cea mai simpla si fireasca dintre toate posibile. Ca ma hranesc cu linistea dintre noi. Ca mi-e sangele mai viu si-mi curge prin carne cu pofta. Spun ca e un paradox, cum femeile, cu fiecare bot insufletit de carne care le paraseste trupul devin complete. Intregi. Se finiseaza si se definitiveaza.
Spun toate astea dupa un an si 5 luni, pai da, imi da mana!
Sa o luam de la inceput, zic, sa ne lamurim.
Nu eram pregatita, no way! Imi doream, asteptam, citisem, ma informasem, credeam ca stiu, ca ma pot mula pe experientele altora si ca va fi, daca nu usor, macar comod. Ce mare lucru, doar ar trebui sa doarma tot timpul si cand nu, ii bag tzatza in gura si gata. Nu, nu am putut sa-i bag tzatza in gura cateva zile. Nu, in prima noapte pe care am petrecut-o impreuna nu a dormit deloc (nici in a doua. Pe urma nu am mai numarat). A plans in bratele mele. Nu putea sa prinda sanul, eu ma chinuiam sa i-l dau, eram un arc. Buimaca, coplesita, speriata. Tremuram. De frustrare, din nestiinta, din neputinta. Stiam doar ca am lapte si ca laptele meu trebuie sa ajunga in copilul meu. Laptele meu si atat. Trebuie. Nu-mi amintesc cum si cat am dormit in prima saptamana, stiu doar ca am stat cu Natalia in brate zi si noapte incercand, chinuindu-ma, sperand ca va suge, ca va reusi, ca va invata. Nimic nu mai conta. Cand a apucat in sfarsit sanul am simtit cum se dezintegreaza bolovanul ce-l aveam in loc de inima. Dupa 4 zile de la nastere copilul meu a reusit sa se hraneasca. Mi-am zis, ha, gata, de acum va fi usor.
Nu, nu avea sa fie nici un usor.
Paranteza. In cele 2 zile de stat in maternitate (Polizu) m-am rugat de fiecare asistenta de la neonatologie care trecea prin preajma mea sa ma ajute, sa-mi arate cum trebuie pozitionat copilul la san, cum sa fac. M-am rugat si cu vorbe si cu parale. Un minut, doua atat am obtinut, un dicteu rapid despre ce si cum si la revedere.
Sa revin, Natalia si-a adjudecat locuinta in bratele mele, odata descoperit izvorul cel limpede si dulce. Si s-a instalat durerea. Durerea fizica crunta, ragadele. Imi muscam buzele cand apuca sanul. Bineinteles, alifiile, care mai de care mai sofisticate si promitatoare nu au functionat. Problema era pozitia si modul de apucare al sanului. Garmastanul a fost apa de ploaie, lanolina a mai ameliorat putin, cat sa trecem printre zile fara hohote prea mari. Dar ragadele erau acolo si au fost doua luni. Nu ma plang, as fi alaptat spanzurata de picioare cu capul in jos si biciuita la doua minute (viziunile masochiste le datorez cinemaului asiatic cu suflet horror, nu-si au locul in amintirea asta dar nu ma pot abtine), dar cred ca o consiliere adecvata inca din spital m-ar fi scutit de multe probleme si ar fi facut din maternitate o experienta frumoasa si cristalina si extrem de roz inca de la inceput.
La 9 zile am ajuns cu salvarea la spitalul de copii, vomase cheaguri de sange. Am scris despre asta intr-un comentariu la experienta spitalului din Romania , ma trec fiori cand imi amintesc asa ca dau copy/paste de acolo.
Experienta spitalelor romanesti e crunta, sa te fereasca Dumnezeu de ele. Si se pare ca cele pentru copii sunt bomboana de pe coliva.
Spitalul pentru copii din Ploiesti este foarte aproape de tot ce ti-ai putea imagina uitandu-te la un horror despre clinici dezafectate bantuite de fantomele fostilor ocupanti. Paturile metalice cu vopseaua curatata lasand rana ruginie a fierului la iveala, gratiile care inchid patul ca o cusca, zgomotul permanent de usi trantite, o larma ca de gara.
Sinistra noastra aventura acolo s-a intamplat cand puiul meu avea 9 zile (nici nu ne dezmeticisem bine dupa nastere) cand, din pricina ragadelor foarte urate pe care le aveam micuta mea a vomat cu sange. M-am panicat foarte tare, nestiind cauza aparitiei cheagurilor in varsatura si ne-am precipitat spre spital.
La fel cum povestesti, copilul mi-a fost luat din brate pentru analize, nefiind primita in incapere (regret acum amarnic ca am acceptat). Din fericire s-a stabilit intr-un final cauza si am cerut sa fim externate, desi internarea se facuse pentru o zi si regula era sa ramanem peste noapte. Care noapte as fi petrecut-o pe un scaun, mamele nu au pat, ci doar dreptul de a sta alaturi de patutul pruncului. Am semnat pe proprie raspundere si am fugit mancand pamantul.
In orele de agonie din spital am fost avertizata de catre o asistenta sa imi blochez peste noapte usa cu un scaun, in cazul in care ramaneam acolo, din cauza tiganilor care obisnuiau sa intre si sa fure. Am avut "norocul" sa stam singure intr-un salon cat o kitchineta, cu patru patuturi.
Cand ma gandesc la toata povestea asta am inca fiori reci, a fost traumatizant. E posibil ca proaspata mea lehuzie de atunci sa fi potentat sentimentul, dar oricum, e la granita cumplitului.
Atunci, 3 (trei) pediatri m-au sfatuit sa intrerup alaptarea. Sa ma mulg si sa arunc laptele. Nici macar unul nu s-a deranjat sa investigheze cauza ragadelor pacatoase si sa ma ajute sa facem un cuplaj fericit san-botic dulce de copil.
Maternitatea nu e cu floricele pe campii si norisori pufosi. Nu de la inceput. Nu in conditiile date, in tara asta asa cum e. Ramane doar iubirea ravasitoare pentru sufletelul cald si proaspat sa fie punte. Si sa ne treaca dincolo. Adica unde suntem acum, frumosi si voiosi si pe veci alaptati :)
Relatia dintre o mama si copilul ei se construieste usor, nevazuta, cu fiecare scancet si cu fiecare rana. Mai adanca si mai mare cu fiecare durere. De necuprins.

biscuiti gluten free oarecum raw

2011-05-31T23:02:00.001+03:00

Oarecum-ul este din pricina utilizarii cuptorului in locul deshidratorului, utilizare facuta insa la treapta lui cea mai de jos, cu verificare tactila deasa. Si mai vine de la intrebuintarea ca ingredient principal a magiunului de Topoloveni, care dupa umila mea parere nu e tocmai raw (bine, e o tehnicalitate pana la urma, proprietatile lui sunt incontestabile).
M-am grabit, Natalia se foia, dorea afara, asa ca nu mi-am notat cantitatile exacte. Le insir mai jos dand masuri aproximative pentru ingrediente. Astea fiind zise, sa biscuitim:

Am rasnit:
-seminte de dovleac, 2-3 linguri (o rasnita plina)
-nuci, la fel, rasnita umpluta la maxim

Pulberea rezultata am amestecat-o cu:
-3 lingurite se seminte de canepa
-2-3 linguri de seminte de chia hidratate
-2 linguri generoase de magiun de Topoloveni
-stafide
-3 lingurite de polen
-scortisoara, ghimbir
-faina de mei, se adauga la final, cate putin, pana ce compozitia ajunge la o consistenta usor de modelat.
Eu am sarit peste etapa modelatului, copilul deja nu mai avea rabdare, si i-am trantit in tava fara grija esteticii, dupa cum se vede si in poza (in care biscuitii s-au cocotat pe jucaria preferata a lui N). Arata foarte neapetisant, chiar dubios. Dar sunt buuuuni! Aromati, usor acrisori, cu parfum de miere dulce (datorita polenului) si foarte satiosi. Nu le-am adaugat ulei suplimentar din pricina nucilor care sunt suficient de grase.

Si inca ceva, un fado de colectie, compania perfecta pentru asa mancare delicata si curata.

2011-05-29T01:11:00.000+03:00

Axl Rose

Nostalgicii. Desuetii. Cei incapabili sa-si strecoare tineretea afara dintr-un timp prafuit, in care au fost cutezatori si fericiti. Vesnic nemultumiti de prezent. Inadaptatii. Zambeam cand vedeam pe strada indivizi cu pantaloni de stofa evazati, pantofi cu toc gros si perciuni, fantome ciudate ale anilor 70-80. Ha!
Marturisesc, sunt una dintre ei. Muzical, cel putin, traiesc puternic in trecut. Guns N' Roses sunt perciunii mei eterni. Si ma mandresc cu asta.
Cool hand Axl. Adoratul, idolul, artistul total, protestatarul, nesupusul. Mi-am tapetat peretii cu el, i-am scrijelit numele pe bancile de lemn din scoala. Eram rockerita oficial (in denial, of course, pentru ca ascultam si depeche pe ascuns, dar pe vremea aia chestiile astea doua nu prea mergeau impreuna) si cumva toata treaba era despre a fi against. Ca si definitie vie a firii adolescentine. Cred ca de asta imi e cel mai dor din anii aia, de opozitie, de altfel, de fronda. Tinerii nu trebuie sa fie obedienti pentru ca sunt singurii capabili de schimbare. Mai tarziu e prea tarziu.
Intre timp, Axl si-a fost mult prea mult siesi, coplesit de faima s-a inecat cu ea. De fapt, caracteristic pentru toti cei bigger than life. Nu ma uit la pozele cu el din prezent. Nu ma intereseaza ca a fost arestat la Stockholm si ca face scandal oriunde se duce. Ca e umbra batrana si buhaita a baiatului in chiloti mulati cu intreaga lume la picioare. Probabil e normal sa fie asa.
Intr-o lume guvernata de Rihanne si bling bling nu-mi ramane decat speranta ca Natalia mea va avea la randul ei idoli care sa o faca sa suspine si sa viseze. Ca va avea legende si Paradise city si ca muzica va reinvata sa spuna ceva.

dusmanii alaptarii

2011-05-27T15:09:00.001+03:00

Sunt numerosi, deloc marunti, incrancenati si vicleni. Ascunsi sau in plina lumina. Zambitori, ambalati frumos, colorati. Amabili. Multi. Mai multi decat prietenii. Pentru ca ne pierdem instinctele, curajul, increderea in om ca lucrarea perfecta, care nu are nevoie de retusuri si de carje.

1. civilizatia, progresul, evolutia si revolutia

(anti)Eroul meu preferat e Tyler Durden, nu (doar) pentru ca e Brad Pitt ci pentru ca a indraznit sa viseze la o lume repornita de la zero. In care sa nu mai existe consum, in care sa nu mai fim sclavii lucrurilor pe care le detinem, asortate si perfecte.

Televizorul ne minte cu formule minune care imita laptele matern, targurile pentru bebelusi sunt pline de biberoane sofisticate, desenate atragator, de sterilizatoare silentioase, de incalzitoare rapide. E o lume colorata in care nu mai trebuie sa participam activ, o fac lucrurile pentru noi, obiectele rezultate din studii stiintifice indelungate, care nu au cum sa greseasca, nu-i asa? O viata ordonata, fara surprize, fara greutati, in care copiii cresc, trebuie sa creasca ca la carte, ca in tabele, ca doar dam atatia bani! O viata de plastic in care fiecare traieste singur, sub globul lui de sticla, aseptic, in tacere.

2. pediatrii

Majoritatea mamelor inca se mai duc la pediatru ca la popa, cu caciula in maini, cu nasul in jos, cu incredere oarba. Si uite asa laptele e apa chioara de la 6-8 luni incolo, copilul trebuie sa manance de la 4 luni nu stiu ce suc si supa si ceai si mama sa faca bine sa intarce, unde ne trezim, in africa, la negrii? Sau ce, suntem tigani? Ca doar tiganii stau cu tatele in gura pruncilor toata ziua-bunaziua. Eeeee.

3. anturajul (familie, vecini, lume, bagatori de seama, neaveniti, societate)

In Romania e rusine sa alaptezi copil mare (chiar si copil mic, daca o faci in locuri publice, depinde cine se trezeste sa vorbeasca). Ti se pun in spinare tot felul de invective, se rade, se fac grimase.

In tineretea mamei mele (anii 50-60) copiii erau alaptati la cerere pretutindeni, mamele mergeau cu ei infasati sarmalute chiar si la cinematograf, nu mai spun ca nu ratau plimbarile pe bulevard. Si tuturor li se parea normal, dar, deh, am evoluat.

4. neincrederea

Frica de durere (ragadele pot tine si doua luni uneori), frica de cantar, frica de colici - de unde si restrictiile alimentare, frica de oboseala (mai ales atunci cand nu se practica cosleepingul). Frica de dependenta. Fuga de dependenta. Pentru ca asa ne-am invatat, sa fim impreuna, singuri. Nu putem depinde de un copil care in nici un caz nu are voie sa depinda de noi. Sa stea acolo, in patucul lui, ce atata in brate. Ce atata tzatza tot timpul. Ce atata plans. Unde-o fi suzeta aia?

Nu alaptam pentru ca nu mai stim cine suntem, pentru ca noi insine am devenit produse, pentru ca nu mai stim cum trebuie sa miroasa o rosie sau un trandafir de gradina. Sau ce gust are capsuna crescuta in pamant viu. Si asta ne face sa fim tristi. Si ingrozitor de singuri.

Later edit: Sa creasca puiul din tine tot mereu, ca o extensie a ta, asta e alaptarea, fericire coplesitoare.

ceva de speriat

2011-05-26T01:30:00.000+03:00

Adica Insidious.
Ok, eu am istorie cu filmele de groaza, adica le-am vazut cam pe toate, de la vampiri coltosi pana drujbe prin aer nu am ratat nimic. Am inceput devreme, asa cum nu ar trebui sa debuteze in placerea cinematografica un copil, pe la 8-9 ani cu Shining-ul lui Kubrick, in urma caruia m-am ales cu spaima cazii de baie (doar partial vindecata pana in prezent-I'm a shower person). Prefer povestile cu fantome, mi-erau dragi si vampirii pana sa-i devalorizeze hollywoodul producandu-i industrial, simpatizez cadavrele umblatoare, strigoii si sunt profund atasata de casele bantuite. Inca mai cred ca o spaima de calitate ti-o da oricand Exorcistul si m-as uita saptamanal la Blair Wich Project.
Buuun.
Cu Insidious ma chinui de vreo saptamana. Am vazut o bucatica sambata - big chill! Cosmar noaptea, m-am trezit transpirata langa copil. Nu se poate, mi-am zis, eu, asa ceva!? Ieri, sa continui (conditiile de vizionare sunt ideale, intuneric, liniste, casti pe urechi, singuratate), dupa cateva minute l-am oprit, nu aveam stomac. Asta seara fata in fata cu ambitzul l-am dovedit.
Poate ca maternitatea m-a inmuiat, tresar mai usor si mi se pare ca fiecare scartait de usa promite o inima in pioneze, nu zic, dar e un film care-ti inclesteaza mainile si-ti face dinti sa scrasneasca. Debuteaza ca o simpla poveste cu stafii, trece prin Poltergeist si prin Paranormal Activity, se joaca de-a Hansel si Gretel ba chiar priveste hat, departe, pana la Shutter (pozele in care apar diverse fapturi din alta lume sunt mereu delicioase).
As fi preferat poate o poveste mai inchegata, o explicatie pentru fiecare personaj bizar, o tesatura mai fina. Mai multa originalitate (seamana foarte mult cu A Haunting). Actori ceva mai credibili (de Patrick Wilson imi place mult since Little Children, aici e sters, teatral, neconvingator). Dar ce daca, am tras o sperietura grozava! iar acum trebuie sa ma duc la culcare si sa sting lumina brrrr

Pe scurt: spiritul unui baietel este luat prizonier intr-o lume paralela de catre personaje malefice, decedate si razbunatoare care vor sa-i posede trupul fizic, iar parintii lui incearca sa-l readuca in simtiri. Pare banal, dar devine complicat. Si scary. Foarte.
Bau!

there's something rotten in denmark

2011-05-25T00:45:00.001+03:00

Pana la Forbrydelsen vazusem un singur serial danez, Riget al lui LVT, si pentru ca isi bagase si Stephen King coada pe acolo am degustat si varianta lui, mai putin sofisticata decat a lui Trier. Stiam si iubeam Dogma 95 (pentru amatorii de cinema netrucat, crud si dezbarat de fineturi si ipocrizii recomand Festen, primul film creat sub numele Dogmei).
Aflasem initial de The Killing, remake-ul pe care americanii au inceput sa-l difuzeze, dar stiind ca orice produs preluat si remanufactoriat in fabricile consumeriste de peste ocean isi pierde din vraja initiala insuflata in tara de bastina, am optat pentru varianta europeana.
Lumea tot face paralele cu twin peaks, atmosfera e gloomy indeed, se pleaca de la uciderea unei adolescente, dar cam atat, Lynch e necopiabil, intr-atat de cosmaresc isi defineste aparitiile incat e imposibil sa-l preiei, sa-i furi nedeznodabilele-i fire narative. Dar Forbrydelsen trece pragul unui simplu serial politist, e o odisee despre obsesii si pierderi involuntare sau controlabile, ancheta condusa pana la alienare de detectiva Sarah Lund ia proportiile unui bulgare de zapada care inghite tot in cale, de la politicieni in campanii electorale pana la familia distrusa a victimei.
E lent, fiecare episod corespunde unei zile de investigatii, dar nu plictiseste, are stil si tensiune, se tese firesc si are savoare. Savoare scandinava.
Am incercat sa vad primul episod din varianta americana si mi s-a parut copiat intocmai. Pana si actorii sunt alesi sa le semene celor danezi.

prajitura cu fructe, nuci si stafide. rapida!

2011-05-24T13:45:00.001+03:00

Foarte rapida. Si fara zahar. Gustoasa. Hranitoare. Apetisanta. Iat-o:

In robot maruntim pana in stadiul de pasta urmatoarele:
- un mar
- un morcov
- o portocala
- nuci hidratate
- 4-5 curmale hidratate

Amestecam piureul cu:
-3-4 linguri faina de ovaz
-2 linguri faina de grau integrala
- un ou de gaina libera, alegata de cocos, bronzata la soare si ciugulitoare de rame
-stafide
-fulgi de cocos (sau de cocoş, ce aveti la indemana :))
-o lingura sau doua de ulei din samburi de strugure
-scortisoara, ghimbir, vanilie

Si gata! La cuptor, pe foaie de copt.
Se poate manca ca atare, in tovarasia unei creme raw (banana, avocado, miere, pudra de roscove, unt de cocos) sau a unui piure de fructe.

chiftelute cu legume, ovaz si seminte de in si salata calda de legume cu orez brun

2011-05-19T15:12:00.002+03:00

Destul cu filme, pisici si muzici, hai la masa.
Astazi doua retete la care N nu ramane indiferenta.

Chftelute cu legume, ovaz si seminte de in

Reteta de baza o stiu de la Andreina, de pe forumul AP. Eu am mai adugat cate ceva. Si iata ce a iesit:

Ingrediente de maruntit in robot:

-un cartof dulce
-cateva buchetele de brocoli
-un catel sau doi de usturoi

Ingrediente de amestecat cu ce s-a maruntit in robot:

-2-3 linguri de seminte de in rasnite
-2-3 linguri faina de ovaz
-rosii uscate la soare
-2 linguri ulei de masline
-un ou sau doua (in functie de consistenta)
-sare, busuioc, nucsoara.

Se modeleaza cu mana chiftelute mici si se introduc la cuptor pe hartie de copt.

Salata calda de legume cu orez brun (cu fier si betacaroten)

Se fierb in aburi:
-un cartof dulce
-cateva felii de dovleac
-cateva buchetele de brocoli
-conopida

Se prepara un sos din:
-linte rosie fiarta
-suc de rosii home made
-rosii uscate la soare
-ardei rosu
-usturoi, busuioc, sare putin
-2-3 lingurite faina de in

Pe langa legumele fierte se adauga:
-un ardei capia rosu
-o ceapa verde
Sosul se toarna peste legume. O idee de garnitura este orezul brun.

I wanna be sedated

2011-05-18T14:35:00.001+03:00

The Ramones a fost prima trupa pe care a rezonat Natalia. Mi-a dat o deosebita stare de bine in timpul sarcinii, topaiam eu, topaia si ea, onduland burtica. In schimb la concertul Faith no more, cand aveam 4 luni si jumatate de cand locuiam impreuna sub acelasi acoperis de carne, nu i-a placut. Taica-su si cu mine eram in extaz, la cativa metri de Mike Patton iar ea insista sa plecam acasa. M-am consolat cu gandul ca lasa, cand va creste mare va stii singura ce e bun si frumos. Si melodios. Si king for a day. :)
Pornisem de la Ramones, i-am redescoperit uitandu-ne la My so called life. Americanii au prostul obicei sa anuleze serialele interesante (Carnivale e un alt exemplu), asa ca sus numitul are doar un sezon, dar e un must see pentru nostalgicii anilor 90, cand teritoriile muzicale erau marcate cu grunge, adolescenta era prelunga si visatoare si totul era posibil. E de vazut pentru un Jared Leto inspirational si emblematic (so cool, so damn cool), o Claire Danes fragila si fermecatoare in nesiguranta ei, pentru gustul bun de intoarcere in timp.

breakin' the rulz

2011-05-17T13:18:00.000+03:00

episodul in care se face referire la cosleeping si pisici - o perspectiva

Inainte de Natalia noi am facut practica parinteasca pe doua matze, Miuzet (sic!) si Robespierre, personaje sensibile si capricioase, cu tabieturi, mici manii si comoditati ciudate. Stiam cum e cu cosleepingul pentru ca Robespierre dormea pe perna mea (dimineata de obicei trona singur pe intreaga ei suprafata), Miuzet se facea covrig in mijlocul pilotei, restul de coabitanti aflandu-se in imposibilitatea de a se mai inveli, musiu R avea obiceiul sa manance in inima noptii vreo delicatesa umeda din plic, sa miorlaie cat il tinea gura indiferent de ora.
Chestii d-astea.
Noi, centimetru cu centimetru am cedat spatiu locativ (atat in inimi cat si in incapari).
Cand N s-a anuntat in viata noastra ingrijorarea nu a fost legata de eventualele boli pe care pisicile le-ar fi transmis copilului (ma informasem cu mult timp inainte despre asta), ci de experienta negativa pe care cele doua creaturi ar fi putut sa o aiba pentru ca in noua schema de prioritati ei doi erau bifati mai spre coada. Mi-a trecut chiar prin cap ca ar putea sa devina gelosi si sa atace copilul (sunt total neagresivi, foarte blanzi si buni).
Nefondata frica asta a mea, intre sufleteii astia trei e o prietenie strasnica, un atasament grozav, o intelegere fara vorbe. E adevarat ca in primele luni blanosii au pastrat distanta, cumva din respect fata de micul prunc. Insa la cel mai mic scancet al Nataliei au fost mereu langa ea, sa o aline (Miuzet a dormit lipita de burta mea toata sarcina, torcand). Ba chiar au lasat-o sa-i traga de blana si de coada la inceput (cand ochiul vigilent al parintilor era intors spre alte distractii) si sigur au intervenit in dezvoltarea vocabularului (pis pis si mau au fost printre primele cuvinte ale puiului).

Cu putin inainte de a naste cumparat cel mai mare pat de copil din lume. Cel mai voluminos. Un dinozaur de 100 de kile. L-am asamblat intr-o zi, de dimineata pana seara, cu nervi, sudoare si ochii incalciti in scheme. Dar deh, are 4 sertare, dulap, sistem de leganare (haha!), carusel, basca se face pat si birou pentru copilul mare. Bani aruncati pe fereastra! Dupa o luna eram zombie, copilul ma dorea aproape, il adormeam in brate si apoi, usurel incercam sa il pun in patut, se trezea, o luam de la capat, alaptat, adormit, ridicat usor, asezat in patut, trezit...eterna poveste. Prima noapte toti trei in pat a fost minunata, am dormit dusi. Copilul avea laptele aproape, mama aproape, caldura, respira iubire. Si de atunci tot asa.
Incet, incet tabieturile, comoditatile, fixismele lui Robespierre cu mancatul noaptea s-au reluat. La fel si dormitul lui pe perna mea. Copilul doarme agitat si ne trezim pe rand cu cate un calcai roz in nas. Dezveliti. In pat la noi se toarce ca la sezatoare (Miuzet e diesel). Cand unul adoarme ceilalti patru incep sa se fataie, sa pufaie, sa se scarpine. E un pat viu, frematator, in care se traieste si se iubeste cu patima. Si da, daca m-ar intreba cineva ce e fericirea i-as spune povestea asta, cu mâtze cu tot.

monocrom

2011-05-12T15:04:00.000+03:00

mă ghemuiesc la umbra copilului meu care-şi inventează din pietre o limbă caldă, de miere. şi-aş vrea sa fie totul posibil, să-mi trag pielea peste cap, să mă îmbrac în mine năpădită de fericire. aş vrea să cred că în adâncul lumii viaţa e doar lumină clara, rotundă. viaţa asta, un anotimp fragil cu aripile rupte.
deasupra noastră trec păsări în picioarele goale,
lipa, lipa. mereu altcineva îşi trage urma peste pleoape
şi tace
alaturi, copilul meu doarme cu toate visele pe-o parte

first we take Manhattan

2011-05-11T00:16:00.007+03:00

Filmele sunt un must. Inghesuite peste orele de somn, impinse in noapte cat mai tarziu, de la seriale indoielnice pana la blockbustere, de la indie la cult, nu pot fara ele. Stiu ce inseamna sa tanjesti dupa un horror sinistru care sa-ti tremure inima la fiecare colt de noapte, sa te furisezi intr-un cotlon de Atlantic City printre gangsterii lui Buscemi pentru a simti miros de ani 20, sa-ti incalcesti mintile in jocurile lui Lynch sau sa dai volumul mai tare la Happy Harry Hard-On.

Pana si nasterea Nataliei a fost legata de cinema, ea hotarand sa rupa membranele intr-o dimineata la ora sase abia dupa ce reusisem pe la doua noaptea sa o las pe Lizzy Bennet safe in bratele lui Mr. Darcy (am avut pofte de englezisme clasice la final de sarcina).

De cand sunt mama am devenit prietena buna cu serialele, o explicatie ar fi placerea suspense-ul cu care astept mereu urmatorul episod dar si atasamentul voit pe care il dezvolt fata de o poveste despre care stiu ca o pot purta cu mine o vreme.

Am o lista lunga de seriale in desfasurare, unele sunt dependente vechi, de care nu ma pot desparti desi le recunosc lipsurile si strategiile lamentabile, pe altele insa le regasesc mereu proaspete si surprinzatoare, construite meticulous, cu ritm, parfum si inteligenta.

Unul dintre cele din urma este Mad Men. O poveste plasata in anii 60 despre o agentie de publicitate din NY. Un NY in care inca nu se inventase corectitudinea politica sau grija pentru sanatatea plamanilor sau a ficatului (rar sunt personajele neinsotite de whisky& tigari). Un serial sincer care nu incearca sa-si indoape publicul cu exemple valabile de comportament , fara aroganta de a fi moralizator la orice pas, cu un personaj central seducator si mitologic - Don Draper, creierul creativ al agentiei, antieroul, self made man-ul fabricat din nimic, aflat in permanenta cautare si redefinire, indecis intre a fi cine este sau a redeveni cine a fost.

Astept cu incordare sezonul 5, mi-e dor de nevrozele lui Betty (dansul lui January Jones pe nervii intinsi la maxim e incantator, scenele in care apare sunt dense si apasatoare, irespirabile), de Sterling, always such a smart ass, de lupta lui Peggy pentru a se depasi pe sine pana aproape de masculinizare, de rochiile sofisticate, de culoare, de muzica.

Si pentru ca nu ma dezmint cu serialele indoielnice, ceva sweet din finalul de sezon de la Brothers and Sisters (dah!):

supa verde intens

2011-05-10T15:01:00.001+03:00

Pentru ca ma impiedicam tot mai des in frigider de o tulpina de telina despre care stiu ca e foarte sanatoasa dar al carei gust imi displace absolut si pentru ca am intrat in febra gatitului (somebody stop me!) am pus in aplicare o idee de supa-smoothie extrem de verde. Foarte verde.
Calitatea ei de baza este simplitatea dar o declar castigatoare si pentru ca s-a luat la tranta cu telina cea rea (la gust) ascunzand-o subtil prin faldurile fustei sale aromate.

Intr-o oala plina cu apa care clocoteste am scufundat:
-jumatate de conopida
-tulpinile fibroase de la o capatana de brocoli
-doua cepe verzi
-jumatate de cartof dulce
Peste un timp, cand cele de mai sus erau aproape fierte, am adaugat si inflorescentele de la brocoli impreuna cu:
-putina sare de Atlantic
-cumin
-cimbru
-cateva rosii uscate la soare
Dupa terminarea procesului de fierbere am blenduit supa fara mila.
Separat am mixat in blender tulpina cea verde de telina impreuna cu o legatura de marar pana la stadiul de piure, amestecandu-l in supa abia dupa ce aceasta s-a racit considerabil.

I-am adaugat cateva cubulete de branza de oaie si am mancat doua portii. Natalia a strambat din nasuc, poate revine la sentimente mai bune spre seara.

biscuiti almost raw, inspirati de mamica lui Alex :)

2011-05-09T23:45:00.001+03:00

Pentru ca am salivat astazi citind bunatatile Ralucai, dar inspectia in buzunarele camarii nu a scos la iveala toate ingredientele necesare ambelor retete, am improvizat pe marginea biscuitilor desert si iata ce a iesit:

Rasnita si-a adus aportul macinand:
-3 linguri fulgi de ovaz bio
-3 linguri seminte de susan
-cateva migdale
-2 linguri goji berries

Finele fainuri de mai sus au fost amestecate cu:
-2 lingurite de seminte de canepa
-2 linguri de seminte de chia hidratate
-8 curmale hidratate
-o lingurita de miere (la care puteam sa renunt pentru ca au iesit destul de dulci)
-un praf de scortisoara
-3 linguri faina de mei
-o lingura unt de cocos topit

Neavand deshidrator le-am pacalit sa intre in cuptorul adormit la 60 de grade din care le-am recuperat insa foarte repede (pentru ca auzeam enzimele strigand de mama focului - la propriu).
Foarte buni, si spre surprinderea mea, puiul a mancat doi fara sa clipeasca (care pui refuza in continuare alta forma de alimentare diferita de lapte matern, probabil ca stie el ce face)
Si promit, imi iau prafuri, pudre si fineturi si inarmata cu ele ma incumet sa execut si biscuitii aperitiv.

interdictii si enervari

2011-05-06T14:13:00.002+03:00

Pentru un copil interdictiile sunt tot atat de nocive ca si zaharul sau faina alba. Modelata in spiritul lui nu, cah, caca, rau, noroi, mizerie, gunoi, o personalitate in formare nu se poate dezvolta pozitiv raportandu-se la un mediu plin mai degraba de pericole decat de satisfactii. Cand locul de explorare si invatare devine un continuu teren de lupta, dispare placerea jocului si bucuria cunoasterii.

Natalia in parc gaseste placere mare in tavalitul prin iarba. Aduna pietre, flori, crengute, alearga dupa catei. Nu mi-a pasat ca se murdareste, racelile nu se ating de ea asa ca tresalt de bucurie vazand-o libera si multumita.

Of course, toate astea imi atrag oprobiul public.

Iata si intamplarea mea de astazi, care m-a scos din calmul meu englezesc si asemanatoare cu ce am citit ieri aici. Eram pe iarba in parc, amadoua, dupa doua zile de ploaie si frig, bucurandu-ne de soare. Cand, o doamna bine trece pe langa noi, se opreste cu mainile in sold si urla in directia noasta:

“Nu e iarba uda?”

Stiam ce urmeaza, asa ca ii raspund:

“Ba da, doamna.”

O apuca pe data agitatia si imi racneste:

“Pai atunci salta copilul de pe iarba!” , insotindu-si tirada de gesticulari disperate.

Povestea asta se repeta constant in spatial public, fie ca N nu are caciulita si cojoc, pune manutele pe nu stiu ce sau se umple de noroi. Nu eram la prima apostrofare si experienta mi-a spus si de data asta ca singura cale de a-i reduce la tacere si a le taia avantul neavenitilor e sa le raspunzi inapoi. With a vengance.

M-a scos din ritm. Ma disturba intreruperile, rautatile si amestecul. Nu-mi cresc copilul dupa normele majoritatii, nu ii dau sa manance pufuleti, nu o amenint cu bataia, nu o tin cocotata in carut ca sa nu-si murdareasca pantofii. Si culmea, nu deranjez pe nimeni cu toate astea si pretind la randul meu sa nu fiu deranjata. O sa-mi fac un tricou pe care sa scrie asa. Dar probabil ii voi enerva si mai tare.

bigger, better, faster, more

2011-05-05T14:03:00.002+03:00

Asa promite zmuti-ul de astazi, revigorare, detoxifiere, suplete. Spune ca ne face mai senini, mai veseli si mai sanatosi. Si s-a inspirat tocmai din maruntaiele alternativului pentru a se face cat mai degraba inteles.

Si-au dat participarea, in ordine aleatoare:

· doua tulpini de telina, cu frunze cu tot

· o legatura de patrunjel

(pana aici poate fi si baza de supa)

· o banana

· 1/4 papaya si cateva bucatele de ananas

· 4 kiwi

· 2 lingurite de polen

· 2 lingurite de seminte de canepa

· apa

Un blender plin, apasam pe buton, vaj-vaj, masa e gata.

Copilul din dotare, care acum doarme, si-a inmuiat timid doar buzitele, poate dupa-amiaza sa am mai mult success cu licoarea .

Gustul de telina (care mie imi displace profund) e foarte bine ascuns de celelalte arome, asa ca se poate bea chiar din placere.

Natalia

2011-05-05T00:09:00.001+03:00

În viaţa mea cea nouă am învaţat că tot ce există e clipa asta, eternă, ca o declaraţie inconştientă de iubire. Am învaţat să respir până în vârful degetelor, şi aerul să-mi fie mai dens, mai proaspăt.

Sunt doi ani de când a fost o liniuţă în plus, astăzi are 484 de zile.

Şaisprezece luni de când am început să ştiu, să fiu, să înţeleg.

Copilaria ei îmi ţine destrămările laolaltă.

adio voi cofetarii, va las!

2011-05-02T18:57:00.003+03:00

Va las si plec fiindca am gasit bomboanele perfecte! Savuroase si sanatoase dar mai ales pline de nutrienti. De lins pe degete!
Pentru ca astazi de dimineata mi-a venit coletul cu goodies de la BioBunatati si pentru ca incontrolabil gandul imi statea numai la creme si dulceturi, am profitat cu folos de somnul Nataliei de la pranz pentru a invarti si mestesugi trei retete de bomboane raw, astfel:

Pentru primele am rasnit:
3 linguri de migdale
3 linguri de seminte de in
In robot am mixat prafurile magice de mai sus impreuna cu:
8 curmale hidratate
2 lingurite de pudra de roscove
1/4 avocado
o lingurita de miere
un praf de cuisoare
Am format bilute din amestec pe care le-am tavalit prin pudra de goji (goji berries macinate) si prin fulgi de cocos. Sunt solutia perfecta pentru dark chocolate junkies (like myself) si, bineinteles, se poate folosi cacao adevarata in loc de roscove, la noi au fost rationamente legate de varsta frageda si de nesomn.

A doua reteta este un cover dupa celebri bulgarasi ai Oliviei , cu unele modificari, am folosit caise hidratate in loc de miere. Gustul este acrisor, sprinten, de primavara.
Susan, coriandru si scortisoara macinate, amestecate apoi in robot cu fructele hidratate. Tavaleala prin fulgi de cocos.

Pentru a treia reteta am rasnit:
un pumn de caju
3 linguri de seminte de chia
Procesul de final este similar cu cel descris mai sus, am amestecat in robot pudrele impreuna cu:
2 lingurite de miere
praf de cuisoare si scortisoara
Rotocoalele gri le-am invartit prin pudra de roscove. Dupa gustul meu sunt cele mai interesante din suita celor trei.

Succesul a fost neasteptat si in tabara picilor, Natalia gustand din toate cu vadita placere, moscolindu-se pana la urechi.

Din poza rezulta cum cu sfiala si incordare dar cu neinfranata determinare doua boticuri mustacioase ataca bunatatile. Sunt satioase, asa ca se vor satura degraba.

generatia cartofi prajiti sau cum mi-a scuturat copilul viata de praf

2011-05-01T00:13:00.004+03:00

episodul 1 in care se va vorbi despre mancare

Ma intreb uneori unde as fi acum daca n-ar fi N, cum as bajbai, cum m-as recunoaste incompleta, alunecoasa. Cu gauri. In ce timpi mi-ar bate oare inima?

Sunt mame care isi proclama independenta fata de copil repede dupa nastere, ajutate si de gama larga de produse/carje de puericultura, care se bucura si cauta timp in afara maternitatii, care isi reiau viata de unde au interupt-o atunci cand a inceput sa creasca viata intr-insele. Care se separa constient (desi cumva iremediabil) de puiul de om smuls din carnea lor si gasesc normalitate, eficienta si firesc in asta. Eu nu. Imi banuiesc dependenta de pruncul meu mai crunta decat orice adictie de pana acum, mai vie decat o rana proaspata. Indestructibila. Crancena.

Un copil salveaza, ridica transperantele vietii. Sa intre soarele.

Generatia mea (cei de thirtysomething) s-a hranit cu tone de cartofi prajiti inecati in maioneze sau ketch-up-uri, cu paine turceasca alba ca neaua si pufoasa ca un nor, cu zeama colorata si dulce de dozator, cu margarina la cutie, cu supa de gaina de cub.

Am mancat tavi de prajituri (facem sursul negrului – cat de politically incorrecta e numita prajitura asta – si o mancam pe toata odata) si nu ma atingeam de fructe decat in perioadele de mizerabila depresie in care ma chinuiam sa slabesc kilograme zdravene in cateva zile. Cazul clasic de eating disorder, by the book. Si imi doaream sa fiu slaba, cea mai slaba, invizibil de slaba (da, recunosc, asta mi-o doresc si in continuare la fel de mult).

Venirea Nataliei pe lume a fost o explozie de bucurie dar si un dus rece. Pentru ca botul acela mic de viata proaspata avea nevoie de o mama sanatoasa, prezenta, calma, capabila. Si pentru ca stiam cum toate ups and downs-urile cu mancarea imi erau egale cu dezechilibrul si deriva, am inceput sa renunt. Si sa adaug.

Am renuntat la carne (sunt meat-free din septembrie 2010), lactate consum rar si cat de mult posibil din surse cunoscute, de incredere, oua la fel. Am renuntat la dulciuri procesate (eee, mai am unele miiici evadari in minunata lume a zaharului alb), la fainoase procesate, in general la tot ce se ia de-a gata sau semi de-a gata din marketuri. La cafea. La fumat renuntasem cu un an si ceva inainte de N (am fumat de la 15 ani pana pe la 29, cu pauze, e drept, dar am stiut sa recuperez cu seriozitate in perioadele de varf)

Am adaugat smoothie-uri zilnic. Cat mai diverse, cu fructe si felurite frunze verzi. Mai apoi si cu alge, polen, seminte de canepa. Am adaugat legume crude, seminte si nuci, cereale complete de toate felurile. Paste fine de leguminoase, prajituri crude cu gusturi divine, fructe uscate.

Viata mea asa de verde si de aromata ma tine intr-un loc, fara a ma incorseta, imi traseaza margini care nu sunt neaparat granite, sunt puncte de sprijin. Resurse.

Am avut cel mai frumos Paste din cate stiu, cu mancare de calitate (putina si verde), cu soare si multa iubire. De obicei dupa masa de Paste agonizam cateva zile, desfacand toti nasturii posibili sa se reverse abundenta.

Cred in putrerea exemplului, si sper ca N sa dobandeasca deprinderi alimentare care sa-i aseze viata frumos, fara a-i aduce permanente obsesii si lupte si frici.

Si, mai ales, care sa nu o imblonaveasca.

budinca de quinoa cu lapte de mei si piure de capsuni

2011-04-30T15:04:00.001+03:00

Bufnitele nu sunt ceea ce par, asa si acest blog, nu este unul exclusiv culinar. Dar, inspirata de Ina si cunoscand quinoa pentru virtutiile ei nutritive am invartit cu lingura in cratita aceasta budinca delicata, usoara si aparte, cu un gust fin.

Indrediente:

lapte de mei, preparat ca aici , trei cesti si jumatate (raportul apa/cereala sa fie 1/3-4) - cu mentiunea ca mierea am adaugat-o la final, dupa ce budinca s-a racit
quinoa, o ceasca
miere, 2-3 linguri, in functie de gust
goji berries rasinite, 1/3 ceasca
vanilie, scortisoara
capsuni blenduite

Laptele de mei se aduce la fierbere si se adauga quinoa foarte bine spalata. Se fierb impreuna 25-30 de minute, pana se ingroasa, apoi se lasa la racit. Cand e rece (sub 40C) se adauga mierea, goji si piureul de capsuni. Am gustat-o inainte de a-i adauga fructele, era destul de fada, dar mine imi plac gusturile puternice, oricum, fructele ii adauga prospetime si o fac interesanta.

paste cu sos de legume si lapte dulce de seminte

2011-04-28T20:40:00.002+03:00

Fac ce fac si scriu tot despre mancare. Astazi despre masa noastra de pranz, savurata in picioare de carte mititel, intre doua jucarii.
Am mancat cu mainile si eu si ea (din pacate nu avem poze graitoare in care suntem acoperite de sos, poza de fata fiind supusa unei regii artistice)

Paste cu sos de legume aprope raw

Sosul:
o cana de mazare galbena fiarta (bogata in proteine)
o cana si jumatate de suc de rosii homemade
cateva rosii uscate la soare
2-3 catei de usturoi mici
cateva fire de patrunjel
2 morcovi cruzi
1 ardei capia
o lingurita de miere
un praf de sare de Atlantic, busuioc, boia dulce

Toate mixate in robot pana ce rezulta un sos gros si aromat care se amesteca cu pastele fierte (noi am avut paste din grau integral). La final am adaugat cateva cubulete de branza de oaie si 2 linguri de ulei de masline.

Lapte dulce de seminte

A fost de fapt micul dejun, savurat la pranz, ca desert.
Lapte de migdale si susan (strecurat) cu miere, polen si banana.

inapetente

2011-04-28T09:32:00.000+03:00

Pot spune fara sa gresesc prea tare ca Natalia a fost alaptata aproape exclusiv pana la un an . A avut intr-adevar plictisita poate de insistentele mele tentative de degustare, dar cantitatea de hrana alta decat laptele matern a fost infima.

Iar acum, la un an si trei luni, mananca foarte putin, fiecare bucatica de fruct e o victorie, fiecare varf de lingurita e o alinare, un coltisor de biscuit inghitit face dintr-o zi normala o sarbatoare.

Nu are preferinte, cu o singura exceptie, goji berries hidratate, singurul aliment pe care il mananca cu pofta, cu ambele manute, pana la ultima boaba. Uneori ii par tentante bucatile de fructe (banane, pere, ananas, mango, afine, capsuni, papaya, pepene galben), prefera sa mestece fructele decat sa le bea in smoothies, rar ciuguleste legume fierte sau la cuptor, supe crème (niciodata clare).

Ii plac uneori biscuitii, painea facuta in casa din amestecuri de faini integrale si seminte, pastele de ovaz, secara, orz sau grau cu sos de legume, iaurtul, foarte rar galbenusul de ou si niciodata carnea si pestele.

Dimineata ii dau polen cu miere dupa care gusta din cerealele mele cu lapte de migdale. Cel mai bine mananca insa fie in locatii noi, fie afara, in parc, in timp ce se joaca sau urmareste ceva interesant.

Laptele ramane insa cel mai de pret, cel mai cautat si iubit aliment, de care nu se satura si pe care nu il refuza, indiferent de stare sau dispozitie. Laptele meu, de mama.

biscuiti cu seminte, cereale si scortisoara

2011-04-21T00:30:00.000+03:00

Pentru copilasi, fireste, buni insa si pentru parinti.

Am tot crosetat de-a lungul timpului pe baza retetei Elenei Pridie din cartea Copilul Vegetarian, combinand ingrediente si incercand sa gasesc proportia fericita, fragezimea si delicatetea unui dulce hranitor si nepericulos.

Iata mixtura:

5-6 caise, 8 curmale, 6 prune uscate, hidratate cu 3 ore inainte de inceperea prepararii

1 banana bine coapta

4 linguri seminte de susan rasnite

4 linguri seminte de floarea soarelui crude rasnite

2-3 linguri faina de mei

6-7 linguri faina de ovaz

2-3 linguri faina de in (seminte de in rasnite)

2 linguri ulei din seminte de struguri

scortisoara, cuisoare, ghimbir (condimentele ce dau un trio de aur), vanilie

Se proceseaza in blender fructele uscate si hidratate impreuna cu banana si putina apa pana cand rezulta o pasta groasa. Intr-un castron, se amesteca pasta de fructe cu semintele rasnite, uleiul si condimentele, adaugand apoi fainile cate putin pana rezulta o coca moale. De data asta eu am redus cantitatea de faina, asa ca biscuitii au iesit mai degraba prajiturele.

Se pun pe hartie de copt, in tava, si se coc la 200 de grade cam 30 de minute.

smoothielicious

2011-04-18T21:25:00.000+03:00

Sau in ce ne-am inmuiat astazi boticul, atat mama cat si fiica. E drept ca fiica, cea ingrevafoameiever, mai mult a strambat din nasuc, dar pentru mama a fost un deliciu.

Simplu si sanatos si bun:

-banana (vitaminele A, B, C, E, calciu, potasiu, acid folic, magneziu, crom, sodiu, fosfor si fier)

-portocala (vitaminele A, B, C, calciu, sodiu, potasiu, magneziu, cupru, sulf si clor) -

-ananas (vitamine A, B, C, E, iod, magneziu, potasiu, fosfor, calciu)

-spanac ( fier, potasiu, calciu, vitamina C, vitamina E, acid folic, betacaroten)

-marar (stimuleaza lactatia, antioxidant)

-patrunjel (vitamina C, fier, calciu, magneziu, iod)

rontzaite in blender impreuna cu un pahar de apa.

In poza apare o bolboroseala verde vecina cu vulcanii noroiosi, nu va lasati pacaliti, e yummy!

proxima estacioooon!

2011-04-18T11:20:00.000+03:00

Trei copii teribili (Manu bate spre 50 de ani) care au redefinit pasiunea de a canta pe limba tuturor, modesti, sinceri si cu inima mare. Pozitivism si energie in forma desavarsita. Glad to be there!

(Madame Hooligan din deschidere a fost o surpriza placuta si neasteptata)

A manca iubire

2011-04-15T09:00:00.002+03:00

Alaptarea – dimenisunea emotionala

Alaptez de 1 an, 3 luni si 9 zile. Des, de 20-30 de ori pe zi. Abundent, cu forta. Existenta mea devine autentica, am consecventa pentru prima data in viata. O fac firesc, fara ostentatii, fara fronda, fara fereala. M-am redescoperit cu har, alaptarea ma valideaza, ma certifica. Sunt printre privilegiate, printre daruite, daruind la randul meu iubire. Litri de iubire alba si dulce, galgaind in gurita flamanda a copilului meu, iubire vie, cruda, voluptoasa. Sunt universul in care puiul se recunoaste, capata identitate, se intelege intelegad apoi lumea din jur. Se implineste.

Dincolo de proteine si anticorpi, laptele e echilibru si liniste si duiosie si mangaiere. Pentru mine e lectia de care aveam nevoie sa ma recunosc, pentru micuta mea e normalitate. Prima forma de normalitate la care isi va raporta experientele viitoare, bucuriile, placerea, confortul. E fericirea primara, fara zorzoane, fara artificii, esenta iubirii absolute.

Alaptez intensiv, fara socoteala, fara program si fara rusine. Am in mine un izvor curat de liniste care alunga durerea si frica si plansul.

Stiti cumva ceva pe lumea asta, vreo terapie sau planta sau vraci care sa aduca pacea in suflet asa cum o face sanul mamei?

La inceput

2011-04-13T11:00:00.000+03:00

Cohen at his best, bigger than life, intens si sofisticat in sensuri.